Din vremea lui Caragea

Amice,

Mazilia lui Ipsilant şi a lui Moruz, unul din domnia Valahiei şi celalalt din scaunul Moldovii, înainte de împlinirea celor şapte ani stipulaţi în tractatul de la Kuciuc-Kainargi, adăogându-se la alte pricini de gălceavă ce împăratul Alexandru căuta sultanului, a adus războiul de la 1806; şi după şase ani de luptă crâncenă, în care victoriile se precumpăneau, puterile Europei, căşunând asupra Porţii, au silit-o să încheie pace numai şi numai ca să lase Muscalului mâinile slobode în lupta cu Napoleon. După zicătoarea românească 'Turcul să plătească', sultanul a dat lui Alexandru Basarabia şi un bun hârtău în Asia pe malul Mării Negre, şi astfel a făcut Englezului pe plac, iar după încheierea păcii de Bucureşti contele Metternich, profitând de încurcătura în care se găsea Rusia pe malurile Moscovei, a împins la domnia Ţării Româneşti pe Iancu Caragea, amicul şi protegiatul cavalerului de Gentz. Dar, cu toată stăruinţa internunţiului la Constantinopole, sultanul nu a voit să-i dea domnia până ce mai întâi nu l-a asigurat Caragea că-şi va da demisia după trei ani. Pe de o parte, suzeranul căta să eludeze stipulaţiunea de domnie pe şapte ani, şi pe de alta, voia să aibă pe grec la mână.

După mai multe străgăneli cu inşaala, cu pechei şi cu bacalum, pe la sfârşitul lui octombre, Caragea a putut ieşi din Constantinopol, şi în ziua de Sf. Spiridon al anului 1812 el şi-a făcut intrarea în Bucureşti cu alai domnesc, călare pe tabla-başa, în sunetele clopotelor, ale surlelor şi tobelor. După ce a descălecat la Sfântul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului (astăzi Calea Şerban-Vodă), s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei.

Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul a mari calamităţi pentru ţară! Chiar în noaptea instalării sale, palatul domnesc de la Mihai-Vodă din Dealul Spirei a ars până în temelie şi Curtea domnească a devenit Curtea arsă până în ziua de astăzi; iar a doua zi, la 13 decembrie, s-a ivit ciuma între oamenii curţii veniţi cu vodă de la Ţarigrad.

A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! A murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.

Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor.

Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile! ... Şi poate că acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi vii în câmp, fără aşternut şi fără acoperământ, pe pământ ud şi îngheţat. Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din câmpul Dudeştilor! ...

În urma mai multor scene oribile, neomenoase şi bestiale, petrecute la ordie, unde unul din aceşti mizerabili fusese rupt cu dinţii de un tânăr care apăra cinstea soţiei sale, lovită de ciumă chiar în ziua nunţii, şi în urma revoltei ciumaţilor, cari au sărit cu parul şi au omorât zece ciocli, autoritatea în sfârşit a luat măsură de a organiza un fel de serviciu sanitar. Ea înfiinţase câţiva vătăşei însărcinaţi de a întovărăşi pe ciocli din casă în casă, şi aceştia strigau de la poartă: 'Sănătoşi copii?' Unul din ei, într-un raport către şeful său, zicea:

'Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde.'

Deasupra oraşului se ridica un fum galben şi acru, fumul băligarului care ardea în curţile boiereşti, şi oraşul răsuna de urletul jalnic al cânilor rămaşi fără stăpân.

La fiecare poartă era câte o şandrama, un fel de gheretă, în care se adăpostea câte un servitor pus acolo pazarghidan (comisionar pentru târguielile de pâne, de carne şi de zarzavaturi). Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum şi trecea prin hărdăul cu apă sau prin strachina cu oţet.

Cioclii, când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de-a arunca zdrenţe rupte de la ciumaţi, ca să răspândească contagiunea. Ei nu se temeau de molipsirea boalei, căci mai toţi erau dintre acei cari zăcuseră de câte două-trei ori de acea grozavă epidemie. Ciuma, ca toate boalele mortale şi lipicioase, ca vărsatul, ca tifosul, ca lungoarea neagră, foarte periculoasă întâia oară, devine puţin violentă la acei cari au mai fost loviţi de ea.

Jafurile şi tâlhăriile oamenilor, direct sau indirect prepuşi la serviciul ciumaţilor, au fost nepomenite. Multe averi şi case mari s-au ridicat în Bucureşti după ciuma lui Caragea din sculele şi banii bieţilor bolnavi.

După un an, cam pe la decembrie, boala a început a se domoli şi lumea s-a readunat încetul cu încetul în oraş. Acei cari se regăseau, se îmbrăţişau, dădeau o lacrimă celor pierduţi pe câmpia de la Dudeşti şi porneau cu viaţa înainte, uitând suferinţele şi însetaţi de plăceri.

Totdeauna după o epidemie, ca şi după un război, omenirea caută a-şi recăpăta nivelul; în aparenţă viaţa devine mai lesne, averile flăcăilor şi zestrele fetelor sporesc prin moşteniri şi prin moartea fraţilor şi a surorilor cu cari ar fi avut să împartă averea părintească, dacă ar fi trăit ei. Când este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftineşte pânea, şi această credinţă avea pe atunci oarecare temei, căci ţara fiind pe atunci lipsită de esport, grâul nu avea altă căutare decât pentru consumaţia interioară. Şi în asemenea împrejurări căsătoriile trebuiau să devie numeroase, cu atât mai mult numeroase cu cât răul a săcerat mai multe fiinţe. Deci, îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunţi.

Pe atunci nunta nu vrea să zică un petec de hârtie velină, tipărită frumos la Socec sau la Weiss din partea d-lui X sau a d-nei Z, anunţând celebrarea cununiilor fiului sau fiicei lor în ziua cutare, la biserica Sărindar sau la Domniţa Bălaşa, ş-apoi ... pe uşă afară! Pe atunci nunta era dandana mare!

Mai întâi peţitorii şi colăcerii cu aldamaş; după ei logodnă cu arhiereu, cu diaconi, cu preoţi, cu cântăreţi, cu lăutari şi cu ziafet toată noaptea până la luceafărul de zi. Cu câteva zile înainte de nuntă, dacă mirele şi mireasa erau de neam de boier, se făcea cherofilima (sărutare de mână) la curte, unde tinerii cu toate rudele lor erau duşi cu alai spre a săruta mâna lui vodă şi a doamnei, cerându-le binecuvântarea.

Când se apropia ziua nunţii, mahalaua se împodobea cu brazi de la casa ginerelui până la casa miresei. În ajunul nunţii, cam după amiază, porneau călţunuresele, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preţ. Întâia călţunăreasă intra la mireasă purtând o căţie de argint cu flori suflate în aur, din care ieşea fum de udagaci şi de curse; ea mai purta şi o stropitoare din care arunca apă de trandafir, semnul curăţeniei, şi ura miresei să fie totdauna spălată şi parfumată. O a doua călţunăreasă ducea pe tava de argint florile cu cari se împodobeau cununiile. A treia călţunăreasă aduce o tavă cu peteală, semnul bogăţiei. Veneau în urmă celelalte călţunărese cu zece-douăsprezece tave încărcate cu tot felul de daruri: şaluri, giu-vaere, stofe scumpe, bani, cofeturi etc. Mulţime de fete înconjurau pe mireasă, şi lăutarii ziceau din vioare şi din gură cântecul vechi:

Astăzi cu fetele

Mâne cu nevestele ...

După ce fetele deschideau boccelele şi admirau darurile, ele tăbărau pe tavele cu peteală şi pe flori; unele împleteau cununiile: cruce întreagă pentru ginere şi cruce jumătate pentru mireasă. Celelalte desfăşurau jurubiţele de peteală, le depănau şi făceau urzeală lungă de trei coţi, podoaba miresei, un râu de aur în care se putea ascunde copila logodită din cap până-n picioare. Din vreme în vreme, fetele trăgeau cu coada ochiului şi aruncau flori sau noduri de peteală în partea flăcăilor; aceştia le ridicau şi le aninau de fermenele; pe când fetele, ca unele ce împărţeau, îşi făceau şi ele parte, agăţându-şi la piept, în dreptul inimei, snopuri de peteală.

După clacă se puneau cu toţii la jocuri: de-a ineluş-învârteguş, de-a baba mija, de-a gaia, de-a cârpa, şi acestea se încheiau printr-o horă mare. Astfel, mireasa îşi lua ziua bună de la fete şi surate; iar bătrânii şi babele, bărbaţii şi nevestele petreceau toată noaptea pe ziafet, pe bere şi pe mâncare, în sunetul necurmat al lăutarilor.

Dar a doua zi mai cu seamă era ce era! Nunta începea chiar din zori; nuntaşii nu mai osteneau întruna de la casa ginerelui la casa miresei. Cununia se celebra la amiazi la biserica enoriei, de unde apoi mireasa nu se mai întorcea la căminul părintesc. Ea, împreună cu mirele, se punea în trăsură cu cei care purtau gevrele, şi lua la trăsură lumânările aprinse, înfipte într-o pâne. Iar dacă cununia era a se face acasă la ginere, una din rudele cele mai de aproape ale acestuia, mama, sora sau mătuşa, pleca de lua pe mireasă şi o aducea acasă la mirele ei, cu aşternut, cu zestre cu tot. Trăsura era înconjurată de toţi flăcăii, rude şi amici ai ginerelui, cari încurcau caii lor, aducând ştire că soseşte mireasa.

Momentul despărţeniei de părinţi era solemn pentru mireasă, însă ea, când păşea pragul casei părinteşti, trebuia să tragă din picior, pentru ca să se mărite şi celelalte fete. Obiceiul cerea ca să o podidească plânsul în acel moment, şi lăutarii cântau:

Taci, mireasă, nu mai plânge,
Căci la mă-ta mi te-i duce
Când a face plopul mere
Şi răchita vişinele ... etc.

După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul Manolachi şi cu cofeturi de la vestitul Pascu; cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu-Mare şi cu vutcă de vanilie şi de cursă. Lăutari şi horă toată noaptea, iar în ziuă se trămiteau nunii, socrii şi nuntaşii pe la casele lor, cu lăutari.

Acest chef, la cei de jos, ţinea trei zile, iar la boieri ţinea şapte zile şi şapte nopţi, după legea domnilor şi a împăraţilor. O nuntă se isprăvea şi zece începeau, încât Bucureştii într-o sărbătoare o duceau. Doliul se schimbase în veselie!

Viaţa aceasta îi pria lui Caragea, căci popor şi boieri, cufundaţi în ziafeturi, nu băgau în seamă jafurile domneşti; ş-apoi caftanele după cari alergau însurăţeii îl ajutau mult la sporirea pungii. Îmbulzeala la ranguri era atât de mare, că se umpluse din scoarţă în scoarţă condica pitacului domnesc, şi se spune că, în ziua fugii lui Caragea, postelnicul de-abia a pridedit să citească numele celor din protipendadă şi câteva din starea a doua. Chemat de vodă ca să plece, el a trântit pitacul jos, strigând cu glas tare: 'Iar voi ceilalţi, pitari şi serdari!'.

Caragea se urcase în trăsură, zicând că merge să se primble la Băneasa, dar acolo îl aşteptau trăsurile înhămate cari l-au dus la Braşov, chiar în ziua când sosea în Bucureşti capugiul ce venea să-i taie capul, fiindcă şezuse pe scaunul domniei şase ani în loc de trei, precum se legase către sultanul.

Venit domn pe puţini ani, Caragea căuta să adune cât mai curând o avere cu care să poată trăi măreţ în străinătate. Prin urmare, el a lăsat un mare nume în felul jafurilor. Se zicea în ţară până mai deunăzi că se fură ca în vremea lui Caragea.

În domnia lui, toate slujbele şi caftanele se dau pe parale. El a suit birurile într-un mod nepomenit, de la 1 500 000 lei (115385 galbeni) la suma de 3 700 000 lei (248 848 galbeni), afară de ocne şi de vămi, pe cari le vindea cu preţ de zece ori mai mare decât înainte, lăsând pe taxidari să rupă cât puteau; apoi pecetluituri, mazilii, neamuri şi câte şi mai câte! ...

Când i se părea că punga nu se umplea destul de repede, avea şi alte coarde la arc. Scotea pe aga în târg cu cântarul şi cu falanga; acesta prindea cu ocaua mică pe vreun brutar, pe vreun cârcimar, pe vreun măcelar, îi trântea câte o sută de nuiele la tălpi sau îl ţintuia de ureche în mijlocul pieţei. Vodă era sigur că isnaful avea să alerge de la unul la altul ca să facă curama, iar pedeapsa înceta îndată ce starostele venea la curte cu un porcoi de mahmudele. Un alt şurup ce găsise fântânii de aur era porunca straşnică din vreme în vreme ca toţi negustorii să se răfuiască între dânşii, ca să nu fie datori unii altora. Pe atunci se lua zeciuială de la împlinirile de bani. Bieţii oameni, speriaţi de ruina ce ar fi urmat unei asemenea răfuieli pripite, se adunau, făceau cislă, şi astfel mai dobândeau o amânare, căci suma cislei curgea în punga domnească.

Caragea avea multă imaginaţie în asemenea materie, dar şi găsise câţiva oameni zdraveni cari îl ajutau la desăvârşirea tertipurilor lui. Vorba mergea în ţară că:

Belu beleşte,
Golescu goleşte
Manu jupuieşte!

După şase ani de domnie, el a dus cu dânsul la Pisa o avere de milioane, cu care a trăit în belşug şi a ajutat Eteria şi revoluţia grecească. Era violent şi înfiorător! Un poet linguşitor îi adresă o odă în care îl făcea să zică în limba grecească:

Am sabie şi buzdugan
Te omor ca pe un porc

Un boier, pe care-l dojenea pentru nişte hoţii, din care nu-i dăduse o parte îndestulătoare, îi răspunse:

fur, furi, fură

iar Caragea, în loc de a-l pedepsi pentru atâta îndrăzneală, l-a îmbrăcat în caftan de boier cu barbă.

Acest domn însă era neîmpăcat cu boierii cari, nevoind a fi instrumentele hrăpirii lui, ai făceau vreo împotrivire sau chiar vreo simplă observaţie. Astfel, pe banul Constantin Filipescu l-a ţinut doi ani la moşie, la Bucov, cu pază de arnăuţi; pe banul Grigorie Ghica l-a ţinut doi ani închis în casă, oprit de a vedea faţă de om; pe vornicul Constantin Bălăceanu, de care se temea fiindcă acesta avea relaţiuni de familie la Viena, l-a trimis surghiun la Castoria.

Lui Caragea îi plăceau femeile. Într-această privinţă, purtarea lui şi a fiului său, beizadea Costachi, era un scandal de toate zilele. Când punea ochiul pe câte o nevastă, trimetea pe bărbatul ei într-o slujbă depărtată, la trebuinţă îl şi surghiunea, şi atunci lua cu dânsul câţiva arnăuţi şi se introducea la femeia pacientului cu voie, fără voie.

Beizadea Costachi, tânăr frumos, nu avea altă ocupaţie decât a căta să scoată din fire pe cucoanele cele tinere şi plăcute. El se înhăitase cu câţiva feciori de boieri şi băteau mahalalele ziua şi noaptea. Odată, fiind urmărit de bărbatul uneia din conchistele sale, cu care se primbla în trăsură, şi văzându-se strimtorat de aproape, scoate pistolul şi trage să împuşte pe soţul trădat; glonţul însă nimereşte în unul din caii lui, calul cade din ham şi beizadeaua scapă cu chica topor. A doua zi femeia adulteră era izgonită de sub streaşina conjugală şi lăutarii improvizară cântecul:

C... ai fost, c... să fii,
La mine să nu mai vii!

Pe vremea aceea nu era lucru lesne de a fi galant şi nu fiecine îndrăznea a face curte. Când un tânăr punea gând rău pe o fată, el putea să dea cu ochii de tatăl sau de fratele ei, şi atunci, nici una, nici două, popa îi şi cânta Isaiia dănţuieşte, şi căsătoria, deşi silită, era valabilă. Dacă bietul tânăr avea a face cu o muiere măritată, treaba devenea mai serioasă, pentru că răsplata depindea mult de brasla la care aparţinea bărbatul ultragiat. Măcelarii luaseră obiceiul să umfle pe galanţi cu ţeava, ca pe berbeci, şi-i trimitea acasă în căruţă. Croitorii se serveau de foarfecile cele mari de teşghea. Un băcan ce găsise pe un cuconaş sub scară, la nevasta lui, după ce l-a despuiat în pielea goală, l-a uns cu cătran din creştet până în tălpi, i-a pus o pereche de coarne pe cap, l-a legat răstignit de mâni pe un drug, i-a legat un căluş în gură şi l-a luat în şfichiul biciului pe pod, de fugea lumea de dânsul ca de Ucigă-l toaca, încât nici chiar slugile lui nu au voit să-l primească în casă. A doua zi l-a găsit vizitiul ascuns în ieslele din grajd. Pe un alt cuconaş bărbatul l-a uns cu miere pe piele şi l-a lăsat o zi întreagă prada muştelor şi viespelor.

Unde se pomenea trotuar sau bulevard pe acel timp! ... Femeile erau încunjurate de toate precauţiunile profilactice; ferestrele aveau zăbrele ca puşcăriile; porţile se deschideau greu, căci erau înarmate cu broaşte tari; iar când o nevastă se ducea la o rudă, la o prietenă sau la baie, ea era întovărăşită de două-trei jupânese bătrâne şi credincioase. Fetele erau ţinute şi mai aspru; de-abia aveau voie să iasă în grădină, şi grădina era încunjurată cu zid nalt sau cu uluci de scânduri de stejar. Nici măcar peţitorii nu le vedeau până nu se isprăvea vorba de căsătorie, încât ginerele nu era totdeauna sigur că a văzut bine faţa logodnicei sale.

O fată de boier mare, întoarsă dintr-un clauster de la Viena, unde fusese crescută şi unde dobândise un talent muzical extraordinar pe clavir, a adus cu dânsa în casa bărbatu-său preţiosul instrument. Într-o seară, boierul, zărind câţiva inşi cari se pitulaseră lângă uluci ca să asculte frumoasele melodii ale junei diletante, s-a zbârlit de gelozie, şi când a doua zi tânăra femeie s-a trezit, nenorocita! ... a găsit clavirul spart cu toporul în mii de bucăţi. Mâhnirea ei a fost atât de mare, încât peste câteva săptămâni o duse la groapă. Ea lăsase cu limbă de moarte să-i facă coştiugul din scândurile clavirului, dar popa s-a împotrivit, zicând că fusese vasul Necuratului.

Arta era lucru necunoscut. În tot Bucureştiu nu se aflau decât un singur piano şi o harpă. Muzica aparţinea lăutarilor şi cântăreţilor de la biserică. Persoană cu inspiraţii artistice erau numai domniţa Ralu, fata cea mai mică a lui Caragea, natură aleasă, posedând gustul frumosului în cel mai mare grad, admirătoare a muzicei lui Mozart şi a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller şi Goethe. Ea găsise în câţiva tineri greci, rude şi amici din şcoala grecească de la Măgureanu, studenţi admiratori ai tragediilor lui Euripide şi Sofocle, un element pentru a pune în scenă câteva piese de teatru. Cu niţică pânză croită şi cu hârtie poleită, domniţa organizase în apartamentele sale o mică scenă pe care se juca în limba elenă Oreste, Moartea fiilor lui Brutus şi câteva idile ca Dafnis şi Chloe.

Mai târziu a zidit un teatru la 'Cişmeaua roşie', în colţul stradei Victoriei şi a Fântânei, pe locul unde se vede astăzi un felinar ascuns după o perdea de fier; un teatru în toată forma, cu parter, cu stale, cu scenă şi cu mai multe rânduri de loje. Ruinele acelui edificiu, ars la 1825, se mai vedeau până la 1840, când s-au mistuit în zidurile lui Ioan Carătaşul.

Domniţa Ralu visa ridicarea teatrului grecesc. Pentru acest scop ea a trămis pe Aristia la Paris, ca să studieze pe vestitul Talma. Ea a şi adus de la Viena o trupă de artişti nemţi cari reprezentau opere şi drame. Din acea trupă făcea parte vestita Dilly, cântăreaţă şi tragediană de un mare merit, ce venise la Bucureşti numai pentru o iarnă. Iar îndrăgindu-se de unul dintre tinerii noştri boieri, a rămas în capitala noastră până când a murit, dând naştere unuia din bătrânii noştri generali.

Avântul dat de domniţa Ralu artei dramatice a încetat cu fuga lui Caragea, dar mai în urmă a găsit o slabă imitătoare în Smaranda Ghica din Gorgan, în casa căreia, după zaveră, Aristia intrase ca institutor de copii. Acolo Iancu Văcărescu a căutat să puie limba românească pe scenă; a încercat să joace pe Britanicus şi pe Zgârcitul lui Moliere, dar surghiunele, războiul, muscalii şi câte şi mai câte calamităţi au amânat lucrul până în 1833, când Câmpineanu a înfiinţat Societatea filarmonică.

Tulburările de pemprejurul ţării, precum răscularea lui Caragheorghe şi a lui Pasvantoglu, incursiunile cărjaliilor, Eteria grecească şi revoluţia de la 1821 făcuseră să zbârnăie în tinerii români coarda vitejiei. Lor începu să le placă armele, vânătoarea şi călăria; feciorii de boieri luară un fel de aer de cabadai, termen adoptat de dânşii şi care avea semnificarea de voinici.

În timpul lui Grigorie-vodă Ghica, pe la 1823-1824, cuconaşii nu lăsau să le scape nici un prilej de a se îmbrăca cu poturi, cu mintean şi cu cepchen; a se lega la cap cu tarabolus şi a-şi încărca sileahul de la brâu cu pistoale şi cu iatagan, precum şi a-şi atârna pala de gât. Pentru cel mai mic lucru ei se serveau cu armele, încât, din pacinici ce erau mai înainte, deveniseră arţăgaşi şi tulburători. Între toţi se deosebeau mai cu seamă Iancu, feciorul lui beizadea Costachi Caragea şi al Raliţei Moruzoaiei, fraţii Bărcăneşti, Bărbucică, nepot de fată al banului Barbu Văcărescu şi câţiva alţii cari se ţineau de ştrengării şi ajunseseră a fi spaima mahalalelor. Ei petreceau ziua în Cişmegiu cu lăutari pe iarbă verde şi, cum răsărea luna, plecau cu ghitare şi cu flaute la serenade pe sub ferestrele fetelor şi a nevestelor frumoase. Până-n ziuă vuiau mahalalele de cântece, de gâlcevi, de bătăi şi de lătrări de câni.

Într-o noapte tânărul Palama, voind să gonească pe donjuanul Bărbucică Catargiu de la ferestrele logodnicei lui, s-a pomenit cu un cuţit în pântece. Nenorocitul, scăldat în sânge, a putut de-abia profera numele acelui care-l lovise; şi muma lui, în desperare, a alergat la palat şi a sculat pe vodă cu ţipetele sale. Grigorie Ghica porneşte pe baş-ciohodar Măciucă, care şi aduce la curte pe Bărbucică, îl trânteşte la pământ şi din porunca domnească îi trage o falangă, apoi îl trimite surghiun la mănăstire. De acolo bietul donjuan păţit a pornit la Paris cu gând să studieze pictura, artă pentru care credea că are o mare vocaţiune.

Anarhia domnea în toate, şi lesnirea de a da cu pistolul în oameni devenise la modă, astfel că ucisul fiind totdeauna presupus că s-ar fi împuşcat la vânătoare, ucigaşul rămânea nepedepsit.

În una din petrecerile la care luau parte mai mulţi tineri, pe când se întorceau în Bucureşti, într-o căruţă cu patru cai se găseau trei tineri: Iancu Caragea, Dimitrachi Bărcănescu şi Iancu Creţulescu, poreclit Ursu mai târziu, pentru că o ursoaică îi dezmierdase obrazul cu labele ei. Cei doi dintâi, luându-se la ceartă, trag cu pistoalele unul într-altul, şi căruţa intră în curtea Moruzoaiei ducând pe fiul şi pe nepotul ei înecaţi în sânge. Peste trei zile, două dricuri se urmau unul pe altul, ducând la locaşul cel vecinic pe doi din tinerii cei mai eleganţi şi mai frumoşi ai Bucureştilor.

Stranie epocă! ... Numai venirea muscalilor la 1828 a pus capăt acestei vieţi zvăpăiate a tinerilor cuconaşi, luându-i ca comisari (mehmendari) pe lângă generalii ruşi, pentru înlesnirea aprovizionării oştirilor cu proviant şi cu cară. La 1831 cei mai mulţi au încins sabia, scriindu-se în miliţia naţională.

ION GHICA