








Iubite amice,
Azi te pui în tren la 9 seara, după ce ai prânzit bine la 'Hugues' sau la 'Brofft', arăţi tichetul conductorului care vine şi ţi-l timbrează cu cleştele, fumezi o ţigară, două până la Ploieşti; acolo îţi bei ceaiul în ticnă, te întorci în vagon, apoi te înfăşuri bine în tartan, îţi pui paltonul căpătâi, te lungeşti pe canapeaua de catifea roşie sau în vagonul-pat, dormi ca acasă vreo nouă ceasuri şi, la opt dimineaţa, te deştepţi la Roman. Aici cafea cu lapte, cu un kipfel, două, şi 17 ceasuri, minut cu minut, după ce ai plecat din Bucureşti, te găseşti transportat pe malul îmbalsamat al Bahluiului, în fosta capitală a fostului principat al Moldovei, unde ajungi dormit, mâncat şi odihnit. Călătoria, mâncare cu bacşiş cu tot, te-a costat 80 de franci. Ei, vezi, acum 40 de ani nu era aşa.
Îmi aduc aminte că odată plecam din Bucureşti spre Moldova:
După mai multe vizite pe la vornicie, la postelnicie, la agie, la casa poştei, alergături cari au dăinuit vreo zece zile, într-o vineri, în sfârşit, pe la orele 3 d.a., trosc, pleosc, intră în curte opt cai cu doi surugii, precedaţi de un ceauş călare. Cât te ştergi la ochi înşirase caii, câte doi-doi la trăsură, un fel de brişcă uşoară, s-o duci cu un cal; într-o clipă eram la capul Podului Târgului de Afară, Bariera Moşilor de astăzi; chiuiau şi plesneau surugii pe uliţele Bucureştiului de ridicau lumea în picioare, bărbaţi şi femei alergau la uşi şi la ferestre ca să vadă cine trece.
La streajă, un fel de logofăt în scurteică lungă de pambriu verde se arată înaintea cailor.
- Ho, ho! şi opreşte trenul; cine sunteţi dumneavoastră? mă întreabă, apropiindu-se cu şapca în mână de uşă trăsurei.
- Sunt cutare, îi răspund eu declinându-mi numele şi pronumele.
Căpitanul de barieră scosese un petic de hârtie din buzunar şi însemna cu creionul zisele mele, muind vârful creionului de plumb pe limbă la fiecare literă.
- Şi unde mergeţi dumneavoastră?
- La Iaşi.
- Să nu fie peste graniţă?
- În Moldova.
- Dar pasaport aveţi?
Scot pasaportul şi i-l arăt; căpitanul mi-l ia din mână, se uită la dânsul, îl mai întoarce, şopteşte ceva cu secretarul său, apoi intră amândoi în cancelarie, de unde ies după o jumătate de ceas cu pana după ureche şi îndoind pasaportul pe cute mi-l înapoiază cu cuvintele:
- Să umbli sănătos, coconaşule!
La barieră se isprăvise caldarâmul şi o luam pe şleau cu roatele în noroi până la bucea, caii la pas şi surugiii croindu-le cu bicele la dungi beşicate pe spinare.
După patru ore de răcnete şi înjurături, cruci şi răscruci, sfinţi şi evanghelii, pe la opt seara intram în curtea poştei de la Şindrilita; picioarele cailor pocneau de câte ori ieşeau din noroiul gros, cleios şi adânc. Făcusem 16 kilometri.
Acolo, după ce m-am rugat şi m-am certat vreo două ceasuri cu căpitanul de poşte, cu căpităneasa şi cu ceauşul, mi s-a dat de hatâr un surugiu cu şase cai în loc de opt scrişi în podorojnă; şi pe când se ridica luceafărul de ziuă eram la Moviliţa, altă poştă. Aici, refuz complet de a mă porni înainte, argumentul căpitanului era convingător.
- Cum să-ţi dau cai, domnule, păcatele mele, că aştept din ceas în ceas să pice curierul rusesc de la Ţarigrad; şi cu omul împărătesc nu e de glumă, că-i ştiu păpara!
Iată-mă dar oprit în drum, Domnul ştie cât.
Căpitanul, om politicos, m-a poftit în odaia de mosafiri, să mă încălzesc şi să mă odihnesc pân-or sosi cai din sus sau din jos.
Pe un pat-sofa, de la sobă până la fereastră, dormea de-a lungul căpităneasa cu un copil la sân, alături cu culcuşul căpitanului, care, la strigătul de tenor al surugiului meu, sărise din plapomă, numai în papuci şi în cămaşă de borangic; picioare la picioare cu căpităneasa, dormeau sforăind doi bieţi călători, cari, ca şi mine, aşteptau sosirea de cai. O căldură amestecată cu duhoarea de oameni adormiţi de nu-ţi puteai trage sufletul!
Sâmbătă seara ajungeam în Urziceni, capitala judeţului Ialomiţa, oraş înecat în mocirlă dintr-un capăt la altul.
Peste zi începuse un vânt rece şi noroiul se învârtoşa, strângându-se de frig, încât încet-încet se făcuse tare ca fierul, formând o cale zdruncinată; roatele săreau din hop în hop, aruncându-mă la fiecare pas al cailor dintr-un colţ într-altul al trăsurii. Până la jumătatea poştei Mărgineni am mers cum am mers, dar acolo, dând într-un văgaş adânc îngheţat, m-am pomenit cu trăsura într-un peş, se rupsese osia şi rămăsese în trei roate. Surugiii descălecară, se uitară, deteră fiecare trei fluiere de mirare, ceea ce însemna că era cazul grav; unul dehamă şăuaşul şi porni pe fugă spre poştă să caute ajutor.
Din ce în ce mai mult crivăţul se înteţea şi frigul mă pătrundea; m-am strâns cât m-am strâns, dar dacă am văzut ş-am văzut, m-am dat jos, imitând pe surugiul care rămăsese cu mine, m-am adăpostit la spatele trăsurii, dând din mâini şi din picioare; dar şi aşa n-a trecut mult şi n-am mai putut juca, simţeam că amorţeam, mă apucase un fel de piroteală; atunci m-am hotărât să deham şi eu pe celalalt şăuaş şi am luat-o la fugă spre poştă, în voia lupilor cari începuse a urla. Pe la jumătatea drumului venea rotarul poştei călare, aducând un drug de lemn la spinare, şi despre ziuă intra şi trăsura mea în poştă. Am petrecut ziua de duminecă în fabricarea osiei şi seara porneam spre Focşani, oraş a două principate, capitala a două judeţe, a Slam-Râmnicului pentru Muntenia şi a Putnei pentru Moldova.
Luni pe la amiazi, pe când eram în uliţa mare în mijlocul târgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roşu şi cu spangă, face semn surugiilor să oprească, se apropie de mine cu un aer maiestuos şi începe cu:
- De unde vii? Unde te duci? Cum te cheamă? Ce eşti? Îi răspund:
- Viu de la Bucureşti şi mă duc la Iaşi.
- Unde ţi-i pasaportul?
Îl caut şi i-l dau.
Impiegatul autorităţii moldovene îl întoarce, îl observă, uitându-se când la mine, când la caracteristicele însemnate într-însul, comparându-le din ochi. Se sfătuieşte câtva cu colegul său de pe ţărmul muntenesc şi mă întreabă unde trag, ca să-mi aducă pasaportul la gazdă. În zadar protestez, cerând să mi-l dea îndată ca să-mi pot urma drumul, mi se răspunde că nu se poate până ce nu l-o viza ispravnicul, şi, fără mai multă vorbă, adresându-se către surugiul dinainte, îi zice:
- Du-l, mă, la han la 'Petrea Bacalu'.
'Petrea Bacalu' era pe atunci numele de modă al otelurilor din Moldova, cum am zice astăzi 'Grand Hotel', fie cât de mic. Acest nume fusese ilustrat de bogatul Petre Bacalu din Iaşi, un văr al vestitului Hagi Petcu Pristanda.
De-abia scăpasem de întrebările păzitorului graniţei, când trei paşi mai înainte cad în investigaţiunea unui alt funcţionar; acesta era omul otcupciului, care după ce mă întrebă dacă am ceva marfă sau ceva haine nouă, începe a-mi scotoci prin trăsură şi prin geamantan. Era considerat ca mare pagubă pentru fericirea Moldovei sau pentru a Munteniei dacă o bucată de caşcaval, de postav sau vreo sticlă de rachiu ar fi trecut nevămuită dintr-o parte într-alta peste şanţul care despărţea Principatele. Aş întreba pe protecţioniştii sau pe partizanii sistemului vamal dacă, prin faptul că a pierit bariera de pe acel canal, stabilindu-se liberul schimb dintr-o parte într-alta, România a păgubit ceva şi dacă nu este mai bine astăzi decât atunci.
Peste şase ceasuri isprăvisem, se îndeplinise formalităţile prescrise de legi şi regulamente, un slujitor îmi adusese pasaportul cu iscălitura ispravnicului. Iordache Pruncu, chehaiaua, îmi adusese podorojna şi iată-mă iar pe drum, trăsnind şi plesnind.
Caii vestitului Privilegiu aveau privilegiul de a se hrăni cu răbdări prăjite, cum zicea surugiul, mâncare care-i făcea seci la pântece şi uşori la carne, te duceau într-o goană de la o poştă la alta, alergau cât puteau bietele dobitoace, negreşit cu speranţa, totdeauna înşelată, că dincolo vor căpăta câteva dramuri de ovăz. M-au dus de la Focşani la Iaşi ca vântul. Zăpada acoperise grunzii, pusesem trăsura pe tălpi de sanie şi alunecam ca năluca pe şesul alb.
A cincea zi după plecarea mea din Bucureşti, priveam de la Răpedea încântătorul tablou ce se dezvăluie dinaintea ochilor la apărarea Iaşului. Şi mă coboram la otelul de 'Petersburg', în casele lui beizadea Petrache Mavrogheni din uliţă.
Suflam în nişte lemne ude să aprind niţel foc în sobă, când aud un glas zicând frumoasa romanţă irlandeză:
Late rose of summer
acompaniată de o harpă măiastră. Era frumoasa şi graţioasa cântăreaţă engleză d-ra Bishop şi marele harpist Boza; repetau concertul ce se găteau să dea a doua zi în salonul generalului Tudoraş Balş.
Călătoria de la Bucureşti la Iaşi mă costase 800 de lei vechi, aproape 300 de franci, afară de cele cinci zile de osteneală, de suferinţe şi de necazuri.
Căutam să mă mut de la otel, când bunul şi ospătosul meu amic căpitanul Alcaz a venit şi m-a luat la dânsul.
În casa unde şedea, în stradă, sala despărţea două apartamente: la dreapta locuia Nicolae Docan cu vărul său Alecu Cuza, fostul domn de la 1859 până la 1866, şi cu Philadelph Conici; la stânga, în două camere şi un salon, locuiam eu cu stăpânul apartamentului. Masa era în comun, într-o cameră pe galerie.
Am petrecut acolo mai o iarnă întreagă, până m-am mutat la tine. Avuseseşi nenorocirea să pierzi pe iubita ta mamă, şi tatăl tău era dus la Viena cu slujba domnească.
Graţie vouă, amicilor mei din Paris, în puţine zile eram cunoscut şi bine primit în toate casele, cu o ospitalitate şi o bunătate pe care n-oi uita-o niciodată.
Puţin după sosirea mea în Iaşi, am fost admis în audienţă la Mihai-vodă Sturdza, prezentat de secretarul său, maiorul Kogălniceanu, şi de adjutantul de serviciu, căpitanul Alcaz. După ce am răspuns respectuos la întrebările ce principele a binevoit a-mi adresa, i-am înmânat scrisoarea boierilor din Bucureşti, scrisoare despre care ţi-am vorbit într-una din scrisorile mele precedente. Pe când domnul citea, chipul i se lumina, figura lui, mai totdeauna posomorâtă, dobândise un zâmbet de satisfacţiune, luase o espresiune de blândeţă. După ce a isprăvit citirea, a rămas câteva momente gânditor, cu ochii în jos, într-o stare de reflecţiune melancolică, apoi pune scrisoarea pe masă şi, ridicând ochii asupra mea, îmi zise că era foarte măgulit de sentimentele de stimă şi de încredere ce-i esprimau boierii munteni, dar că realizarea acelor dorinţi era intempestivă. Lucrul nu era posibil în momentul de faţă pentru că împăratul nu permitea. Îi răspund că principiul era înscris în Regulamentul organic şi iau îndrăzneala a-i zice pe Audaces fortuna juvat, cuvinte la cari întâmpină că acel care răspunde înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor de soarta unui norod datoreşte să fie prudent.
După aceste puţine cuvinte schimbă conversaţiunea, întrebându-mă despre studiile ce făcusem la Paris, mi-a vorbit filozofie, literatură, estetică, m-a ţinut mai mult de un ceas. Mihai Sturdza era, precum ştii, un om plin de învăţătură şi se complăcea foarte mult în asemenea convorbiri.
Într-o vară şedeam la via lui Stratulat de la Socola, aproape de frumoasa vilă a lui vodă. Într-o zi, ducându-mă la măria-sa cu hârtii de serviciu, îmi zise:
- Am auzit că-mi eşti vecin, cine-ţi poartă de grije acolo, cine-ţi face prânzul?
Eu îi răspund:
- Nimeni, măria-ta.
- Şi ce? Trăieşti fără a mânca?
- Nu, măria-ta, mănânc, dar nu prânzesc.
- Va să zică, faci deosebire între a mânca şi a prânzi. Ei bine, eu prânzesc, vino să mănânci la mine în toate zilele.
Doamna şi beizadelele erau duşi în străinătate, şi vodă era singur la Socola numai cu vărul său, generalul Alexandru Sturdza, mult învăţatul teolog, care venise să petreacă câteva săptămâni la Socola. La masă erau numai ei doi, eu şi iubitul nostru amic, plăcutul colonel Guluţă Leon.
În toate zilele după masă treceam în salonul cel mare, unde vodă, fumând din ciubuc, conversam şi discutam ceasuri întregi literatură, artă şi ştiinţe, ba uneori şi politică, până ce venea logofătul cel mare Niculae Canta sau Ştefănică Catargiu cu anaforale de întărit.
Mihai Sturdza avea dreptate a crede că timpul unirii Principatelor nu sosise, dacă judecăm după stăruinţa şi după mijloacele de tot felul puse în joc la 1842 de consulul general Daşcoff, ca să scoată pe Câmpineanu din lista candidaţilor şi să facă să scuzeze alegerea lui Gheorghe Bibescu, căruia-i lipsea şi etatea de 40 de ani, şi însuşirea de nepot sau fiu de fiu de boier, condiţiuni cerute de Regulament pentru a putea fi ales domn.
Aşteptam deschiderea navigaţiunii Dunării în sus sau în jos. Gândurile-mi erau împărţite: să mă duc în Sicilia, unde un camarad al meu, Villeroz, se afla în capul unei esploatări de sulfur, care-mi scria că putea să-mi procure o poziţiune bine plătită, sau să mă întorc în Franţa, unde eram sigur de protecţiunea lui Elie de Beaumont, lui Berthier şi a lui Dafiemoz, profesorii mei de la şcoala de mine din Paris. Când într-o zi, aflându-mă la Iorgu Ghica cel bătrân de la deal, am fost prezentat lui beizadea Niculache Suţu, unul din boierii cei mai învăţaţi, atunci postelnic şi efor al şcoalelor. El petrecuse mai mulţi ani în Bucureşti pe la 1818 şi 1821, pe când tatăl său, Alecu-vodă Suţu, domnise în Ţara Românească. Cunoscuse pe toată lumea bucureşteană de pe atunci; a stat mai mult de vorbă cu mine, întrebându-mă de unul şi de altul, m-a întrebat despre scopurile ce aveam şi m-a sfătuit să primesc a rămânea în Moldova, oferindu-mi o catedră în Academia Mihăileană, şi iată-mă aşezat înaintea unei table cu creionul de cretă în mână, arătând tinerilor, dimineaţa, proprietăţile cercului, ale elipsei, ale parabolei şi ale iperbolei şi, după amiazi, vorbindu-le despre formaţiunile munţilor ş-a straturilor pământului.
Grei, dar plăcuţi ani am petrecut noi împreună; mult am luptat noi, tinerii de pe atunci, cu prejudeţele şi cu obiceiurile cele rele, mult am apropiat noi clasele între dânsele; multe idei greşite de ale bătrânilor şi de ale boierilor am spulberat şi multe idei moderne am împlântat în spirite; multă rugină am curăţit de pe mulţi. Am făcut-o, respectând credinţele fiecăruia, cinstind perii cei albi, lăudând şi admirând fapta bună, ori de unde venea, şi venerând pe acei cari iubeau ţara şi dreptatea.
Lucram şi luptam nu împins de setea de posturi bine plătite sau de dorinţa de ranguri pe scara arhontologiei, dar numai de dorinţa de a dezvolta în spirite şi în inimi sentimentul binelui, al frumosului şi iubirea de ţară. În bani eram plătiţi cum da Dumnezeu; eu, pentru două lecţii pe zi, adică 24 de ceasuri de catedră pe săptămână, primeam 300 de lei vechi, 8 galbeni, ceva ca un franc pe lecţiune; dar eram bine răsplătit prin satisfacţiunea ce simţeam văzând pe toată ziua cum se lărgea cercul ideilor celor bune. Lucram fiecare cu cuvântul şi cu condeiul, după puterile mijloacelor noastre, la dezvoltarea naţionalităţii române. Şi ştii că lucru nu era lesne într-un timp pe când chiar cea mai mică aluziune era pedepsită cu închisoare şi cu esil.
Ca să aibă urmaşii noştri o idee despre libertatea cugetării de atunci, le voi spune că marele nostru poet Alexandrescu fusese închis la agie la Bucureşti, fiindcă consulul general Ritof descoperise că în fabula Lebăda şi puii corbului, prin vulpe poetul voise să înţeleagă pe Rusia, prin puii corbului pe noi, românii, pe cari vulpea voia să-i amăgească, şi prin lebăda pe Franţa, care voia să ne scape din labele Rusiei.
Un profesor din Academia Mihăileană, Lăzărescu, era destituit pe spusa unui călugăr muscal din Mănăstirea Neamţului, care raportase consulatului rusesc că, ascultând la o fereastră, auzise pe acest profesor enunţând idei liberale. Consulul Kotzebue ceruse destituirea lui, şi nici Ministrul Instrucţiunei Publice, Alecu Balş, nici vodă nu îndrăzneau să-l scape.
Cuvântul progres era proscris. Vestitul cenzor Florescu s-a spăriat şi s-a scandalizat când i-am dus no. 1 al revistei ce începusem cu tine, cu Kogălniceanu şi cu C. Negruzzi, intitulată Propăşirea, foaie ştienţifică şi literară; a şters cu condeiul său cel aspru cuvântul din frunte, îndurându-se a lăsa numai foaie ştienţifică şi literară. Mult răsunet a avut acea publicaţiune, deşi fără titlu, până când foarfecele cenzorului au venit şi i-au tăiat firul vieţii.
Ţi-aduci aminte de impresiunea ce a produs cetirea întăielor tale poezii, acasă la Alecu Balş Lungu, unde începusem a ne aduna în toată luna, ca să petrecem seara în convorbire şi cetiri literare, serate la cari asistau mulţi din boierii cei mari, între cari unul din cei mai regulaţi era Grigorie Ghica, fostul domn de la 1849 până în 1857.
Ţi-aduci aminte cu câtă căldură şi devotament am susţinut candidatura la scaunul arhiepiscopal a episcopului de Roman, în contra stariţului de Neamţ, Neonil, care era patronat de consulul rusesc, şi cum am convins pe toţi boierii să voteze pentru Meletie, care era un bun român.
Ţi-aduci aminte cu câtă energie am smuls din mânile poliţiei o damă care avusese imprudenţa de a profera într-o seară sub mască cuvinte cu aluziune politică, cum ne-am grupat toţi tinerii într-o gândire, puind în capul nostru pe cavalerescul cneaz Gheorghe Cantacuzino, şi cum am rezistat soldaţilor cari avea ordin să întrebuinţeze baioneta în contra noastră. Parcă văz şi acum pe regretatul nostru amic Alecu Moruz tăvălindu-se într-un terci de noroi cu trei soldaţi în braţe.
În Academia Mihăileană organizasem câteva cursuri libere. La interesantele lecţii de istoria ţării, ţinute de Kogălniceanu, amfiteatrul era totdeauna plin, la cursul meu de economie politică începuse a veni mulţi boieri şi ascultau cu atenţiune.
Noi tinerii, devenisem sâmburele împrejurul căruia se grupau ideile viitorului.
Eram susţinuţi în societate, în propaganda ce făceam în favorul ideilor liberale de Elena Negri, sora lui Costache Negri, de amica sa, frumoasa şi graţioasa Emilia Reymon, de fiicele doamnei Maria Rosnovanu, Catinca şi Zoe Sturdza. Ideile egalitare şi democratice începuse a se introduce chiar în saloanele elegante şi aristocratice ale plăcutei şi spirituoasei contese Elena Sturdza.
Cu câtă părere de rău am părăsit Iaşul şi m-am despărţit de voi, bunii mei amici; o datorie de familie sacră şi dureroasă mă chema la Bucureşti; tatăl meu căzuse greu bolnav.
ION GHICA