Alexandru Macedonski

Când am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârşire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.

Eşti mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ţi-este inima iubire,
Când ţi-este sufletul iertare.

Ştiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viaţă trecem în neştire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriştea cât de mare,
Şi înălţarea e-n iertare.

Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie:
Peste moarta gălăgie
Cresc copacii până-n zare.

S-a uitat ce-a fost urgie,
Ce-a fost fală şi-nălţare
Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie.

Într-a soarelui magie
Strălucesc porfiruri rare,
Urme şterse tot mai tare
Din străvechea energie...
Spart a fost oraşul mare.

Omenirea e ca moartă.
Vii sunt numai flori şi plante.
Ea-şi deschise neagra poartă
Ce clădită-a fost de Dante.

Stema ei de diamante
Nimicită-a fost de soartă.
Omenirea e ca moartă.
Vii sunt numai flori şi plante.

Spre-ale visului ghirlante
Nici-o aripă n-o poartă;
Obosit e chiar Atlante,
De povara ce tot poartă.
Omenirea e ca moartă.

La Bellevue e val de lume.
Flori de zarzăr. Cer de mai.
Sărbătoare. Râs şi glume.
Soare vesel. Colţ de rai.

Sena curge numai spume.
E-nflorită ca un plai,
La Bellevue e val de lume.
Flori de zarzăr. Cer de mai.

Dragoşti, muzici şi parfume
Sunt al zilei dulce grai,
Dar în fundul bietei hume
Tot e groaznic orice trai.
La Bellevue e val de lume.

Unde este marea Franţă?
Ce văd ochii, te sfâşie.
Oh! neroada burghezie,
Şi trufaşa ignoranţă.

Cerul este de leşie.
Un linţol pentru speranţă,
Unde este marea Franţă?
Ce văd ochii, te sfâşie.

Între minte şi prostie
S-a scurtat orice distanţă.
Vrut-au toţi egali să fie,
Şi sunt toţi, cu siguranţă.
Unde este marea Franţă?

În mansarda lui mereu
Sărăcia e stăpână.
Geniu-şi reazemă pe-o mână
Fruntea lui de tânăr zeu.

Zilnic soarta şi-o amână,
Zilnic duce-al vieţii greu.
În mansarda lui mereu
Sărăcia e stăpână.

Dar prea mult nu este până
Va urca în empireu...
Se şi crede-n Eliseu,
Şi el stă de-o săptămână
În mansarda lui mereu.

Istovite târâturi
Trec aproape-n pielea goală.
Poartă negre-adâncituri
Pe sub ochii lor de smoală.

Pe neghiobi îi bagă-n boală,
Schimbă-n robi pe cască-guri.
Istovite târâturi
Trec aproape-n pielea goală.

La Montmartre e răscoală
Când, din craci făcând figuri,
Cu murdare strâmbături
Dau pe faţă ce-au sub poală,
Istovite târâturi.

Monstruos se-ntinde-oraşul.
Viciul joacă-n el pe brânci.
Are case, lanţ de stânci.
Dracii-n toate şi-au locaşul.

Rânjitor pândeşte-apaşul,
Floarea mlaştinii adânci,
Monstruos se-ntinde-oraşul.
Viciul joacă-n el pe brânci.

De cum n-ai ce să mănânci,
Face-ndată pe trufaşul,
Şi-n mocirlă dându-ţi brânci,
El rămâne uriaşul.
Monstruos se-ntinde-oraşul.

Nori se bat la orizon.
Tot apusul sângerează.
Urlă groaznic un ciclon,
Sena din adânc oftează.

Bubuiri ce nu-ncetează
Sunt un tunet unison.
Nori se bat la orizon.
Tot apusul sângerează.

State noi se-nfiinţează,
Prăbuşit e câte-un tron...
Moartea-şi plimbă monoton
Coasa ei ce vieţi retează.
Nori se bat la orizon.

Emite conţinut