Polcovnicul Ioniţă Ceganu

Amice,

Aici, la moşie la Ghergani, aveam până mai deunăzi un vecin bun cu care am petrecut multe şi lungi seri de iarnă.

Polcovnicul Ioniţă Ceganu din Cloşani, bătrân verde, rumen la faţă, fără zbărcituri pe obraz, ras regulat în toate sâmbetele cu perdaf, mustaţa şi sprâncenele albe colilie, era născut cam pe la anul 1789 şi a trăit până mai acu şase luni în satul Gămăneşti, unde petrecea în intimitatea a doi copoi vestiţi cu cari gonea iepurele ziua toată din răsărit până la apus; iar toamna, când se coceau coarnele şi smeura la munte, se duceau tocmai pe Vulcan de împuşca câte un pui de urs şi o capră neagră.

Acum un an era nun mare la nunta lui Vişanu dorobanţ, curcan cu trei cruci pe piept.

Polcovnicul Ioniţă băuse în sănătatea însurăţeilor un pahar de vin roşu de Dealul Răzvadului şi prinsese la limbă. După ce se uită una după alta la semnele de vitejie ale miliţianului, îi zice:

- Măi Vişane, cine ţi le-a dat ţie astea?

- Căpitanu, îi răspunse Vişan; mi le-a dat din partea domnitorului, an când ne-am întors din ţara turcească.

- Dar fosta-ai tu la bătălie? Dat-ai piept cu turcu? Luat-ai vrun tun, vreo cetate?

- Ce să dai piept cu turcul, domnule, că nu te lăsa nici să-i vezi, şedeau ascunşi ca viezurii sub pământ; şi apoi batalionul nostru s-a brodit să nu fie nici când s-a luat Griviţa, nici la căderea Plevnei, eram trimişi tocmai la Radişteni, pândeam să nu lăsăm să intre nici convoiuri şi ajutoare, nici să iasă vreun turc din cetate; planul muscalilor era să-i prinză pe toţi robi. Apoi după predarea lui Osman-paşa, ne-am dus de am înconjurat Vidinu; acolo, pe când aşteptam din ceas în ceas să iasă turcii la luptă dreaptă, ne-am pomenit într-o bună dimineaţă că ardică steag alb şi trămit la gheneraru nostru să-i închine cetatea. Am intrat în Vidin parcă era sărbătoare, cu muzica în capul regimentului.

Bătrânul, după ce ascultă povestea soldatului, oftă zicând:

- Ei! şi eu m-am bătut cu turcu în tinereţea mea; am intrat în Plevna cu Kamenski şi cu Suvaroff, şi nu mi-a mai dat nimenea nici o cruce!

Când am auzit de numele lui Kamenski şi de bătălia din alţi timpi, m-am apropiat şi m-am luat cu polcovnicul la vorbă.

- Cum, nene Ioniţă, zici că ai fost cu Suvaroff la Plevna? Dar ştii dumneata că d-atunci trebuie să fie aproape şaptezeci de ani?

- Or fi, nen-to - îmi răspunse el - că eram abia băieţandru ca de vreo optsprezece ani când m-am scris la cazaci cu bietul Tudor al nostru. Ne aducea ispravnicii pălcuri-pălcuri şi ne da pe mâna ofiţerilor muscali, de ne mustruluia; după şase luni, când învăţam să dăm cu sabia şi cu suliţa, ne-a trecut dincolo în ţara turcească. Îmi aduc aminte ca acum, era în ziua de Ignat când am trecut Dunărea pe gheaţă şi ne-am aşezat în meterezuri. Cum ne-au simţit spurcaţii de turci, au început să dea năvală asupra noastră; trămitea tot zeibegi d-ăia cu cealmalele cât o claie pe cap şi arapi d-ăia negri şi buzaţi, încălecaţi pe nişte cai de scoteau foc pe nări; venea tot iuruş cu iataganul în dinţi şi cu pistoalele întinse în amândouă mâinile, de ţi le punea sub nas. P-atunci nu erau puşti d-astea lungile până la bătălie, ci venea moartea de-ţi sta dinainte ceasuri întregi, de-o vedeai bine în faţă. După câte o bătălie, când ne număram, rămâneam uneori numai patru-cinci sute, din două mii câţi eram; dar peste zece zile eram iar în păr la loc, că se umpleau golurile cu alţi panduri trămişi din ţară; aşa era învoiala cu Ipsilant. Războiul d-atunci între Turc şi Muscal se iscase mai mult din pricina lui şi a lui Muruz; că după ce sultanul se învoise cu împăratul Alexandru să-i ţie şapte ani pe unul domn în Ţara Românească şi pe cellalt în Moldova, s-a măniat pe dânşii şi i-a scos după doi ani; lui Ipsilant trămisese chiar să-i ia capul, cum făcuse lui Hangerliu la 1799. Îl simţise că ţinea cu muscalii şi că era înţeles cu Pasvantoglu de la Vidin şi cu Cerni-George Sârbu, cari amândoi se răsculaseră în contra Porţii. P-atunci sultanul asculta de poveţele generalului Sebastiani, care umbla să-l tragă în partea lui Napoleon. Ipsilant, mai norocit decât bietul Hangerliu, a scăpat de gealat ca prin urechile acului. Prevestit de tată-so de la Ţarigrad şi de ambasadorul Italinski, a fugit la Braşov, d-acolo s-a dus la Petersburg, şi în ziua de Sfântu Nicolae intră în Iaşi cu generalul Michelson în capul oştirii ruseşti. Generalul muscal îl orânduise domn peste amândouă ţările. Domnia aceea a ţinut şi mai puţin decât cea dintâi, căci peste câteva luni împăratul a trămis pe generalul Kusnikov preşedinte cu deplină putere asupra Moldovei şi pe Engelhart, vicepreşedinte cu reşedinţa în Bucureşti, ca să guverneze ţările cu mitropoliţii şi cu câţiva boieri mari.

S-au bătut bine, foarte bine, băieţii noştri de astăzi; dar să ştiţi, domnule, că şi noi n-am fost mai pe jos în vremea noastră. Ne băteam sabie cu sabie, spangă cu spangă, piept cu piept, dar cine ne-a ştiut? Că p-atunci nu erau d-alde Alecsandri, să ne cânte vitejiile şi să ne înalţe în ochii lumii.

Ştii dumneata, domnule, ce om era căpitanul nostru Tudor? El, care nu râdea niciodată, când auzea că vin turcii asupra noastră, că se năpustea păgânii ca vijelia, când cu gândul nu gândeai, el de bucurie începea să cânte şi să joace ca un copil. Intra în foc, domnule, parc-ar fi mers la nuntă.

Românii s-au bătut totdeauna; n-a fost război fără ca ei să nu fi sărit asupra păgânilor. Răpauzatul moşu-meu, Ceauş Vergea (familia noastră a fost neam de pandur din tată în fiu), îşi aducea aminte după la 1716, când a venit întâiaşi dată Mavrocordat; p-atunci avea ţara dorobanţi, roşiori, călăraşi, odivoi, seimeni, talpaşi, lefegii şi slujitori; patruzeci de mii de oameni armaţi, pe care grecu, când a venit domn, i-a desfiinţat ca să nu ne mai putem bate cu turcu şi să rămâie ei, fanarioţii, stăpâni pe ţară. La 1807, după ce am trecut Dunărea, ne-a luat generalul Isaiov, ne-a îmbrăcat căzăceşte, ne-a dat mazdrace, ne-a pus pistol şi sabie la brâu şi, după ce ne-a făcut smotru, ne-a orânduit la Tatargic, o bătaie de tun de Vidin, ca să ţinem de cărjaliii lui Mola-aga să nu iasă din cetate; muncă grea! pentru că pe toată ziua eram atacaţi de arapi, şi noaptea cădeau peste noi manafi, ca să ne scoată din meterezuri; dar noi aveam poruncă de la Miloradovici, morţi, tăieţi, să nu părăsim locul.

Asta era pe când Bosniacu-aga bătuse pe Kamenski la Rusciuk de-l prăpădise şi pe când Mola-aga gonise pe muscali din toate poziţiunile de prinprejurul Calafatului; arsese Caracalu şi Cerneţu, pustiiseră toate satele până în Craiova şi împrăştiase toată armata rusească; numai noi românii, un pumn de oameni, am ţinut până a venit generalul Pangration cu oştire nouă din Rusia. Pe toamnă murise Michelson şi în locul lui se orânduise Prozoroski, general mai mare peste toată oştirea; atunci ne-a luat Isaiov şi ne-a dus în Balcani, tocmai la Kisil-hisar, zece zile cale; d-abia ajunsesem, când a început să se vorbească de pace şi ne-a întors la Lovcea, unde, după ce am şezut un an fără să ne batem, ne-a venit poruncă să luăm Plevna, că iar se deschisese război. Când am ajuns acolo şi s-au aşezat tunurile la bătaia zidurilor, ne-am apropiat de cetate până în şanţuri, le-am umplut cu mărăcini şi cu saci de pământ, am pus scări şi am sărit în cetate. Eram numai noi pandurii lui Tudor la asalt, că muscalii cam greoi au ajuns tocmai târziu, când noi ne băteam de un ceas cu turcii pe uliţe: cadânele trăgeau puşti şi pistoale după ferestre, de ploua gloanţele din toate părţile ca grindina; zburau capetele ca mingele, unele cu cealmale turceşti, altele cu chivere ruseşti, şi curgea sângele gârlă; un glonţ m-a nemerit drept în piept, de-am zăcut şase luni; m-aduseră la spitalul din Craiova în casele lui Priscoveanu, de mi-a scos plumbul de sub coastă.

Lui Tudor i-a venit de la împărăţie un inel cu piatră scumpă şi cu numele lui Alexandru pe dânsul [...].

Am trăit rău cu muscalii, că ne trata ca pe nişte câini; ofiţerii lor ne înjura, tot Durak Moldovanski ne făcea şi ne da ghionturi prin fălci. Mâncam numai soharici, un fel de pesmet negru ca noroiul şi tare ca piatra; trebuia să-l moi o zi întreagă în apă, să-l faci terci ca să-l poţi băga în gură; vara mai bine mâncam buruieni fierte. Când îi scăpam prin vitejia noastră de câte o nevoie mare, ne zicea Dobri Kazaki, iar numele de român nu se pomenea niciodată. Fără noi nu mai lua ei Plevna nici atunci, ca şi acum.

- Vezi, polcovnice, p-atunci nu erau jurnale, nici reporteri, ca să poată lumea afla cine se bate şi cum se bate, dar o să vie ea o vreme când să se găsească cineva să scrie şi despre vitejiile românilor din timpii când erau consideraţi ca căzuţi în ochii oamenilor şi treceau de molatici şi de fricoşi. O să se găsească el cineva să spuie românilor cine a fost slugerul Tudor, ce voia el, ce a făcut şi ce a dobândit pentru ţară cu pandurii lui, căci lui îi datorim scăparea noastră din ghearele fanarioţilor. Dar ia spune-mi, mă rog, ce s-au făcut acei două mii de panduri după ce s-a încheiat pacea la 1812 şi a venit Caragea domn?

- Vreo două sute au format potera sub comanda lui slugeru Tudor, iar ceilalţi ne-am răspândit toţi în toate părţile; unii au mai murit de ciumă.

Eu, după ce m-am tămăduit de rana din piept, m-am tras acasă la părinţi, unde am rămas până la zaveră, când m-a chemat slugeru şi m-a luat cu pandurii la Bucureşti. Am şezut întâi la Mitropolie, pe urmă ne-a băgat în Cotroceni şi d-acolo ne-a pornit spre Piteşti, ca să ne ducem să ieşim înaintea turcilor, cari intrase pe valea Oltului. Tăbărâsem la Goleşti, unde am aflat că Ipsilant prinsese cu vicleşug pe slugeru şi îi tăiase capul; atunci ne-am hotărât să cădem asupra grecilor lui Ipsilant, ca să-i scoatem din ţară, şi am pornit spre Târgovişte, unde ştiau că era tabăra lor, dar era târziu, că-i bătuse turcii la Drăgăşani; chehaia-beg nu lăsase picior de mavrofor. Ipsilant cu cneazu Cantacuzino şi cu Manu Pârlitu fugiseră peste hotar şi fusese prinşi de nemţi şi închişi în cetatea Muncaciului.

După moartea slugerului au rămas numai vreo sută de panduri, acei cari s-au aflat cu căpitanul Solomon la bătaia de la Drăgăşani şi cari s-au închis pe urmă în Mănăstirea Cozia, unde au ţinut voiniceşte în contra lui baş-beşli-aga, până la venirea lui Grigorie Ghica domn la 1822.

Mai în urmă, peste vreo doi ani, când s-a făcut unchiul dumitale Costache Câmpineanu caimacam la Craiova, pe mine m-a făcut polcovnic de vânători şi am fost polcovnic de vânători până când s-a deschis iar război cu muscalii la 1828 şi m-am dus cu căpitanul Solomon şi cu Magheru.

Ne-am bătut cu turcii patrusprezece luni mereu, ziua şi noaptea, sub comanda lui Geismar şi a lui Roth; vedeam în toate zilele moartea cu ochii, că ne puneau muscalii tot înainte la avant-posturi.

Geismar, îndată cum a trecut Oltul, a trămis pe generalul Roth înainte să coprinză Calafatu, şi el s-a dus de s-a aşezat la Cioroi. Când s-a pomenit dodată că îl ia paşa de la Dii cu vestitul Ciapanoglu pe la spate cu 15 000 de suvarii cu 30 de tunuri, care, după ce bătuse pe Roth lângă Maglavit de-l topise, se aruncase asupra lui Geismar, îi tăiase drumul şi spre Cioroi şi spre Calafat, îi luase toate vitele şi tot proviantul din magaziile de la Galicea şi le trecuse la Vidin. Muscalii speriaţi, când îi răzbise turcii la Băileşti, fugeau în toate părţile, strigând cât puteau: 'Nazat! nazat! Tureschi duh!' când farmazonul nostru, bietul căpitan Ciupagea, care nu ştia că pe muscăleşte nazat va să zică îndărăt, înapoi, aleargă printre şireagurile noastre strigând: 'Auziţi, băieţi, ghinărarul porunceşte să mergem la sat'. Alt sat nu mai era decât Băileştii, de unde turcii băteau cu tunurile în muscali de-i prăpădeau; noi am dat năvală la sat, n-am repezit la deal şi am pus mâna pe tunurile turceşti; atunci Ciapanoglu, crezând că suntem putere mare şi că fuga muscalilor era numai o stratagemă, s-a speriat şi a luat-o la fugă spre Calafat, lăsând toate proviziunile şi muniţiile. Le-am luat în ziua aia douăzeci şi patru de cară cu iarbă şi patru sute de cară de zaherea. Roth, văzând că fug turcii dinaintea noastră, a luat curagiu, s-a întors, s-au pus şi ei pe goana turcilor. Astfel s-a câştigat cea mai vestită bătălie din toată campania. Lupta a ţinut trei zile şi trei nopţi; am alergat după turci până i-am băgat în Dunăre; başibuzucii omorau pe agalele cari voiau să-i reţie să nu treacă Dunărea şi să-i întoarcă la bătălie spre Calafat.

Să ştii, domnule, că fără Ciupagea al nostru mâncau muscalii o păpară de n-o uitau niciodată; se prăpădea şi ţara: păgânii de turci pe unde treceau era foc şi pârjol. Când te uitai noaptea după o movilă, te lua jalea: vedeai numai focuri în toate părţile cât luai cu ochiul; ardeau căpiţele de fân, clăile şi şirele de grâu, că era tocmai în strânsul bucatelor.

După ce am isprăvit cu turcii la Islaz, la Calafat, la Cioroi şi la Băileşti, ne-a trămis ghinărau Gavrilenko de am măturat câţi turci mai rămăsese la Cireş şi la Cerneţi, de n-am lăsat picior de turc în Mehedinţi şi în Dolj.

Mult bine s-au mai bătut românii şi în rândul ala.

La Cireş, a doua zi după bătălie, am căzut de ciumă; în ordia muscălească se încinsese boala de mureau câte două-trei sute de soldaţi pe zi. Am zăcut patruzeci de zile pe mâinile cioclilor, cari m-au jăfuit, mi-au luat tot ce aveam în chimir: patru ceasornice de aur şi cinci sute de mahmudele d-ale noi luate de pe la turci.

Când am ieşit din lăzăret se făcuse pacea; [...] lui Solomon şi lui Magheru le venise de la împăratul Nicolae 'sfânta Ana' de gât şi celuilalt sabia cu cruce, iar nouă ne-a dat drumul p-acasă.

Murise mama şi îmi lăsase peticul ăsta de pământ Cega şi am venit de m-am aşezat la Gămăneşti. Pe la 1830, când s-a făcut miliţia, n-am mai vrut să mă mai scriu; a stat mult de mine căpitanul Ciupagea; vreau să mă primească parucic, dar mă săturasem de trai rău, mă logodisem cu Bălăşica, cu care am trăit bine şi liniştit patruzeci şi doi de ani; acum, când oi muri, voi să mă îngroape la biserică alături cu dânsa.

L-am plâns pe polcovnicul Ioniţă ca pe un frate, că era un bun şi pacinic vecin şi un bun tovarăş de vânătoare.

ION GHICA