Mateiu Caragiale

de Mateiu Caragiale

„Sphinx (iconol.) monstre fabuleux auquel les anciens donnaient ordinairement un visage de femme...” – Dictionnaire de la fable

De când am apucat a ne prelungi şederile afară din Bucureşti, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Siţa Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor***, veche cunoştinţă moştenită, conu Rache cum i se zicea îndeobşte.

„Sur les misères physiologiques le secret ne sera pas toujours gardé.” Alfred Dumaine

– A început să-mi placă să povestesc, murmură ca pentru dânsul numai. Semn de bătrâneţe.

Ar fi fost, la vârsta lui, mergea pe şaptezeci şi şapte de ani, al doilea după albeaţa strălucitoare a părului tuns scurt şi a lungilor mustăţi. Încolo, voinic şi verde. Iar vioiciunea limpede a privirii îi întinerea şi mai mult faţa de om sănătos şi trăit bine, trandafirie şi netedă, precum îi fusese întreaga viaţă.

„Je n’ai jamais voulu écrire rien d’imaginaire.” –  Restif de la Bretonne

– Într-o zi, la amiazi, mă pregăteam tocmai să plec de la slujbă, când mi se aduse un răvăşel de la ghenerăleasa P. Mă poftea foarte stăruitor să viu numaidecât şi neapărat la dânsa. Mi-am zis că de data asta n-a voit să se mai întoarcă Ivan.

 
Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.
 
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.
 
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,

de Mateiu Caragiale

 
Smerit stă, dar privirea-i drăcească, aţintită,
Trăieşte chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat,
Iar grijile şi truda adânc îi au brăzdat
De cute faţa stinsă, firavă, ofilită.
 
Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită
El multe uneltit-a şi câte-a şi-ndurat,
Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit şi tămâiat,
Să ţie ţara-ntreagă sub gheara-i răstignită.
 
De jale şi de groază cumplit semănător,
Atotputernicia-i de mare dregător,
Încununat de faimă fu fără ţărmurire,
 

Mi-a îngânat stăpâna: „Nu-n file-ngălbenite
Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti.
Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti,
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.
 
Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite,
Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,
Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti
Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.
 
Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.
Atunci mergi de te-aşează sub un bătrân stejar,
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul,
 

„Rois barbares,
Sombres chasseurs d'aurochs...”
H. Taine
 
O! tu, care-ai mânat barbare gloate
Ca să sfărâmi împărăţii bătrâne
Şi-ai câştigat izbânzi nenumărate;
 
Tu, ce-n trufia inimii păgâne
Ai pângărit râzând altare sfinte
Şi-ai ars cetăţi, ai fost măreţ, stăpâne,
 
Când jefuind regeştile morminte
Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa,
Şi oaselor bogatele veşminte;
 
O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna
De năvăliri, de-ai zguduit pământul,

 
„Urare binevoitoare
Coconiţei răposate.”
 
Dormi dulce somn netulburat
În flori şi în dantele,
Dormi că ţi-au pălit mâinile
În grelele inele.
 
Dormi rece somn ne’nfiorat
De gânduri, nici de vise,
Dormi ca ţi-au rănit pleoapele
Făcliile aprinse.
 
Dormi veşnic somn îmbălsămat
În beznă şi-n uitare,
Dormi că ţi-a muşcat buzele
A Morţii sărutare.