Introducţiune

Când am început a înţelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare şi luminos între toate, menit a schimba faţa lucrurilor pe pământ, de la apus la răsărit; secol care a adus cu dânsul o civilizaţiune cu totul şi cu totul nouă, nebănuită şi nevisată de timpii anteriori; civilizaţiune ieşită din descoperirile ştiinţifice datorite geniului omenesc, care a dat râurilor, mărilor şi oceanelor vapoarele, a înzestrat continentele cu drumuri-de-fier, a luminat pământul cu gaz şi cu scânteia electrică, ne-a dăruit telegrafia, telefonia şi fotografia; prin mecanică şi prin chimie a transformat toate artele şi măiestriile, a însutit şi înmiit producţiunea şi a rădicat pe om din robie şi din apăsare la egalitate şi libertate; a văzut renăscând ca din cenuşe state nouă ca Grecia, ca Belgia, România, Serbia şi Bulgaria. Secolul acesta a văzut la lucru atâţia oameni de geniu, cari s-au ilustrat în ştiinţe, în arte şi în litere, pe Humboldt, pe Cuvier şi pe Arago; pe Goethe, pe Byron şi pe Victor Hugo; pe Beethoven, pe Meyerbeer, pe Rossini şi pe Wagner; pe Watt, pe Franklin şi pe Pasteur.

Pe la anul 1821 tunul încetase d-a răsuna în Europa; el îşi produsese efectul: deşteptase naţionalităţile, una câte una, din amorţeala în care erau căzute de secoli, şi România scăpa din ghearele fanarioţilor. Grigorie Ghica, nepot de frate lui Grigorie-Vodă Ghica al Moldovei (asasinat pentru împotrivirea sa la cedarea Bucovinei), şi Ioniţă Sturdza, numiţi de Poartă domni al Principatelor, erau amândoi români cu naşterea şi cu inima. Boierii începuse a se zice români, a vorbi şi a scrie româneşte şi a se dezbăra de morfologia cuvintelor de felul lui pliroforisi, metachirisi, plictisi, care se întinsese chiar asupra cuvintelor ca regularisi şi pursuivarisi.

Şcoli româneşti de învăţământ secundar se deschisese în 'Sfântu Sava' şi în 'Trisfetitele', şi mai mulţi tineri erau trimişi să studieze în Franţa, în Germania şi în Italia, destinaţi ca, la întoarcerea lor în ţară, să predea ştiinţele înalte: filozofia, dreptul, matematicile, ştiinţele naturale şi fizice în limba română.

De la zaveră rămaseră în ţară trupe turceşti, un beşliaga cu câţiva neferi în fiecare judeţ şi doi baş-beşli-aga, unul cu reşedinţa în Bucureşti şi altul în Iaşi. Beilicul după malul stâng al Dâmboviţei de la Jicniţa şi beilicul de lângă Sfânta Vineri din Iaşi erau cazărmi turceşti.

Mai tot malul stâng al Dunărei, pe o depărtare de mai multe kilometri de râu, era rai al fortăreţelor Brăila, Giurgiu, Turnu, Calafat şi altor poziţiuni întărite. Dup-atunci a rămas unor sate riverane numirile de Vizir, Mola-Braim, Mola-Scorţaru, Muftiu, Nazâru şi altele. Acele sate erau sub imediata protecţiune a unor turci puternici din cetăţi; nici proprietarii, nici autoritatea domnească nu îndrăzneau să calce în acele pământuri, domenii întinse cari astăzi se arendează fiecare cu sute de mii de franci pe an, precum sunt domeniurile Brăilei şi Giurgiu, Moşia-Mare a Ipsilantoaiei, Paraipanu lui Arsake şi multe altele pe cari proprietarii lor le părăsise, sau se vindeau pe nimica, ca şi bălţile, stuhăriile şi pădurile din insule, de la cari românii nu puteau trage nici un venit şi se foloseau numai turcii.

Silistra-valesi, begler-beiul Rumelii, avea mai mare putere în Principate decât domnii. Pe un singur ordin al lui Gavanozoglu către beş-beşli-aga din Iaşi, a zburat capul boierului moldovan Hasanache, luat fără voia lui vodă, ziua în amiaza mare, din curtea domnească, unde ocupa foncţiune militară. Grigorie-vodă Ghica a trebuit, după cererea lui chehaia-beg, să aresteze pe boierul Alecache Villara, care îi era nepot de soră prin căsătoria cu fata lui Rallet, să-l dea pe mâna paşei de la Giurgiu, să-l trimită surghiun la Eski-Zagra, unde a fost deţinut mai mulţi ani la Zindan.

Până pe la 1826, cârjaliii făceau incursiuni prin ţară şi veneau până la barierile Bucureştilor tăind şi pârjolind.

Principatele erau cu numele şi cu faptul grânarul sultanului. Nici un product nu putea să iasă din ţară până mai întâi nu se aproviziona toate serhaturile cu trebuincioasele garnizoanelor şi locuitorilor cetăţilor dunărene, cu oi, grâu, orz, ovăz, unt, miere, cerviş, seu etc., cari se luau de capanlii de la săteni români, cu voie, fără voie, pe preţurile ce se fixau pe fiecare an de marele capan din Ţarigrad: pe şase lei chila de orz, zece parale ocaua de unt, douăsprezece parale mierea etc.

Guvernorii provinciilor din apropierea Dunărei şi, mai ales, paşii Silistrei, Rusciukului şi Vidinului erau aleşi totdeauna dintre turcii cei mai viteji, cei mai ispitiţi în războaie şi mai dârji, tot viţă de derebeghi, de cei de cari tremura chiar saraiul împărătesc, ca Pasvantoglu, Caraosmanoglu, Mustafa Bairactaru, Hussein-paşa, Said Mirza, Tahir Bosnali, Gavanozoglu. Ei tractau pe domnii noştri ca pe nişte zapcii, le trimeteau ordine scrise şi verbale, ş-apoi pas să nu le fi urmat. Pentru a zbura capul unui domn era destul să vie în Bucureşti sau în Iaşi un capugiu cu un gealat, să arate arzul sultanului, şi capul domnului era luat în traistă şi dus la Ţarigrad. Astfel a căzut capul lui Grigorie-vodă al Moldovei, al lui Hangerliu, domn al Valahiei.

Într-o călătorie ce am făcut în munţi cu poetul Alexandrescu, am găsit la Cloşani în Mehedinţi pe unul banul Niculae, ţăran cu iţari şi cu cojoc, dar cu barba mare şi ras la cap, ceea ce-i da un aer de boier. El ne-a povestit cu multă vervă cum ajunsese deodată ban mare.

Badea Niculae, clăcaş din satul Băileşti din Dolj, fusese scăunaş, adică comisionarul unui turc din Vidin, anume Mustafa, pe seama căruia strângea zaherea de prin satele vecine pe preţurile capanului. Într-o zi Mustafa dispare din Vidin, şi bietul Niculae, după ce alergă vreo trei ani căutându-l în toate părţile cu răboajele contabilităţei legate de brâu, află în sfârşit că acel Mustafa se găsea în Ţarigrad. Turcu, în vestita răsculare a ienicerilor contra lui sultan Selim III, ajunsese tare şi mare, devenise acel fioros vizir Mustafa Bairactaru, spaima ienicerilor.

Badea Niculae, oltean cutezător, cum îi află de ştire, îşi ia răboajele ş-o pleacă să-l găsească ca să-şi încheie socotelile. Ajuns la Ţarigrad, nu se sperie nici de cavaşi, nici de capugii, cari îi opreau intrarea conacului vizirial, împinge, răstoarnă şi dă năvală drept în odaia lui Mustafa Bairactaru.

Fostul său amic şi asociat, cum îl vede, i s-aruncă în braţe, zicându-i:

- Bre Niculae, bine ai venit! A sosit vremea să te procopseşti şi tu după urma mea. Rămâi aici să zic să-ţi dea tainuri. Voi să te fac om.

- Cum vrei tu, Mustafa - îi răspunde Niculae - să-mi las eu ţara, cuprinsul meu unde m-am născut şi unde voi să mi se odihnească oasele când oi muri?

- Dacă e aşa - îi zice vizirul - spune-mi ce este mai mare acolo la voi? Aceea voi să fii.

- Apoi, deh! Mai mare decât toţi la noi este Vodă, răspunde Niculae.

Turcu, la aceste cuvinte, stă niţel pe gânduri, cu mâna pe barbă, ş-apoi îi zice:

- Vezi, asta o să fie cam greu, pentru că la numirile astea de Bogdan-beg şi de Iflak-beg se amestecă totdeauna diavolii ceia de elcii, scot la maidan fiecare pe câte un cirac, aleargă pe capete, ei şi dragomanii lor, în sus şi-n jos, pe la toate regealele; fac fel de fel de intrigi, strigă de-ţi ia auzul, şi aduc mare supărare şi năduf sultanului. Dar spune-mi, după domn ce vine?

- Cine să vie? Vine mitropolit, răspunde Niculae.

- Ei bine, mitropolit să fii! şi ia condeiul să scrie.

Niculae, speriat că vrea turcu să-l facă mitropolit, sare strigând:

- Stai, Mustafa, nu scrie, că eu am nevastă şi copii, păcatele mele! Acolo nu e ca la voi, mitropolitul trebuie să fie călugăr şi arhiereu. Cum să-mi las eu nevasta, să mă duc să mă călugăresc? Nu fac una ca asta o dată cu capu.

- Dar după mitropolit ce vine? întrebă iar Mustafa.

- După mitropolit, boier mai mare este banul cel mare.

- Ban mare fii, dar!

Porunceşte de-i aduce îndată un caftan şi-l îmbracă, îi dă şi o scrisoare vizirială către domnul Valahiei.

Niculae ia scrisoarea, o bagă în sân şi o pleacă cu dânsa la Bucureşti drept la vodă, care, citind-o, rămâne pe gânduri, că nu era de glumă cu Mustafa Bairactaru. Să nu facă pe Niculae ban mare, îşi găsea beleaua cu viziru; să-l facă, îşi aprindea paie în cap cu boierii ţării. Aşa s-a hotărât să intre la tocmeală, crezând că doar l-o împăca cu un zapcilic, o vătăşie de plai, cu o isprăvnicie cel mult; dar badea Niculae, la toate propunerile lui vodă, răspundea, ţinând-o una şi bună cu vorba:

- Cum a zis Mustafa!

Vodă, dac-a văzut ş-a văzut că n-o scoate la căpătâi, porunceşte de-i aduce o cărucioară de poştie, cheamă pe un edecliu şi-i dă pe Niculae în seamă să-l ducă la munte la Cloşani, cu ordin către vătaful de plai d-acolo că nici pasăre măiastră să nu-i afle de ştire.

Când l-am văzut, bietul om trăia de vreo treizeci de ani în Cloşani, uitat cu totul de ai lui, dar iubit şi stimat de locuitorii plaiului, cari toţi i se închina cu respect şi-i zicea banul Niculae.

Vodă a avut noroc că vizirul Mustafa Bairactaru, strâmtorat de aproape de ieniceri, apărând pe sultan Mahmud II, nepotul nenorocitului Selim, a preferit mai bine să puie foc prăfăriii, să saie în aer cu palat cu tot decât să cadă pe mânile ienicerilor. Aşa n-a apucat să afle de renghiul jucat amicului său Niculae, pe care până la moarte îl credea ban mare în Ţara Românească.

De altfel, înăuntru ţărei domnii erau stăpâni, şi stăpâni absoluţi; tăiau şi spânzurau; rar însă, foarte rar, uzau de această prerogativă; se mulţumeau a trage supuşilor lor, din vreme în vreme, câte-o falangă bună, având, bineînţeles, precauţiunea a aşterne postav roşu când tălpile erau viţă de boier cu caftan.

Pe hoţii de cai şi pe omorâtori îi trimeteau la Telega, la Slănic sau la Ocnele-Mari sau îi aruncau în câte-o ocnă părăsită.

Pe borfaşi îi da prin târg, bătându-i la spete.

Pe măcelari şi pe brutari, când îi prindea cu ocaua mică, îi ţintuia d-o ureche în mijlocul târgului.

Femeile vinovate le espunea în piaţă legate de un stâlp, cu capul ras.

Pe feciorii de boier, când făceau vreo neorânduială sau vreo necuviinţă, îi poftea la cafea, în odaie la cămăraş, la tufecci-başa sau la baş-ciohodar, şi acolo li se trăgea câteva nuiele la tălpi, ca să le vie mintea la cap, ş-apoi surghiun la vreo mănăstire.

Dacă vreun boier prindea prea multă poftă de vorbă, se bănuia sau se dovedea că ţinea corespondenţă cu Ţarigradu, se pomenea pe la miezul nopţii cu vizita unui edecliu domnesc, care-l scula din somn, îl lua în căruţa de poştie şi-l ducea surghiun la Mărgineni, la Snagov sau la Poiana-Mărului; sau cel puţin îl mărginea în casă sau la moşie cu pază, ca să nu comunice cu nimeni. Când vina era mai grea, edecliu îl pecetluia ca să nu se poată primeni cât ţinea osânda.

Grigorie-vodă Ghica, când s-a dus la Ţarigrad să primească domnia de la sultan, luase cu dânsul pe un boier, anume Filip, fiul unui marseliez pribegit, venit cu Ipsilant. Acel Filip făcuse cunoştinţă cu un împiegat al Porţii şi, la întoarcerea sa în ţară, scria turcului cele ce se petreceau la domnie, ceea ce aflând Grigorie-vodă Ghica a pus de l-a pecetluit şi l-a surghiunit.

Deşi domnii aveau fiecare un postelnic pentru relaţiunile cu consulii, dar acţiunea acelor funcţionari se mărginea mai mult în cele ce privea interesele sudiţilor streini; iar cestiunile adevărat politice şi internaţionale erau tractate mai totdeauna la Ţarigrad de reis-efendele Porţii cu elciii puterilor interesate. Lucrurile se petreceau totdeauna cam în modul următor:

Mihai-vodă Sturdza, pe la anul 1842, ducându-se în voiaj în streinătate, încredinţase trebile domniei vărului şi ministrului său favorit, logofătului Costache Sturdza. Tot p-atunci consulul grecesc, lipsind şi el în concediu, lăsase cancelaria consulatului în seama unui dăscălaş anume Căminarache, om de casă şi de masă boierului Sturdza. Grecu, îngâmfat să se vadă el reprezentant de putere europeană, îmbracă haine cusute cu fir, îşi trânteşte în cap o şleapă cu pene, îşi pune spanga la brâu şi o pleacă să facă vizită oficială locotenentului de domn. Glumeţul Costache Sturdza, când îl vede gătit astfel, îl apucă râsul şi-l primeşte cu: 'Ce e asta, caraghiosule?''

Grecuşorul, nemulţumit de o asemenea primire, se supără, părăseşte salonul ministrului, se duce la consulat, dă bandiera elinească jos şi rupe relaţiunile cu guvernul Moldovei, declarând că s-a făcut ofensă regelui Othon, în persoana reprezentantului său.

Afacerea ajunge la Constantinopol, unde ministrul Greciei aleargă în toate părţile, cerând reparaţie de la Poartă, şi după trei luni de negocieri şi intervenire a mai multor puteri amice se hotărăşte ca postelnicul cel mare al Moldovei să se ducă în plină uniformă la consulatul elinesc din Iaşi, să esprime părerea sa de rău pentru neînţelegerea urmată şi după aceea să asiste la rădicarea steagului grecesc, care să se facă cu muzică şi cu onoruri militare.

După îndeplinirea acelor formalităţi, grecu, îmbrăcat iar cu uniforma ştiută, se duce să facă vizită locotenentului domnesc, şi atunci marele logofăt îl primeşte cu mâna întinsă, răsturnat într-un fotoliu, zicându-i: 'Na, mascara, vino de sărută mâna'. Grecu i-a sărutat mâna şi astfel s-a închis incidentul. Caminarache a făcut chef mare în ziua aceea, că de trei luni fusese înţărcat de la masa bogată în mâncări bune şi vinuri alese a măreţului boier Costache Sturdza.

Acum vreo cincizeci de ani populaţiunea ţărei se compunea numai de români, afară de câteva sute de familii de greci, venite cele mai multe în urma fanarioţilor, de câţiva armeni refugiaţi din Turcia; nemţi foarte puţini, iar de ovrei nici vorbă. Rar, foarte rar se auzea prin oraşe câte un bocceagiu strigând: 'Marfă, marfă', cu legătura rezemată pe cot. Invaziunea jidovească a început cam după la 1830, de când în Austria şi în Rusia îi iau la oaste; aşa că, până pe vremea Regulamentului, locuitorii ţării erau împărţiţi în mai multe categorii sau clase:

1. Clasa ţăranilor de la sate, talpa casei, cum s-ar zice, care plătea dări şi ducea toate sarcinile statului, se deosebea în:

Clăcaşii, aşezaţi pe moşii boiereşti, mănăstireşti sau domneşti. Ei clăcuiau, adică plăteau proprietarului în muncă chiria pământului pe care locuiau şi în care se hrăneau; şi în:

Moşneni sau rezaşi, adică proprietari mici, şezători la ţară în pământurile lor.

2. Câteva mii de ţigani, robi ai boierilor, ai mănăstirilor sau ai statului.

Aceştia se deosibeau în:

Netoţi, oameni fără casă şi fără şatră, nomazi, umblau în cârduri cu capul gol, netunşi, despletiţi şi nepieptănaţi, înveliţi în câte-o otreapă, o rogojină sau un ţol vechi, rupt şi soios, ca într-o manta, ducând copiii în cârcă sau în glugă; furau ce puteau şi mâncau ce găseau: hoituri împuţite, câni, pisici şi mortăciune; când apăreau undeva, era spaimă. Armaşul Manolache Florescu a căutat să-i stabilească, împărţindu-i ca robi pe la proprietarii cari au voit să-i primească pe moşiile lor; a luat chiar el pe moşia sa din judeţul Dâmboviţa, Vizureşti, mai multe familii de le-a aşăzat acolo. Ştiu că mulţi au murit de inimă rea, văzându-se deveniţi stătători; dar cei cari au rămas muncesc pământ.

Ţigani de laie, nomazi şi ei, dar aveau şatre sau corturi; ei se deosebeau, după meseriile ce esersau, în: rudari, ursari, cărămidari, fierari, spoitori şi salahori la zidiri. În vremi mai vechi, unii erau aurari şi îşi plăteau birul către visterie din aurul ce găseau în râurile de la munte.

Armaşul cel mare avea toată autoritatea asupra robilor statului, strângea birul de la ei şi uneori profita de salahoria lor ca să-şi facă pe ieftin o căscioară la ţară sau la Bucureşti.

Ţigani de vatră, mai toţi robi boiereşti sau mănăstireşti, erau meseriaşi sau servitori pe la casele stăpânilor şi proprietarilor lor, unde slujeau zi şi noapte, îmbrăcaţi sau despoiaţi, mâncaţi sau nemâncaţi, dar totdeauna desculţi şi bătuţi.

Robii boierilor şi mănăstirilor nu plăteau nimica la stat, erau proprietate absolută a stăpânilor, puteau să-i vânză cum voiau, în familii sau izolaţi.

3. Boierănaşii, neamurile şi mazâlii sau nobilimea cea de la ţară, în care se aflau mulţi din urmaşii domnilor şi boierilor vechi cei mai ilustri, erau scutiţi de dări către stat, dar nu aveau alte prerogative, nici privilegiuri.

4. Populaţiunea oraşelor se compunea de meseriaşi şi neguţători, împărţiţi în isnafuri sau corporaţii: croitori, cavafi, işlicari, curelari, ceaprazari, tabaci, braşoveni, gabroveni, bogasieri, lipscani şi zarafi; fiecare corporaţie cu starostele său.

5. Câteva sute de boieri mici, fără barbă, zişi starea a doua şi a treia, între cari se prenumărau edeclii domneşti, başciohodaru, tufecci-başa, divictaru, cafegi-başa, stolnici, şătrari, slugeri, medelniceri, cluceri de arie etc., până la serdari, căminari şi cluceri mari.

6. Boieri zişi de starea întâia, boieri cu barbă, ale căror ranguri începea de la agă şi spătar până la logofăt al credinţei, treizeci sau patruzeci la număr; dintre aceştia se luau slujbaşii cei înalţi administrativi şi judecătoreşti.

De la logofăt al credinţei în sus, rangurile de logofeţi de Ţara-de-Sus şi de Ţara-de-Jos, de vornic de Ţara-de-Sus şi de Ţara-de-Jos, până la ban mare inclusiv, zece sau doisprezece cel mult, formau ceea ce se numea protipendada.

Boierii cei mari purtau contoş şi pe cap gugiuman de samur. Cei halea ţineau dinaintea lui vodă, la ceremonii, bastoane lungi de abanos cu mânerul de fildeş. În ziua când cineva îmbrăca caftan de boier mare, era trimis acasă cu alai, călare pe cal domnesc. Acolo îl aştepta berber-başa al curţei care-l rădea, însemnând cu briciu pe unde să lase să-i crească barba. În tot timpul acestei ceremonii îi bătea în curte meterhaneaua cu surle, cu tobe şi tumbelechiuri.

În vârful piramidei de clase era domnul cu cabaniţă şi cucă, cu sabie, topuz şi tui.

Boierii mari şi mici nu numai că nu plăteau nici o dare către stat, dar aveau şi privilegiul de a scuti un număr de dajnici, de la trei până la optzeci, după importanţa rangului la care era ajuns; aceşti scutiţi erau scutelnici şi posluşnici boierilor şi, în loc de a plăti dările lor către stat, le plăteau patronilor boieri, în bani sau în muncă. Regulamentul organic a desfiinţat acest privilegiu pentru viitor, conservând acelor ce-l aveau la 1831 o rentă viageră în bani pe care-i primeau de la visterie, rentă care astăzi este, cred, cu totul stinsă.

Birul către stat se făcea în lude. Marele vistier întocmea tabele pe judeţe, pe plăşi şi pe sate, după trebuinţele ţăranului. Acea tabelă, cum ajungea la sat, obştea se aduna duminica în sobor la uşa bisericii şi făcea cislă, puind asupra fiecărui sătean o dare potrivită cu starea şi cu puterea sa.

Veniturile celealalte, otcupurile sau huzmeturile, precum oieritul, vinariciul, vămile, ocnele şi altele se vindeau la mezat de marele vistier şi se adjudecau acelor cari ofereau preţurile cele mai favorabile. Acei antreprenori sau otcupcii erau cei mai mulţi armeni şi greci, oameni veniţi cu domnii fanarioţi din părţile Turciei: un becer sau cuparu Manolache, un Polisache, un Manuc sau un Privilegiu; aceştia, întinzând bine sfoara, se îmbogăţeau în doi-trei ani. Mulţi din pretinşii noştri nobili de astăzi, cărora nu le ajungi cu strămurarea la nas, datoresc celebritatea şi averea lor otcupurilor.

Erau unele funcţiuni publice fără leafă; remuneraţia titularului era lăsată în seama vredniciei sale, s-o facă cât putea mai lucrativă.

Logofătul Fănică, împiegat al hatmaniei, care era unul din amploiaţii de această categorie, într-o dimineaţă, după ce se răsese bine pe obraz şi pe cap şi se spălase, ieşise în curte, legase un căpătâi al taclitului de clanţa uşii şi se încingea peste antiriu, învârtindu-se şi strângându-se în brâu, când un ceauş îi aduce înainte doi împricinaţi să-i judece. Unul se jăluia că, tras în gazdă la un han de la capul Podului Mogoşoaii, când s-a sculat a doua zi, nu şi-a mai găsit cizmele, furt despre care acuza pe un alt călător care dormise într-o odaie cu dânsul.

- Ai auzit tu, mă? zice logofătul Fănică, adresându-se către părât, de ce ai furat cizmele? Să le dai omului înapoi, că te ia dracu!

Părâtul se apăra tăgăduind; atunci logofătul Fănică se întoarce către părâş şi-i zice:

- Auzi, că de unde să ţi le dea, dacă nu ţi le-a furat el? Şi, după ce unul repetează vreo trei-patru ori că acela îi furase cizmele, şi celalalt tăgăduieşte, logofătul Fănică închide dezbaterile, zicând ceauşului:

- Ai! ia-i ceauş! Am înţeles pricina; închide-i pe amândoi la gros, să dea fiecare câte cinci lei, şi dacă nu au parale, să le iei epingelele.

Dreptatea s-a făcut într-un minut, dar nici până azi nu se ştie cine a furat cizmele călătorului.

Pe vremile acelea, şi până mai încoace, nu esistau în ţară nici şosele, nici poduri peste gârle; la cea mai mică viitură de ape comunicaţiunile încetau, la malurile vadurilor stau carăle şi căruţele adunate ca la bâlci, câte-o săptămână, aşteptând să scază apa, să poată trece. Vara, când era uscat, şi iarna pe pârtie, caii de poştie, mici şi slabi ca nişte pisici, zburau cu trăsura după ei, cu o iuţeală de douăzeci şi douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, pe când toamna şi primăvara, când era pământul desfundat de ploi, d-abia puteau lua o poştă într-o zi, şi acea cu vai, cu chiu, cu gură multă şi cu bice bune. Cine-şi mai aduce aminte astăzi de noroiul adânc de un cot din zăvoiul Orbului, sau de vestitul Codru Herţii în care pocnea picioarele cailor şi lăsau tipar la fiecare pas!

Mulţi ieşeni poate că n-au uitat timpii dintâi ai Unirei Principatelor, când, pentru a veni toamna la Cameră la Bucureşti, luau mai bine drumul pe la Cernăuţi, Lemberg, Viena şi Pesta, de unde se puneau în vapor şi veneau pe la Giurgiu, decât a veni d-a dreptul pe la Focşani şi Buzău.

A călători noaptea nici vorbă, căci trebuia să tragi la gazdă când era soarele de-o suliţă sus pe cer, dacă nu voiai să faci cunoştinţă cu vreun Grozea, un Petraru, un Tunsu sau Belivacă.

De-o jumătate de secol, Moldova pierduse, prin luarea Bucovinei, cele mai frumoase ţinuturi ale sale, şi nu trecuse mulţi ani de când o altă parte a ei, Basarabia, fusese adjudecată Rusiei, şi gurile Dunărei cu Delta cu tot treceau una câte una, în domeniul muscălesc, aşa că pe la 1840 chiar malul drept al canalului Sfântu Gheorghe, pe o distanţă de mai multe kilometri, se găsea în puterea ţarului.

Am văzut pe baş-beşli-aga părăsind cazarma beilicului şi ieşind cu trupele sale pe la bariera Şerban-Vodă, pe când, pe la bariera Moşilor, generalul Roth intra în Bucureşti cu avangarda rusească.

Am văzut ţara guvernată de Pahlen, de Zaltukin şi de Kisselef, cu Bârzof şi cu Pazarnicu.

Puneam noaptea urechea pe pământ la Ghergani şi număram tunurile cari băteau Silistra.

Am pomenit domnia lui Grigorie-vodă Ghica şi pe a frate-so Alexandru-vodă, domnia lui Bibescu cu căpitan Costache chehaia, ucenicu şi imitatorul Pazarnicului.

Pe atunci scriitorii cancelariilor se ziceau piseri, şefii de serviciu nacealnici, masa sau biurou se numea stol şi şeful de masă stol-nacealnic; scriptele cancelariei se numeau ciorna, sprafca, otnoşenie, pricaz şi sdelca; ofiţerii se numeau prapurcici, porucici, polcovnici şi pot-polcovnici.

Slavismul îşi încerca conchista prin biurocraţie şi prin armată, precum odinioară o încercase prin biserică cu blagoveştenie, preobrejenie, blagoslovenie, bogoslov, zlatauz, pristol şi denie.

Am asistat la înfiinţarea Societăţii literare şi societăţei 'Frăţia' şi la răscularea de la 1848.

Am văzut îndoita alegere a lui Cuza-vodă, proclamarea Unirei Principatelor şi lovitura de stat.

Am asistat la noaptea de 11 fevruarie la plebiscitul lui vodă Carol de Hohenzollern, apoi la declararea independenţei României şi a regatului şi la încoronarea regelui Carol I.

În epoca de tranziţie, prin care a trebuit să trecem ca să ieşim din starea de umilinţă în care eram căzuţi şi să ne rădicăm la o viaţă civilă şi politică, am putut avea multe şi mari decepţiuni, am putut întâlni în cale fel de fel de caractere: oameni, unii slabi de înger, cari la momentul chemărei au lipsit de la datoria lor, alţii, regretând o stare de lucruri în care trăise, care le convenea şi le profita poate, se uita cu dor la trecutul ţărei; pe alţii, îngrijaţi de repegiunea cu care se succedau aspiraţiunile şi exigenţele naţionale, rămâneau înapoi; pe mulţi îngâmfaţi de succesele naţiunei, la cari nici cu gândul nu gândise, îşi atribuiau lor tot meritul, fără a voi să recunoască cea mai mică participare nici mersului natural al lucrurilor, nici împrejurărilor dinafară. Am putut vedea oameni orbiţi de invidie sau de ambiţie cari nu au cruţat nici intriga, nici clevetirea, pentru a ajunge sau pentru a se susţine la putere sau la favoare, sau pentru a-şi face o popularitate.

Dar numărul tuturor acestora se pierde în negura mulţimei, ş-apoi chiar lor nu li se poate imputa lipsa de patriotism, pentru că, la timpi de cumpănă grea, i-am văzut pe toţi uitându-se cu trupul şi cu sufletul la glasul ţărei.

'Fericiţi sunteţi voi, tinerilor români, ne zicea Michelet; în ţara voastră totul e de făcut, fiecare din voi se poate distinge şi chiar ilustra prin fapte patriotice şi măreţe'.

Pe când Michelet rostea aceste cuvinte, numele de român nu trecea încă dincolo de Carpaţi şi de Dunăre; mulţi din tinerii noştri aflaţi la studii în Viena, în Munich sau în Paris se credeau umiliţi d-a aparţine unei naţionalităţi necunoscute în lumea europeană. Le era ruşine chiar de numele lor de familie şi de botez; fiii lui Ion, lui Gheorghe sau lui Ilie se porecleau Ioanidi, Gheorghiadi sau Iliadi. Astăzi îşi zic româneşte Ionescu, Gheorghescu şi Iliescu; ba chiar fiii lui Iacob, lui Moise şi lui Teohari îşi dau numele de Iacovescu, Moisescu sau Teoharescu, crezând ca ţiganii că lulelei, dacă i-o zice pipă, românu n-o s-o cunoască. Chiar francezii, în mijlocul cărora trăia sute de tineri români, ne numea până acu vreo douăzeci de ani valac şi moldav sau valav şi moldac, sau, cu un singur cuvânt, moldovalac, iar ţărei îi zicea Moldavie, Valachie, Moldaquie, Valavie şi, cu un singur cuvânt, Moldavalachie.

Astăzi numele de român şi de Românie, ca naţiune şi ca stat, sunt cunoscute în toate colţurile lumei civilizate, şi orice fiu al patriei îl poartă cu mândrie.

Din natura lui, românul este modest, chiar sfiicios, aş putea zice; şi de i se poate imputa ceva, ar fi că nu are destulă încredere într-însul. El preţuieşte mai mult decât pare; nu este nici lăudăros, nici pretenţios. Ori de câte ori am văzut la noi în ţară un fanfaron, un om care se crede mai mult decât este, un om care să pretinză că le ştie şi le poate toate, am avut ocazie să mă conving că era viţă de strein.

Când era vorba d-a se înfiinţa Curtea de casaţie, mulţi din oamenii noştri politici se întrebau unde o să găsim douăzeci de legişti învăţaţi şi ispitiţi, cu cari să se poate pune în mişcare o asemenea înaltă instituţiune; şi mai toţi deputaţii sta la gânduri dinaintea acelui argument. Nevoia ne-a silit să îndrăznim, şi Curtea noastră de casaţie nu este mai prejos în lumini şi capacitate decât instituţiunile de acelaşi ordin din ţările cele mai înaintate în ştiinţa dreptului.

A fost un timp, şi nu prea demult, când corespondenţa în streinătate se făcea prin cancelaria rusească şi austriacă, care lua scrisorile şi pachetele noastre de le espeduia cu o espediţiune organizată în toată forma la noi în ţară, cu biurouri în toate oraşele noastre. Reprezentanţii puterilor streine se împotriveau la ideea de a se trece acest serviciu la poşta română. 'Unde vă sunt - îmi zicea unul din consuli - oamenii speciali, capabili şi esperimentaţi, cărora să le putem încredinţa corespondenţa noastră diplomatică şi interesele supuşilor noştri?' Am răspuns acelui diplomat că, precum am putut învăţa calculul diferenţial şi integral, aşa că manipulăm funcţiunile (...) tot aşa de bine ca şi Delaunay şi Puiseux, nu mai puţin eram siguri a învăţa, dacă nu în câteva săptămâni, dar în câteva luni, a manipula primirea, espeduirea şi distribuirea scrisorilor şi pachetelor ca şi împiegaţii poştei ruseşti şi austriece. Nevoia ne-a silit să luăm asupră-ne acest serviciu, şi chiar de la început el s-a făcut într-un mod satisfăcător; şi astăzi nimeni nu-i poate nega dreptul de a se compara şi a rivaliza cu serviciile telegrafo-postale cele mai bine organizate.

'Voiţi să răscumpăraţi drumurile-de-fier - zicea un senator - dar unde vă sunt oamenii cari să ştie a le administra, unde o să găsiţi împiegaţi capabili să le puie în mişcare, unde vă sunt inginerii cari să le poată repara la trebuinţă?' Dinaintea unor asemenea argumente mulţi stau pe gânduri să voteze alb sau negru. Dar nevoia ne-a silit să luăm pe seama statului rezoul cel mai lung; şi putem zice că, chiar din ziua dintâi, serviciul s-a făcut în toată regula şi în toată securitatea, cu împiegaţi români; şi nimeni nu poate tăgădui că liniile au fost totdeauna în bună stare, fără a regreta administraţiunile anterioare ale lui Strussberg, Bleichröder sau Staatîs Bahn.

Nu voi pretinde că tot ce s-a făcut în ţara noastră de un sfert de secol încoace este perfect, dar îmi permit a observa pesimiştilor şi impacienţilor că nici o ţară din lume n-a progresat aşa de mult ca ţara noastră într-un aşa de scurt timp, şi că orice progres începe printr-o stare neguroasă şi plină de nedomiriri; stare de care unii dibaci ştiu a se folosi, aceasta mai ales când progresul se operează de jos în sus; de aceea este totdeauna bine ca impulsiunea şi conducerea reformelor prin cari trece o naţiune să vie de la clasele de sus, de la clasele luminate; de la acelea să proceadă spiritul de inovaţiune, să nu aştepte ca iniţiativa reformelor necesare să pornească de jos, căci atunci clasa numeroasă pierde spiritul de conservaţiune care trebuie să domine totdeauna la bază, şi societatea intră într-o perioadă de agitaţiune care anevoie se poate astâmpăra.

Oamenii pe cari instituţiunile, împrejurările sau educaţiunea i-a pus în fruntea unei naţiuni sunt datori să fie înainte-mergătorii ei, să nu caute niciodată să împiedice mersul progresului, ci să lase toată latitudinea şi toată libertatea iniţiativei individuale, mai ales în ceea ce priveşte industria şi comerţul, căci ele nu se pot conduce decât numai de luminele ştiinţei cari singure pot arăta drumul care conduce pe om a deveni folositor şi necesar societăţei în care trăieşte.

Nimeni nu are dreptul d-a opri omenirea din mersul ei progresiv, care este tras de natura fizică şi morală a omului; nimeni nu are dreptul d-a-i impune sisteme oricât de geniale ar fi acele combinaţiuni. Să te ferească Dumnezeu de omul care n-a citit decât o carte; acela ajunge mai curând sau mai târziu la o sistemă absolută, merge până a voi să prefacă societatea după capul său, după ideile ce şi-a format; uită adevărurile sociale cele mai fundamentale, uită că progresul moral este libertatea şi că progresul material este de a produce cât se poate de ieftin, d-a pune pe om în stare bună şi a-i crea timp de a-şi rădica gândirea mai sus de mulţumiri materiale.

Omul la tinereţe trăieşte cu speranţe şi la bătrâneţe trăieşte cu suveniri.

Plăcută este tinereţea cu cortegiul ei luminos şi înflorit de cugetări înalte şi de iluziuni plăcute, şi frumoasă a fost tinereţea oamenilor generaţiunei din care am făcut parte, generaţie care a trăit cu mintea aţintită la fapte mari şi patriotice, plină de speranţe, de credinţă în Dumnezeu şi în viitorul României; hrănită cu aspiraţiuni înalte, din cari multe, graţie împrejurărilor şi stăruinţei oamenilor de bine, am putut a le vedea realizate una după alta; izbânde cari au lăsat bătrâneţelor noastre suveniri plăcute şi au deschis generaţiilor celor tinere un câmp întins şi luminos de speranţe şi mai măreţe, şi mai glorioase; generaţie care a urmat de aproape după deşteptarea românismului din letargia în care îl afundase grecismul fanariot, ce începuse a prinde coajă şi năbuşa naţionalitatea noastră, precum apasă astăzi asupra românilor din Tesalia, din Epir, din Macedonia şi asupra albanezilor.

Cât îmi place în orele mele de izolare să-mi aduc aminte de unii din oamenii cu cari am trăit alături, pe care i-am văzut luptând cu abnegaţiune şi curaj pentru redobândirea drepturilor ţărei şi pentru libertate! Găsesc o mulţumire nespusă a-mi rememora faptele şi cuvintele lor şi a le binecuvânta numele şi memoria.

Într-o seară lungă de iarnă, pe când ninsoarea bătea în geamuri, aşezaţi pe jăţuri la gura sobei, dinaintea unei flăcări dulci şi luminoase, am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinereţe. Se apropia de ziuă când ne-am adus aminte de camerile noastre de culcat, şi ne-am despărţit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne:

'De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit p-acele vremi?'.

Şi astfel am început o corespondenţă, deşi adesea întreruptă, dar pe care am reînnoit-o de câte ori ocupaţiunile ne-au permis; corespondenţă în care ne-am ferit de orice invective, fără însă a ne abate niciodată a spune adevărul.

ION GHICA