Dascăli greci şi dascăli români

Iubite amice,

Îţi mai aduci aminte, amice, de:

...vremea cea frumosa.
Chind un dascalos grecos
Inarmat c-o varga grosa
Paradosa faneros
Aritmetichi
Ke gramatichi
Ke istorichi
Ap' edo'p echi?

Cu domniile fanarioţilor se întrodusese în ţară o mulţime de dascaleci (loghiotati), ca institutori prin casele boiereşti. Ei învăţau pe coconaşi să vorbească limba Fanarului cu vodă şi cu marele postelnic, când s-or face mari.

N-am apucat pe dascălii cei ilustri: pe Lambru Fotiadi, pe Vardalah, pe Comita, cari purtau işlic şi ceacşiri, dar am cunoscut pe vestitul Kirkireu de soioasă memorie, care crescuse pe banul Manolache Băleanu şi l-a dădăcit până la moarte; am văzut pe elegantul Mitilineu, cu un ochi la făină şi cu altul la slănină, cu pălăria în forma tingirii, largă în fund de două ori cât diametrul capului şi pusă pe o ureche; el, după ce isprăvise pe Niculache şi pe Ştefan Golescu, feciorii lui Dinicu Golescu, trecuse la Creţuleşti şi la urma urmei se făcuse neguţitor de ciorbă, hrănind cu o deopotrivă îngrijire şi stomacul, şi spiritul tinerimii care îi încăpea în mână. Am cunoscut pe crudul Coriţa, care bătea pe verii mei de-i zvânta. Am parastisit pe Fiii lui Brutus cu epicul Aristia şi am trăit un an întreg la Paris cu blajinul Likeardopolu, care cânta din Norma pe psaltichie.

De la zaveră ei lepădase lebadeaua şi tombatera şi se îmbrăcase nemţeşte; purtau mai toţi frac cafeniu-deschis, cu coadele lungi până la glezne şi bumbi de alamă, pantaloni verzi, strimţi pe picior, jiletcă vărgată, cravată liliachie şi guler scrobit băţ, nalt peste urechi.

Metoda şi programul lor de învăţătură era acelaşi pentru toţi. Începeau cu Eclogarion de la file Grigoire (amice Grigorie), un fel de crestomaţie ad usum Delphini (delfinul era amicul nostru Grigore Caracaş, în onoarea căruia un dascăl Crisorora scrisese acel op). Când ajungeai la scoarţa din urmă a cărţii, te trecea la Terpsitea, aşa se numea gramatica compusă de prea învăţatul dascăl Neofit Duca; îţi da de citeai din Dialogurile morţilor lui Lucian şi te punea la tecnologie. Dacă declinai bine numele şi conjugai verbul, erai scăpat, dacă nu, tipto! Loghiotatul nu se turbura de înţelegeai sau nu, de ştiai cine era Caron, ce era Stixul şi ce putere avea Joe. După trei sau patru ani ajungeai la Xenofon sau la Plutarh, cu care te deprindea la sintaxă; potriveai alţi trei sau patru ani numele cu adiectivul, cu adverbul şi cu pronumele; de le nimereai, bine, erai scăpat; de nu, tipto! ... Nici nu vrea să ştie dacă înţelegeai copilăria lui Ciru, de cunoşteai sau nu locurile pe unde au trecut cei zece mii, sau să caute să te interesezi la viaţa lui Timoleon sau a lui Epaminonda; totul era tecnologia şi sintaxa să-i fie cu bine şi te trecea la poeţi începând cu 'Minin aide, şi în zece ani te da gata, telios. Fără noţiuni serioase de istorie, fără filozofie şi fără elemente de matematică, te lua de mână şi te ducea, într-o duminecă, la părinţi, zicându-le cu îngâmfare:

'Băiatul a isprăvit cartea!'

Vestea se ducea din dascăl în dascăl, până la palat; şi dacă erai de părinţi bogaţi, vodă te îmbrăca cu caftan şi te însura cu fie-sa, cu nepoată-sa ori cu vreo fată din casă, uitată de Dumnezeu. Când Dumitrache Buzoianu, fecior de boier bogat din Buzău, a isprăvit cartea, Caragea l-a însurat cu vară-sa Sultănica, pe care ăi fi văzut-o şi tu. Când Niculache Ghica a ieşit telios, vodă i-a dat pe nepoată-sa Smărăndiţa, fata domniţei Nastasiicăi, şi l-a făcut agă. Când tânărul Manolache Băleanu a fost dus la curte de Kirkireu, vodă Suţu i-a lăsat barbă şi i-a dat de nevastă pe fiică-sa, domniţa Catinca, înzestrând-o cu moşia oraşului Târgoviştea. Vezi, atunci s-au sculat târgoviştenii cu mic, cu mare, ş-au venit la Divan la Bucureşti cu rogojini aprinse în cap şi cu jalba în proţap, s-au dus la biserică la Sfântul Niculae cel Sărac din strada Victoriei şi după liturghie, ieşind în curtea bisericei toţi cu făclii de ceară galbenă aprinse, le stingea într-un butoi cu smoală aprinsă, strigând:

'Afurisit să fie vornicul ... şi aşa să se topească casa lui!'

Se zice că ţi se făcea părul măciucă. Vornicul pe care îl afurisea era boierul român care iscălise darea moşiei.

N-a trecut un an, şi domniţa, nevasta Băleanului, murea din facere. Vodă, tatăl ei, murea otrăvit de ai lui, şi mai târziu casa boierului care a iscălit în adevăr că s-a stins.

De atunci a ieşit vorba 'gură de Târgovişte'.

De aceea moşie nimeni nu s-a putut apropia şi a rămas şi până în ziua de astăzi tot a oraşului. Se zice însă că s-ar fi cam ştirbit pe ici, pe colea în timpurile din urmă.

Pe când cu dascălii greci, ziua copiilor începea cu răsăritul soarelui şi se isprăvea pe la două ore după apus. Dimineaţa, dulceaţă şi cafea, la amiază, prânz ţapăn cu ciorbă şi cu rasol; după aceea, somn un ceas, două; după somn, iar dulceaţă şi iar cafea, seara mâncare ş-apoi culcare. Ora cea mai aşteptată de copii era somnul după amiazi, dacă grecul nu-ţi încuia uşa ca să nu te poţi duce să te joci în curte sau în grădină. Când te închidea, nu-ţi rămânea altă scăpare decât de a prinde câteva muşte, a le agăţa bumbac netors şi a le da drumul să se ducă să mângâie nasul adormitului; grecul se deştepta furios şi, ca să poată dormi în pace, îţi deschidea uşa şi te da afară din odaie; atâta pagubă! Pe seară te ducea la plimbare pe Dealul Mitropoliei, la grădina Breslei sau a lui Deşliu, unde se găsea cu alţi greci. Apoi acolo să fi auzit novitale şi mandate, strategii şi filonichii; ai fi zis voinicii voinicilor; mâncau jăratic şi beau flacări.

'Să fi fost eu în locul lui Botzari - zicea viteazul Coriţă - nu atacam pe la aripa dreaptă, ci trăgeam drept în mijlocul ordiei şi nu lăsam să scape nici picior de turc.'

Mintosul Mitilineu, ca insular ce era, cu conştiinţă despre ale mării, striga cât putea:

'De eram acolo, nu lăsam pe Miauli să dea drumul brulotului pe crivăţ, aşteptam austrul şi ardeam toate corăbiile turceşti. Auzi, să-i scape Căpitan-paşa!'

De câte ori îmi venea să le zic: 'Bre oameni buni, dacă sunteţi aşa de viteji, de ce nu vă duceţi să vă băteţi acolo şi să mă lăsaţi pe mine în pace!?'

La ochii lor toţi eroii acelei lupte gigantice - Botzari Colocotroni, Coletti, Miauli, Canari, Sahturi - erau numai greci, nu voiau să ştie că sulioţii, manioţii, specioţii şi epiroţii sunt mai toţi arnăuţi şi români. De câtăva vreme venise un fel de sălbatec, care, când auzea că trata pe Botzari de grec, se înfuria, se răstea le ei strigând:

'Nu grec, arvanit bre!'

Acela venea de la bătălie.

Gheorghe Şerifu, aşa era numele lui, fusese crescut de mic copil de Kiciu, tata lui Marcu Botzari, la Suli în munte. Deşi Ali-paşa Tebedelen întrebuinţase toate espedientele credincioşilor săi, Nuţu şi doctorul Voia, cu ajutorul cărora curăţise mulţi bei feodali din Albania, musulmani şi creştini, nu putuse însă nici să prinză, nici să biruie pe beiul de la Suli, pe Şoimul muntelui, şi în fine, ca să trăiască frăţeşte, fusese siliţi să-şi dea copiii amanet unul altuia. Kiciu Botzari dedese paşei pe fiul său Marcu, copil de doisprezece ani. Şeriful, camaradul său, l-a întovărăşit. După doi ani de răbdare, Marcu se scoală într-o noapte, deşteaptă pe Şeriful şi-i zice:

'Gheorghe, hai să fugim!'

Cum au zis, au şi făcut. Copiii pornesc peste zidurile şi peste şanţurile Ianinei; dar, când să puie piciorul pe pământ liber, iată că-i ajung oamenii lui Tebedelen şi-i duc peşcheş îndărăt la Ianina. Pe Marcu l-a cruţat paşa, că-i era frică de Kiciu, dar pe bietul Şeriful, după câteva bastoane, l-a ţinut doi ani în fiare. Marc, cum a văzut pe camaradul său cu picioarele uşurate, iar a luat-o la picior şi, cu toate descărcăturile de puşti ale arnăuţilor lui Ali, a putut răzbi la Preveza. Şeriful a trăit de atunci tot pe lângă Marcu. La revoluţia grecească l-a întovărăşit în douăsprezece bătălii, până l-a scos mort în braţe din ordia turcească. Apoi, cu trei gloanţe în piept, s-a târât din vizunie în vizunie şi, urmând după cer Calea-robilor, nimerise la Bălteni, lângă Ghergani. Acolo, cu câteva bucăţi de pastramă, covrigi şi trei-patru păpuşi de smochine, ţinea băcănie, care băcănie mai în urmă s-a făcut han şi hanul s-a prefăcut în moşie cu casă mare boierească, în care a trăit ca un derebei până la anul 1874.

Casa era o adevărată fortăreaţă, şi odaia lui, un arsenal; trei-patru şişanele totdeauna încărcate până la gură, săbii, iatagane, pistoale, suliţi şi topoare acopereau păreţii de jur împrejurul icoanelor. Din pridvor la dreapta şi la stânga porneau ponciş două meterezuri, prin zid, care duceau bătaia puştei drept deasupra uşei din capul scărei. Nici cu tunul nu puteai răzbi la dânsul. Cea dintâi grijă a lui boier Gheorghe, dimineaţa, când se scula din aşternut, era să-şi ia pistoalele de supt căpătâi şi să le bage în buzunar. Avea bani ascunşi şi se temea de hoţi.

Într-o zi răsădea nişte flori în grădină, când iată că intră doi inşi care-l întreabă dacă avea să le dea de lucru, zicând că sunt dulgheri. Pe când se tocmea cu dânşii pentru nişte uluci, unul îi aruncă o legătură de gât şi-l strânge. Până să scoată pistoalele din buzunar, era şi trântit la pământ şi luat pe sus. Curtea era înconjurată pe dinafară de douăzeci de oameni înarmaţi cu puşti; era Mihale Bonea, zece ani spaima a două judeţe. Sătenii din Bălteni sar cu toţii, dar n-au arme, şi hoţii îi ţin în respect, împuşcând mereu din poartă şi din pridvor. Nevasta primarului, o frumuseţe de femeie, cade împuşcată. Bietul bătrân, Şeriful, e dus în odaie şi chinuit hoţeşte să mărturisească banii. Înecat în sânge, cade leşinat; hoţii dărâmă sobele, găuresc păreţii, găsesc cincisprezece mii de lei şi se retrag în bună ordine.

Gheorghe Şeriful a zăcut după aceea vreo două luni şi a murit tot în ziua când a fost împuşcat Bonea la Obor.

Pe când cu dascălii greci, feciorii de boier învăţau româneşte numai din întâmplare şi pe apucate, şi unii nu învăţau nicidecum. Îmi plăcea să ascult pe logofătul Matache, seara, când citea Vieţile sfinţilor sau faptele lui Alexandru Machedon, călare pe Ducipal, care s-a bătut cu Por-împărat şi cu pasările cu ciocul de fier; deşi nu înţelegeam bine povestirile lui Arghir cel frumos, dar l-am cetit de mai multe ori. Petrache Nănescu, un secretar al tată-meu, fost elev al lui Lazăr, numai în câteva seri mă învăţase să scriu româneşte; citeam slova cea mai ciocoiască şi scriam cu trei aruncături pe deasupra.

Mama Elenca Dudeasca, sora bunică-mea, văduva poetului Alecu Văcărescu şi muma poetului Iancu Văcărescu, avea sipeturi pline cu sineturi; mă lua acasă de-i citeam, ceasuri întregi, anaforale de-ale divanurilor de cinci, divanurilor de şapte şi de-ale veliţilor boieri; noroc că se mulţumea a le cunoaşte numai de la deci în jos. După ce isprăveam, mă cinstea cu o dulceaţă şi-mi da şi o bucată de pastă de gutui învălită în hârtie; iar eu îi sărutam mâna. Nu lipsea niciodată a-mi zice:

'Vino să te sărut, evghenisul mameiu, că eu, când mă gândesc la evghenia familiei noastre, uite, îmi vine ameţeală. Noi cu toţi boierii cei mari suntem rudă, şi cu Cândeştii, şi cu Bărcăneştii, şi cu Câmpinenii, şi cu Filipeştii, şi cu Cantimireştii, şi chiar cu Maria Tereza'.

Apoi începea să-mi povestească cum ne-am încuscrit şi ne-am rudit cu fiecare din casele boiereşti; îmi spunea cum Cândescu şi Dudescu erau nemeşi, Graf Boier şi Graf Kendefy; cum Văcăreştii se trăgeau din Făgăreştii din Făgăraşi, neam cu Radu Negru, după frate-său banul Craiovescu; cum o Dudească se măritase cu un Cantemir etc.; uita să-mi spuie de unde şi până unde era rudă cu Maria Tereza; şi, dacă o întrebam, îmi răspundea:

'Vezi, aci nu prea ştiu bine cum vine spiţa neamului, dar ştiu de bună seamă că ne rudim'.

Îmi plăcea cu deosebire să aud pe Iancu Văcărescu când venea la noi şi recita Păstorul întristat, Ceasornicul îndreptat, Oda la marca ţării... Mai în urmă, Eliad îmi da lecţii de gramatica română şi învăţam pe dinafară traducerile din meditaţiunile lui Lamartine. Pe la 1830 Vaillant deschisese şcoală lângă Stavropoleos, şi toţi feciorii de boieri - Filipeştii, Grădişteni, Bălăceni, Ghici, Rosetti, Budişteni, Goleşti - părăseau dascălii greci şi alergau la şcoala franţuzească.

Tranziţiunea de la şcoala grecească la cea franţuzească şi la cea românească începuse de mult încă, din timpul Revoluţiei franceze, la Laurençon, Ricordon, Colçon, Mondoville etc., toţi conţi şi marchizi emigraţi, transformaţi în dascăli. Pe la anul 1806, când au venit muscalii, mai mulţi tineri şi mai multe fete de boieri vorbeau franţuzeşte.

Cu Lazăr, cu domnia lui Grigore Ghica, cu Efrosin Poteca, cu Costache Moroi, Simion Marcovici, Petrache Poenaru, şcoala românească şi-a luat avântul. Şcolile străine ale lui Lambru, Vardalah şi Vaillant s-au prefăcut în şcoli naţionale sistematice, cu sute de profesori de istorie, de filozofie, de matematici, de limbi străine vii şi moarte. Gimnazii, licee, colegii, facultăţi de litere, de ştiinţe, de drept, de medicină, nimica nu ne lipseşte, şi cu toate acestea nu se văd răsărind luceferi pe orizontul literelor, însă posderie de advocaţi şi jurnalişti; o ceată care de mai mult de douăzeci de ani se tămâie unii pe alţii cu cuvintele:

'Hoţilor! Tâlharilor şi trădătorilor! nu voi, ci noi am făcut îndoita domnie, Unirea Principatelor, domnul străin, constituţiunea, armata, independenţa, finanţele, regatul etc.'.

Şi ceilalţi răspund cu aceleaşi vorbe frumoase:

'Ba nu voi, ci noi!'

Ş-o duc hojma, fără a li se urî. Unii s-au exaltat într-atâta, încât cred sincer ceea ce zic şi ceea ce scriu. Sunt convinşi că fără ei n-ar fi existat România şi că, dacă ar lipsi ei, ţara s-ar cufunda.

Odată mă duc să văd pe unul dintr-aceşti exaltaţi. Era bolnav, îl prindea nişte friguri rele; îmi zice:

'Uite, mi-e rău de tot, o să mor; nu doar că mi-e frică de moarte, ştii câte gloanţe am în trup; moartea am văzut-o de multe ori în faţă şi sunt obicinuit cu dânsa, dar mă gândesc că de-oi muri se prăpădeşte ţara!'

Într-o zi mă întorceam de la Cameră şi întâlnesc pe un venerabil bătrân străin, căruia tocmai în ziua aceea i se votase o pensie viageră de o mie de lei vechi pe lună, pentru sentimentele lui filo-române; credeam că-i fac plăcere dându-i o veste plăcută. Când, ce să mă pomenesc! că se întoarce furios la mine, zicându-mi:

'Ce? Atâta au făcut americanii pentru La Fayette? Şi cum se poate compara ceea ce a făcut La Fayette pentru America cu ceea ce am făcut eu pentru România?'

Un turist ne spune în cartea sa că mare noroc a căzut pe România cu venirea d-lui X..., francez venit acum câţiva ani în urma împrăştierii Comunei din Paris, care, zice el, a înzestrat limba română cu gramatică şi cu dicţionar şi cu fel de fel de cărţi ştiinţifice şi literare'.

Un bacalaureat scrie într-o gazetă două-trei rânduri, într-o limbă ca vai de ea, şi îndată-l vezi că se esaltează până a se crede reformator, creator şi salvator.

Nu se poate tăgădui că şcolile noastre, afară de Facultatea de drept şi de medicină, au dat slabe rezultate până acum. Tinerii care dobândesc bacalaureatul la noi nu se pot compara nici în limbile vechi, nici în istorie, nici în filozofie, nici în ştiinţe cu cei care ies din colegiile Franţei, Germaniei, Italiei, Belgiei sau Elveţiei; învăţătura noastră gimnazială nu este destul de serioasă, profesorii nu sunt destul de exigenţi, nici destul de riguroşi la esamene; gradul universitar se acordă prea lesne şi a devenit accesibil inteligenţelor celor mai mediocre. Lipsa de seriozitate în învăţătura umanitară face ca părinţii care au mijloace să-şi trimită copiii lor în şcolile străine; astăzi avem numai în Paris peste o mie de tineri la şcoli. În loc de-a încuraja inteligenţele slabe, ar fi mult mai bine a deturna curentul şi a împinge tinerimea şi spre meşteşuguri şi meserii, şi a pune astfel inteligenţele mediocre în stare de a deveni producătoare în loc de a fi sterile şi de multe ori pernicioase prin pretenţiunile şi exigenţele lor. A face oameni învăţaţi este un bine, a face numai advocaţi şi jurnalişti este un rău.

Aud zicându-mi-se că un asemenea sistem ar fi o tendinţă a împiedica pe fiii poporului de a putea să aspire la poziţiunile cele înalte ale societăţii, făcându-le accesibile numai acelor cari au mijloace de-a sacrifica zecimi de ani la studii. Nu! Inteligenţele alese nu se opresc dinaintea nici unui obstacol; ar fi fatal să nu avem dulgheri, tâmplari, zidari, croitori, cizmari şi să avem numai oameni stropiţi cu literatură şi cu filozofie; am ajunge la agoraua Atenei şi în curând Filip ar fi în cetate. Dacă oamenii învăţaţi sunt folositori, cei meşteri sunt indispensabili.

Ceea ce cred eu că ar conveni României şi fiilor ei ar fi ca învăţătura clasică şi ştiinţifică să devie serioasă, nu numai o spoială; iar acelor cari nu sunt destul de bine înzestraţi, ca să poată deveni adepţii literaturii şi ai ştiinţei, să li se deschidă şcoli în cari învăţătura să meargă mână în mână cu atelierul. Să se înfiinţeze în fiecare oraş trei, patru, zece, douăzeci de ateliere, în cari copiii să înveţe meseria la care se destină şi totodată să aibă trei sau patru lecţii scurte pe fiecare zi, în cari să poată dobândi cunoştinţe de religie, de limba naţională, de istoria ţării, de calcul, de geometrie şi desemn aplicabil la meseria lui. Acolo unde s-au înfiinţat asemenea şcoli cu numele de half-time au dat rezultatele cele mai norocite, rezultate neaşteptate. Meseria n-a oprit geniul lui Franklin, lui Edison şi lui Watt de a se arăta, pentru că geniul pătrunde orice îmbulzeală socială, cum pătrunde un vulcan coaja pământului şi iese la iveală. Tânărul din atelier, când ar simţi că are dispoziţiuni literare sau ştiinţifice serioase, lesne ar găsi drumul colegiului şi al facultăţii.

Strigăm cu toţii industrie; dar pare că am crede că s-ar putea înfiinţa industrie fără meşteri şi că s-ar putea produce fără producători. Un singur ram de producţiune, pictura, dă Parisului patruzeci de milioane pe an; micile oraşe ale Belgiei, Valenciena, Malina, Bruxela, trag câte zece milioane pe an de pe dantele. Dar nici tablourile nu se fac fără pictori, nici dantelele fără mâini dibace. Geneva trăieşte în mare parte din ceasornicărie, şi cu toate acestea nici de Saussure, nici de Candolle, nici de Jussieu, nici Lavater n-au fost opriţi de a deveni nişte lumini ale ştiinţei.

ION GHICA