








Iubite amice,
Alaltăseară, pornind de la gara ta, adormisem adânc, legănat de valurile ascuţite ale liniilor de fier Strussberg; trei locuri de o parte a vagonului erau la dispoziţia capului şi picioarelor mele; când, pe la miezul nopţii, mă simţii scuturat de o mână viguroasă: era conductorul care intervenea în favorul dreptului bine plătit al unui călător îmbarcat la Mărăşeşti; recunoscui dreptatea invocată şi mă ghemuiam în limitele tichetului meu, căutând să apuc de picior somnul ce fugea, când aud un glas care se îngâna în scuze pentru supărarea ce-mi adusese şi mă silea să răspund, ca om binecrescut, la asemenea politeţă prin cuvintele banale: 'Nu face nimica, domnule', 'Eram deştept', 'Sunt foarte bine', 'Nu dormeam', 'Erai în dreptul dumitale' etc.
Dar noul venit începu o conversaţie:
- Ştii, cucoane Iancule, că nu te mai cunoşteam? Ai albit de tot de când nu te-am mai văzut.
La aceste cuvinte, simţindu-mă cam atins la amorul meu propriu, îi răspunsei cu oarecare amărăciune:
- Dar îmi pare, domnule, că barba dumitale nu are nicidecum dreptul d-a invidia pe a mea, că este, mi se pare, şi mai lungă, şi mai albă.
- Ce are a face! îmi ripostă el, dar dumneata eşti un copil pe lângă mine.
Noul-venit era un bătrân bine conservat, grăscean şi rumen la obraz, căruia nu i-aş fi dat nici şasezeci de ani.
- Eu te-am mai sculat o dată din somn; eram tânăr atunci şi d-ta erai copil ca de vro opt-nouă anişori. Cuconul Tache, răposatul tatăl dumitale, era ispravnic la Focşani; eu am fost trimis de am ridicat în fiare pe clucerul Alecu Gheorghescu, tovarăşul dumnealui la isprăvnicie. P-atunci erau câte doi ispravnici de fiecare judeţ, unul peste partea administrativă şi celalalt pentru partea judecătorească, şi amândoi ispravnicii în pricini grele judecau împreună, formând un fel de tribunal. Ce vremuri erau pe atunci! Clucerul Alecu făcuse mâncătorii, abuzuri sau prevaricaţiuni, cum se zice astăzi...
Înţelegi, amice, că la aceste cuvinte somnul meu, dulcele meu somn, a zburat în fuga mare, şi nici nu m-am mai gândit a-l prinde. Şi, în loc de a închide pleoapele, am dat drumul limbei, începând la întrebări:
- Ia spune-mi, mă rog, cum ai ridicat în fiare pe acel ispravnic?
- Eram edecliu şi aveam odaie în curtea domnească alături cu odaia lui tufecci-başa, lângă ogeacul neferilor; la stânga, sub scară, şedea răposatul Măciucă, Dumnezeu să-l ierte, baş-ciohodar şi mâna dreaptă a lui vodă, cum s-ar zice astăzi, întâiul aghiotant domnesc, om drept şi plin de bun-simţ.
Într-o noapte, după slujba curţii, mă aşezasem pe somn, când numai ce aud ciocănind la uşă şi un glas care-mi striga: 'Te cheamă vodă'. Nu ştiu nici cum am sărit din pat, nici când m-am îmbrăcat; într-o clipă îmi trântisem cizmele cele galbene, binişul, legătura la cap şi hangerul la brâu, şi eram la uşa iatacului domnesc. Baş-ciohodarul tocmai ieşea din odaie de la vodă şi-mi zise repede: 'Ai mai iute, că te cheamă vodă, şi să te văd, Niculae!'
Răposatul Măciucă era oltean ca şi mine şi puţintel cam rudă după mamă.
Când am intrat în iatac la vodă, era şapte ceasuri, sau, cum s-ar zice astăzi, o oră după miezul nopţii. Vodă era cu ghicelic de noapte pe cap şi cu o scurteică lungă de pambriu verde, îmblănită cu pacea de samur; o făclie galbenă ardea într-un sfeşnic mare de argint dinaintea icoanelor. Cum intru în odaie, vodă se întoarce cătră mine şi-mi zice cu un glas gros şi răstit:
'Tu eşti Niculae Păunel?'
'Eu, măria-ta.'
'De mult eşti la curte?'
'Numai de un an, măria-ta'.
'Măciucă mi-a spus că eşti harnic şi cinstit. Ce slujbă ai îndeplinit pân-acum?'
'Nici una, măria-ta, decât că acum trei luni am întovărăşit pe nenea Negreanu tufecci-başa, când a prins pe Ghiţă Cuţui'.
'Ia plicul de pe mescioară, pecetluieşte-l cu pecetea de pe tăviţa cu călimările şi să plece îndată la Focşani, să-l dai în mâna nepotu-meu Tache, ispravnicul, fără să te simţă nici pasărea măiastră. Bagă de seamă că ai să-mi aduci pe clucerul Alecu Gheorghescu în fiare; poimâne pe vremea asta să fii cu el la scara domnească. De cumva ţi-o scăpa, mai bine să te duci să te îneci decât să dai ochi cu mine'.
Grigorie-vodă Ghica era un om mărunţel, barba potrivită în apărătoare şi cănită, mai mult roşie decât galbenă, mustăţile roşii trase în jos şi despărţite sub nas prin două-trei muchi de brici, ras pe obraz pe lângă barbă; ochii vii, glas răstit şi gros; el era un om cu foarte puţină învăţătură şi trecea între boieri ca unul din cei mai neînsemnaţi, deşi fusese de mai multe ori agă, spătar şi chiar vistier şi ban mare.
El s-a suit pe scaunul domniei la 6 octobre anul 1822, trei ani după vestitul Caragea şi îndată după zaveră, după uciderea slugerului Tudor, eroul care, indignat de jafurile oamenilor lui Ipsilant - cari din insurgenţi în contra turcilor se prefăcuseră în cete de hoţi, prădând drumurile şi moşiile - intrase în corespondenţă cu Silistra valesi prin cancelarul consulatului nemţesc, bătrânul Udriski, arătând turcilor că răzvrătirea din Ţara Românească nu era în contra turcilor, ci în contra fanarioţilor cari sărăciseră pe bieţii locuitori. Atunci chehaia-beg, care şi intrase în Bucureşti cu oştire turcească, a invitat pe boierii cari mai rămăsese în ţară să trimită pe câţiva dintr-înşii la Poartă, ca să arete sultanului păsurile ţării. Adunându-se între dânşii, ei au ales pentru această misiune pe banul Barbu Văcărescu, pe logofătul Mihăiţă Filipescu şi pe banul Grigorie Ghica, cari, ajungând la Ţarigrad şi espunând starea ţării şi trebuinţele ei, sultanul a numit pe banul Grigorie Ghica domn, deodată cu Ioniţă Sturdza în Moldova. Poarta nu mai avea încredere în fanarioţi. Ghica Grigorie, viind la domnie, a găsit ţara secată cu totul în belşugul ei, înecată în datorii; boierii şi negustorii pribegiţi în toate părţile şi răscoale pretutindeni: în sate, în oraşe şi pe drumuri.
Ghica Grigorie, care-şi iubea ţara, a luat sarcina de-a stărpi jafurile boierilor şi ale ciocoilor, cari de la Caragea ajunsese fără frâu; capul nu-l tăia prea mult, dar când avea câte o pricină grea, chema de se sfătuia cu trei oameni: cu vornicul Costache Câmpineanu, cluceru Chiriac şi cu baş-ciohodaru Măciucă. După ce-i auzea pe fiecare în parte, se culca, dormea un somn bun şi pe la miezul nopţii se scula, aprindea la candelă făclia din Vinerea Paştilor de la epitaf, cădea în genuchi dinaintea iconostasului şi se ruga lui Dumnezeu ca să-l lumineze. Astfel a domnit el şapte ani şi ajunsese să tremure boierii cei răi şi ciocoii. Cât a domnit el, a fost bine pentru toţi, liniştea domnea în ţară; pânea şi carnea bună, ieftină; toată lumea, negustor, meseriaş şi ţăran, mânca, bea şi chiuia; veselie pretutindeni. El a deschis şcoalele româneşti şi a gonit pe egumenii greci.
În noaptea când m-a chemat vodă, mi se făcea ziuă la poştă la Şindriliţa, în cărucioara care se schimba din poştă în poştă şi care ajungea totdeauna numai în trei roate. Pe la aprinsul lumânărilor, în ziua de patruzeci de mucenici, îmbrăcat tiptil, eram introdus ca călugăr în odaia răposatului coconu Tache, tatăl dumitale; parcă-l văz pe marginea patului, lângă scaunul cu două lumânări de seu în două sfeşnice de alamă cu mucări. Condicaru, în picioare, îi citea jălbile, întingând din vreme în vreme condeiul de peană de gâscă în călimările de la brâu, ca să scrie hotărârea ispravnicului; îndată ce condicarul Nicolae Sprâncenatu, cum îi zicea lui Ipătescu, mai în urmă bărbatul eroinei de la 1848, scrise hotărârea ispravnicului, cuconu Tache se uită la mine întrebându-mă:
'De la schit eşti, părinţele?'
'Sunt de la Poiana-Mărului, am o jalbă.'
Şi mă apropiai de mescioara cu lumânările şi-i pusei plicul domnesc în poală, cu pecetea în sus, potrivind să nu o zărească condicarul. Ispravnicul, îndată ce văzu pecetea, o şi recunoscu, dar îmi zise:
'Ha, este de la părintele egumen!'
Şi dete ordin condicarului şi stegarului care mă băgase în casă să ne lase singuri.
Despecetlui plicul cu grabă, îl citi şi văzui că i se înveseli obrazul şi-mi zise:
'Vezi, numai aşa dacă nu s-or stârpi mâncătoriile şi angaralele, să se înveţe minte ciocoii; până n-o băga câţiva în ocna părăsită, ei tot cred că vodă glumeşte. Clucerul Alecu nu este acum în oraş, s-a dus după lude în plasa Tohani, dar trebuie să vie astă-seară; du-te de te odihneşte, că te chem eu la vreme'.
Bătu în palme şi porunci feciorului să-mi aştearnă în odaia copiilor; m-am dus de m-am culcat în odaia d-voastre. Sunt d-atunci 55 ani, cucoane Iancule! D-abia mă furase somnul, când auzii trăsnete şi pleosnete şi doi surugii bătăioşi cari urlau de ţi se părea că cânta; peste un minut auzii şi glasul lui cuconu Tache:
'Ai, scoală, c-a venit cluceru'.
Pornirăm amândoi pe jos spre casa clucerului, la care, în urma noastră, ceauşul de slujitori înşiruia oameni de jur împrejur; când ajunseserăm în pridvor, cuconu Tache intră în casă zicându-mi:
'Aşteaptă aci până te-oi chema eu, şi atunci să intri în odaie cu doi stegari'.
Din pridvor se vedea pe fereastră foarte bine în odaia clucerului, luminată cu trei părechi de lumânări; o grămadă de mosafiri se şi aşezaseră la ghiordum cu cluceru în mijloc răsturnat pe sofa. Când intră cuconu Tache, se sculară toţi în sus, dar dumnealui luă pe cluceru de mână şi-l trase în odaia d-alături; după vro cinci minute auzii că mă cheamă, mă luai îndată după glas şi intrai în iatacul boierului. Cluceru ţinea porunca domnească în mână, şi dinţii îi clănţăneau în gură. Cum intrai, cuconul Tache îmi zise: 'Îndeplineşte porunca lui vodă'.
Atunci luai fiarele din mâna stegarului, mă plecai şi le pusei clucerului de picioare; în cinci minute eram pe drum cu două cărucioare de poştă, într-una eu cu ispravnicul în fiare, şi în cealaltă doi arnăuţi cu pistoalele încărcate, cărora li se dedese porunca să dea să-l omoare dacă o căuta cumva să scape.
Când ieşeam din Focşani, răsărea luna; nici gură de surugiu, nici plesnitură de bici, dar cărucioarele mele fugeau ca năluca cu umbra după ele şi seara, când bătea meterhaneaua, mă dam jos din cărucioară şi intram cu ispravnicul meu în odaia lui Măciucă, unde am aşteptat până s-a sculat vodă de la masă, până s-a culcat beizadelele, s-a osteiat lumea din curte şi au ieşit una după alta caleştile cu masalale a spătarului, a aghii şi a ispravnicului de curte; atunci intră răposatul Măciucă şi-mi zise: 'Ai sus'.
Când am intrat în odaia lui vodă, Măciucă înainte, după el cluceru cu fiarele de picioare şi eu după dânsul, vodă, care sta răsturnat pe sofa cu mânile încrucişate sub cap şi cu picioarele unul peste altul grămădit, se sculă drept în picioare şi, adresându-se răstit şi necăjit către cluceru:
'Nu ţi-e ruşine, slugă necredincioasă şi boier zăcaş!'
Şi, întorcându-se către mine, îmi zise:
'Te fac divictar'.
Măciucă îmi făcu semn să ies şi când trecui pe lângă dânsul îmi zise încet:
'Trimite-mi sus patru ciohodari'.
Ce s-o mai fi petrecut după aceea nu ştiu, dsar, după ce m-am culcat, pare că auzeam prin somn un glas care se văita strigând: 'Iartă-mă, măria-ta! Cine o mai face ca mine ca mine să paţă'.
A doua zi până în ziuă, clucerul era pornit surghiun la Snagov, cu cămaşa pecetluită pe el, şi a rămas acolo până la venirea muscalilor.
Când eram pe la 1829 la Craiova, l-am văzut de gât cu generalul Roth, juca cărţi cu miile de galbeni, căci era peste proviant.
ION GHICA