Din timpul zaverii

Iubite amice,

'De ce-mi scrii aşa de rar?' îmi ziceai mai deunăzi, vorbă foarte măgulitoare când îmi vine de la tine; dar ştii tu de câte ori leapăd condeiul din mână până ce nimeresc ceea ce trebuie să zic asupra unui eveniment despre care am auzit sau la care am asistat; despre un om pe care l-am cunoscut, de care s-a vorbit sau pe care l-am găsit în drumul vieţii mele fie într-o direcţiune, fie într-alta; de câte ori rup foi întregi, fiindcă nu găsesc în memoria mea, sau în însemnările mele ştiinţele ce-mi trebuiesc pentru elucidarea faptelor ce voiesc să-ţi povestesc? Mie nu-mi este iertat să scriu decât numai atunci când pot spune un adevăr; şi a cunoaşte adevărul şi a-l spune nu e lucru lesne, mai ales când în chestie se amestecă şi puţină politică. Lordul Possomby zicea pe patul morţii: 'Ce anevoie este a spune adevărul! Chiar într-acest moment, când să mă înfăţişez înaintea înaltului judecător, mi-e greu să spun tot adevărul!'

La noi cum să te luminezi asupra celor petrecute pe la începutul secolului? Bătrânii cari ştiau au dispărut şi dispar câte unul; cei tineri nu ştiu, sau dacă ştiu, ştiu rău; scrieri contimporane avem foarte puţine sau nicidecum. Înainte vreme tot se mai găsea din timp în timp câte un boier, câte un logofăt, un Ureche, un Costin, un Neculcea, un Greceanu, uricari, letopiseţi şi cronicari istoriografi, care înregistrau zi cu zi, oră cu oră cele ce se petreceau în timpul lui Grigorie Ghica, lui Cantemir, lui Brâncoveanu etc.; vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard şi grădini cu cântări şi încântări, mai scriau oamenii şi de urât; de atunci, pas de mai găseşte ceva până mai acum douăzeci de ani, de când avem Monitorul pentru fapte şi ziarele pentru aprecieri; dar şi Monitorul nu le înregistrează toate, nici nu le scrie cum sunt; iar ziarele, unele sunt albe şi altele roşii, unele înjură ce celelalte laudă şi viceversa. Tot ce este bun, frumos, patriotic şi sublim pentru unele este rău, ruşinos şi infernal pentru celelalte. Spune-mi dacă, atunci când le-ai citit pe toate, mai şti ce să crezi despre oamenii cari i-ai văzut sau despre evenimentele la cari ai asistat. După unele, omul sau faptul despre care vorbeşte este un om de geniu, un patriot model, un cetăţean mare, o virtute, faptele lui - sublime; după altele, nu e decât un prost, un trădător, un mizerabil.

N-ai admirat adesea înlesnirea cu care vorbesc şi scriu unii oameni, şi nu te-ai întrebat: de unde lor aceasta, când îi ştii cine sunt şi ce sunt? Ei, ştii care e secretul talentului lor? Este că pot spune şi scrie tot ce le vine la gură şi sub condei, şi verzi, şi uscate; vorbesc şi scriu fără să se gândească, nu cred ceea ce spun, nici ceea ce scriu; singura lor preocupare este de a face efect asupra galeriei sau de a-şi îndeplini îndatorirea ce au luat cătră patronii lor; înţelegi că poate scrie cineva mult şi bine când cugetul îi permite să îmbrace oamenii cum îi place şi cum îi vine mai bine la socoteală, că poate lesne să-i arate pe unii frumoşi, chipoşi şi plăcuţi şi pe alţii ticăloşi şi mizerabili. Eu, dac-aş face aşa, tot mi s-ar părea că-mi sună la urechi ca un Mane Tekel Fares cuvintele:

'Iată cum scrii tu istoria.'

Ce vrei, sunt sfiicios şi mi-ar crăpa obrazul de ruşine când, lăudând sau criticând pe un om sau un fapt, s-ar putea scula cineva să-mi zică: 'Nu este adevărat'.

Mai zilele trecute văd numele meu tipărit într-o foaie; am curiozitatea să o citesc ca să aflu şi eu ce-i greşisem de mă batjocorea; era vorba de o epistolă ce-ţi adresasem şi mărturisesc că eram emoţionat; credeam cine ştie ce, că eram căzut în vreo eroare, că-ţi relatasem vreun neadevăr; dar m-am liniştit când am văzut că, fiind vorba de ceea ce-ţi spuneam despre bătălia de la Calafat din anul 1828, unde românii au luat turcilor 400 de cară încărcate cu zaherea, redactorul mă trata de mincinos, nimic mai puţin, pentru că era, zicea el, cu neputinţă ca turcii să fi avut acolo atâta zahar. În neştiinţa sa de limbă, măreţul şi războinicul redactor confunda zaherea, cuvânt turcesc, dar adoptat în limba noastră de când cu turcii, precum de la Petru şi de la Caterina, de când cu muscalii, s-a adoptat şi echivalentul său proviant, cuvinte cari amândouă înseamnează proviziune de hrană. Precum vezi, confunda zahareaua, adică făină, pesmeţi, pastramă, unt, sare, orz etc., cu zahărul, dulcea substanţă ce punem în cafea sau în ceai, cuvânt luat de la greci, care şi ei poate îl luase din alte limbi de unde şi arabii au luat pe zakair al lor.

Ţin mult dar, foarte mult, a nu-ţi spune decât ceea ce a fost şi aşa cum a fost. Mai bine trec cu tăcerea sau îmi frâng pana decât să laud vitejiile şi virtuţile unui om care n-a fost decât o secătură, sau să înnegresc pe cineva pentru că nu mi-a plăcut ochii săi sau pentru că ai mei nu au avut norocirea să-i placă lui.

Este şi păcat a pune pe lume să citească ceea ce n-a fost. Un turist care a petrecut câteva săptămâni în Bucureşti se deşteaptă peste câteva zecimi de ani şi vrea să-şi plătească datoria de recunoştinţă pentru ospitalitatea ce primise; apucă condeiul de coadă şi spune, coloane întregi, că d-l X ... era un om de spirit, învăţat, plin de talent, model de devotament şi de patriotism; că moştenise toate virtuţile cereşti şi pământeşti de la moşii şi strămoşii lui; pe când sărmanul om nu era decât un prost, născut şi crescut în păcate, ciocoi ca toţi ciocoii, slugă plecată generalilor, paşilor şi domnilor; îngâmfat cu numele unei familii respectabile, cu care unul dintr-ai săi fusese odinioară aliat prin căsătorie. Tată-său, moşu-său, buni şi străbuni, toţi ciocoi zăcaşi şi răi, slugi plecate a tuturor puternicilor şi a tuturor fanarioţilor.

Ce vrei, trăim într-o epocă de camaraderie.

'Nul n-aura de l'esprit que nous et nos amis'. Ce ar zice Moliere dac-ar trăi să vază cum oamenii de gaşcă se tămâie şi se canonizează între dânşii pentru cea mai mare glorie a istoriei? Ce vrei? Progres!

Dar să lăsăm şi să venim la corespondenţa noastră.

Fii sigur, amice, c-or putea găsi epistolele mele proaste, nesărate, lipsite de apreţieri adânci, lipsite de simţ politic, fără idei înalte şi patriotice, proză şi stil anevoie de înghiţit, dar niciodată nu le vor putea găsi alături cu adevărul.

Să-ţi povestesc astăzi ceva din vremea zaverii şi de când cu Grigorie-vodă Ghica şi cu Ioniţă Sturdza-vodă, istorii pe cari cele mai multe le-am auzit de la episcopul Ilarion, un amic al răposatului tată-meu şi un confident al cugetărilor lui Tudor Vladimirescu. Să nu te aştepţi însă la o istorie sau la o biografie a acestor oameni; de voi pomeni uneori de dânşii, ca unii cari au jucat un rol mare în destinele României, o voi face-o numai într-un mod incidental. Dar cum să fac ca să fiu clar şi scurt? ... Armează-te dar cu răbdare! căci tu eşti de vină că mi-ai zis să-ţi scriu.

Pe la anul 1818, Caragea fugise în Austria, precedat de multe milioane luate din ţară; şi Calimah era mazâlit pentru multele esacţiuni şi prevaricaţiuni, cari într-atât adusese poporul la desperare, încât răbdătorii tătărăşeni strigau cu neîncetare:

'Jos Calimah!'

Pe-atunci, în mahalalele Iaşului nu se pomenea picior de ovrei.

Aşa amândouă tronurile României erau vacante şi Poarta avea să numească doi domni deodată.

Numirea de Bogdan-beg şi de Iflak-beg era dandana mare la Ţarigrad, căci toţi solii cu toţi dragomanii şi cu toţi secretarii lor se puneau în mişcare zi şi noapte, pe apă şi pe uscat, alergând şi intrigând care mai de care să susţie pe favoritul său. Lupta era totdeauna crâncenă. De astă dată ambasada rusească era stăpână pe situaţiune; de astă dată, Rusia nu avea pe nimeni să i se împotrivească, căci împăratul Alexandru era eroul timpului, era iubit şi măgulit de toţi suveranii şi de toate guvernele, pentru concursul său în contra lui Napoleon; era temut pentru numeroasele oştiri din Europa şi din Asia. Monarhii îl considerau toţi ca pe stâlpul cel mai puternic al edificiului politic şi al ordinii sociale, şi popoarele îl aveau ca pe cel mai liberal dintre potentaţi, pe când turcii erau puşi la indice ca barbari şi ca apăsători cruzi ai creştinătăţii.

Deşi boierii din Valahia ceruseră printr-un arzmahzar să li se dea domn pământean şi chiar recomandase pe bătrânul Priscoveanu din Craiova, dar Poarta, cedând cerinţelor baronului Strogonof, a trimis pe Alexandru Suţu domn în Ţara Românească şi pe Mihai Suţu, fiul lui beizadea Grigorie şi al Catincăi Dudescu, domn în Moldova.

Familia Suţeştilor fusese mai înainte vreme considerată ca devotată Franţei, dar de la decapitarea lui beizadea Alecu, pentru relaţiunile sale cu generalul Sebastiani, trecuse cu totul în partidul rusesc, singurul puternic atunci în Constantinopol.

Grecii erau poporul cel mai luminat din tot Orientul, aveau oameni învăţaţi, erau singura naţionalitate din Imperiul otoman cunoscută în Europa, aveau şcoli în toate oraşele şi în toate insulele; acele de la Chio, de la Kidonia şi din Bucureşti dobândiseră o adevărată celebritate; clerul ortodox din toată Turcia era compus numai de preoţi şi de călugări greci; averile mănăstireşti din Principate erau toate pe mâinile lor; aveau comercianţi şi bancheri mari şi bogaţi în toate porturile; marina lor de comerţ rivaliza cu marina italiană şi cu marina franceză. Corai, Comita, Vardalah şi mulţi alţi elenişti se puseseră în relaţiune cu toţi învăţaţii Europei. Prin lucrările lor literare asupra vechilor autori clasici câştigase cauzei greceşti toate spiritele universităţilor şi academiilor, îi câştigase inimile tuturor învăţaţilor şi ale întregei tinerimi şcolare. Grecilor li se putea vorbi de naţionalitate, lor li se putea zice să se scoale pentru naţie şi libertate, pe când celorlalte populaţiuni ale Turciei, cufundate în cea mai adâncă ignoranţă, cari nu aveau nici o noţiune despre originea şi naţionalitatea lor, bulgarilor, bosniacilor, arnăuţilor etc., cari se credeau şi se ziceau toţi greci, fiindcă erau de ritul ortodox zis grec, nu li se putea vorbi decât de biserică şi de persecuţiunile turcilor, lor li se zicea să se scoale pentru religie, pentru credinţă (zavera).

Poetul Riga, fostul secretar al lui Alexandru-vodă Ipsilante, în unire cu Scufa, un neguţător epirot din Odesa, cu profesorul Santo farmazonul şi cu arhimandritul Diceu, înfiinţase o societate secretă cu numele de Eterie (tovărăşie), nume modest, care nu bătea la auz şi nu putea să dea bănuieli turcilor, căci erau obicinuiţi cu cuvântul eterie în porturi şi în insule, unde grecii aveau mulţime de asociaţiuni de comerţ.

Împrejurările erau favorabile pentru dezrobirea Greciei, căci puteau să se serve la luptă de toate naţionalităţile Imperiului otoman.

Eteria era formată după tipul vechilor frăţii (fraţi făcuţi), turceşte cardaşlîc, uzitate în tot Orientul şi mai ales în Albania. La noi, bărbaţii se ziceau fraţi de cruce şi femeile surate.

Acei cari se prindeau fraţi de cruce mergeau în biserică îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, şi acolo, la uşa altarului, se înţepau fiecare cu ac la braţ, până scotea o picătură de sânge, pe care celalalt o lua cu limba; schimbau armele unul cu altul şi pronunţau cuvintele:

'Viaţa ta a mea şi sufletul tău al meu.'

Jurământul eteriştilor era a sacrifica familie, avere şi viaţă pentru libertatea patriei şi supunere oarbă ordinelor comitetului.

Lozinca sau parola de recunoaştere între soţi era cuvântul (opincă), la care celalalt răspundea (par), şi comitetul central se numea (cap). Dar cine era acel arhe, acel cap? Niminea nu o ştia, şi poate că nici nu exista. Se lăsa însă să se creadă că era Capo DîIstria, favoritul împăratului Alexandru I al Rusiei, ba mulţi credeau că era chiar însuşi împăratul.

După moartea lui Riga, esecutat de turci la Belgrad, la 1815, propaganda Eteriei a mers înainte, dar nu şi-a luat adevărata ei dezvoltare decât pe la 1818, în urma numirii lui Alexandru şi Mihai Suţu la tronurile Principatelor.

Iată împrejurarea care a dat un mare credit acestei societăţi în Principate: unul din apostolii ei, anume Galatis, trimis să facă prozeliţi printre grecii din Rusia, de-abia ajuns la Odesa, a fost arestat de poliţie, dar peste câteva zile s-a eliberat, dându-i-se 20 galbeni cu îndemnul de a trece peste hotar. Ajuns la Iaşi, fu chemat la consulatul rusesc; se credea pierdut, când, în marea sa mirare, consulul îi pune în mână 5 000 de lei, zicându-i că acei bani erau din partea împăratului. Această împrejurare, adevărată sau inventată de Galatis, alăturea cu atitudinea lui Domnando şi a nepotului lui Capo D'Istria, Gheorghe Leventi, amândoi împiegaţi ai consulatului rusesc, a dat o mare crezare şoaptelor că împăratul era capul Eteriei, şi dintr-acest moment n-a mai rămas în spirite îndoială că Rusia proteja Eteria şi că voia răscularea în contra turcilor. De atunci propaganda a început a face prozeliţi fără sfială în Principate. Apostolii cei mai activi erau în Iaşi Teodor Negris, secretarul fostului domn Calimah, Anagnostopolu şi Lasanis, iar în Bucureşti, căminarul Sava, căpitanul Ghiordache Olimpie şi Gheorghe Leventi.

Nicolae Ipsilante, fiul lui Constantin-vodă şi nepotul lui Alexandru-vodă, unul din afiliaţi, căutase să tragă şi pe frate-său Alexandru, general în armata rusească şi adiutant împărătesc, dar acesta nu primise, arătând pericolele unei asemenea întreprinderi fără un ajutor puternic dinafară. Mai în urmă, însă, găsind prilej să vorbească cu Alexandru I despre starea mizerabilă a grecilor şi de ajutorul ce ei aşteptau de la Rusia, împăratul i-ar fi zis:

'Facă-se o răsculare în Grecia şi cazacii mei se vor duce s-o ajute'.

Se crede că numai în urma acestor cuvinte, Alexandru Ispilante s-a hotărât, la 1819, să intre în Eterie şi să devie şeful ei militar.

Alături cu Eteria mai lucra şi o altă societate, care acoperea oarecum în ochii turcilor pe cea secretă; aceasta era Societatea culturei, al cărei scop era înfiinţarea de şcoli alilodidactice sau lancasteriene în ţările greceşti. Învăţătorii pentru aceste şcoli se luau numai dintre eterişti şi misiunea lor principală era de a propaga răscularea în contra turcilor. Astfel formată, această societate ajunsese la 1820 să numere 200 000 de tovarăşi.

O fi fost sau n-o fi fost cu ştirea guvernului rusesc sau a împăratului Alexandru, adevărul însă este că era foarte încurajată la Iaşi şi la Bucureşti de consulatul rusesc, prin secretarul său Domnando şi prin dragomanul Leventi, amândoi tineri greci din insulele Ionice, eleganţi, amabili, cu spirit şi capabili de a învârti deodată intrigile politice şi intrigile amoroase.

Alexandru Suţu, domnul Valahiei, mai prudent decât confratele său din Moldova, văzând că valul revoluţionar se suia necontenit şi mai repede decât ar fi voit, căuta să-l împiedice sau cel puţin să-i amâie izbucnirea prin oarecari măsuri de poliţie în contra vânzării armelor şi a prafului de puşcă; dar, înconjurat cum era din toate părţile de eterişti, ordinele lui rămâneau fără efect, şi comitetele lucrau fără sfială, în Moldova mai ales, unde Mihail-vodă Suţu era chiar el eterist. În Bucureşti, înscrierea arnăuţilor zavergii se făcea ziua în amiaza mare în casa lui Constantin Samurcaş de sub Mitropolie, unde este astăzi cazarma sergenţilor de oraş, şi cuvintele ţaruchi, paluchi era în gura tuturor.

Sub denumirea de arnăut se înţelegea orice sârb, arvat, arnăut, bosniac, muntenegrean, bulgar sau grec, dacă se lega cu un brâu roşu sau cu un tarabolus, cealma la cap, fustanelă sau poturi, mintean şi iminei roşii. Îşi trântea la brâu un sileaf cu un iatagan şi două pistoale şi intra în serviciul curţii domneşti, al hatmăniei, spătăriei sau agiei, sau se suia cu ciubucul în mână dindărătul caleştii vreunui boier.

La anul 1820, Eteria se simţea în putere şi începuse a se gândi la acţiune. Deşi se fixase de la început ziua de 25 martie a anului 1825 pentru răsculare, epoca la care, după zisa lui Ipsilante, Rusia era să declare război turcilor, dar, după mai multe conferinţe ţinute la Kişinov şi la Sculeni de comitetul eterist cu generalul Ipsilanti, cu Mihai Suţu, domnul Moldovei, şi cu cneazul Gheorghe Cantacuzino, colonel în armata rusească, cumnat cu principele Gorciakoff, actualul cancelar al imperiului, s-a hotărât să se devanseze epoca izbucnirii şi să înceapă cu primăvara anului 1821. Comitetul a fost silit la această precipitare de indiscreţiunile şi de imprudenţele unora din eteriştii cari deşteptase bănuielile turcilor şi-i făcuse să ia măsuri crude în contra propagandiştilor, atât în provincii, cât şi în Constantinopol.

În Bucureşti şi în Iaşi, mulţi din boieri, şi din cei mai considerabili, făceau parte din Eterie, dar din toţi, cel mai important era slugerul Tudor de la Vladimireşti din Gorj, om de arme, îndrăzneţ şi patriot, care dăduse dovezi de o mare vitejie; comandând pandurii în toate bătăliile în contra turcilor de la anul 1806 până la 1812, dobândise grad de ofiţer în armata rusească şi fusese decorat cu Crucea Sfântului Vladimir. La 1814, refugiat la Viena de urgia lui Caragea, care căuta să-l prindă şi să-l predea turcilor, fusese prezentat de Capo DîIstria şi de Strogonof împăratului Alexandru. În urmă, întorcându-se în ţară cu recomandaţii de la ambasadorul rusesc, Caragea l-a numit vătaf de plai la Cloşani şi l-a avut foarte de aproape.

Slugerul Tudor, vrăjmaş aprig al abuzurilor şi al prevaricaţiunilor, al ciocoilor şi al domnilor fanarioţi, credea în ajutorul Rusiei; intrase în Eterie crezând-o patronată de împăratul Alexandru; fusese iniţiat de Sava şi de Olimpie, dându-şi jurământul în biserica Sfântului Sava, care era în locul din bulevard, unde este astăzi statua lui Mihai Viteazul; primise pe Ipsilanti de şef, pe cuvântul că grecii, după ce se vor organiza în Principate, vor trece Dunărea ca să se bată cu turcii în ţările greceşti, iar el, Tudor, să rămâie cu pandurii lui în ţară, ca să se lupte pentru redobândirea drepturilor strămoşeşti şi pentru stârpirea abuzurilor. El aducea în Eterie pe toţi tovarăşii lui de arme cu cari făcuse războiul de şase ani în contra turcilor, aducea ceva şi mai mult, aducea numele său şi influenţa de care se bucura printre pandurii Olteniei.

La 3 decembre 1820, Alexandru-vodă Suţu cade bolnav, şi la 19 ghenarie 1821 moare, Domnul ştie cum.

Slugerul Tudor, chemat din vreme în Bucureşti din ordinul amicului şi protectorului său Samurcaş, porneşte în ziua de 22 ghenarie cu 40 de arnăuţi eterişti, trece Oltul, ajunge în munţii Gorjului şi Mehedinţului şi începe a scula pandurimea. În zadar caimăcămia îl tratează de hoţ de codru şi trimite în contra lui pe Prodan, pe Hagi Stoian şi pe Solomon cu plăieşi ca să-l prinză mort sau viu; poterile, în loc de a se bate în contra lui Tudor, trec toate în tabăra lui, şi în câteva săptămâni îl găsim în capul a 8 000 de panduri şi 500 de arnăuţi, bulgari cei mai mulţi, aceşti din urmă comandaţi de Macedonski şi de Hagi Prodan, cu cari porneşte spre Bucureşti şi în ziua de 16 martie tăbăreşte la Cotroceni. Se zicea că vine să taie pe ciocoi. La Bucureşti convoacă pe mitropolitul şi pe boieri şi-i pune să iscălească o adresă către consulul general Pini, prin care se cerea intervenţiunea oştirilor ruseşti ca să oprească pe turci de a intra în ţară. Aşa făcuse şi boierii moldoveni la Iaşi, după căderea lui Ipsilante.

Tot într-o vreme înainta şi Ipsilante spre Bucureşti, şi numele lui era în gurile tuturor; se zicea că vine cu muscalii cum venise şi tatăl său la 1806, deşi Poarta se grăbise să numească, încă de la 7 fevruarie, domn pe Scarlat Calimah.

Nici Ipsilante nu venea cu muscalii, nici Tudor nu avea gând să taie pe boieri; adevărul adevărat este că unul cugeta să-şi dezrobească ţara de sub jugul musulmanilor şi celalalt voia să o scape de fanarioţi şi de ciocoi; şi unul, şi altul credeau în ajutorul şi protecţiunea Rusiei. Împrejurările politice dinafară, pe de-o parte, necapacitatea şi îngâmfarea lui Ipsilante, pe de alta, au făcut ca lucrurile să ia un alt drum, şi aceşti doi căpitani să devie vrăjmaşi de moarte.

Prădăciunile şi jafurile oamenilor, cu cari veneau şi Tudor şi Ipsilante spre Bucureşti, speriase într-atât pe bieţii locuitori, încât fugeau toţi în toate părţile dinaintea zavergiilor şi a pandurilor, ca dinaintea unor inimici cruzi şi barbari; familiile avute treceau în Transilvania, în Bucovina şi în Basarabia, iar săracii se ascundeau cum puteau la apropierea lor şi aşteptau pe turci ca pe nişte salvatori. Starea ţării era de jale, măsurile aspre şi chiar crude luate de Tudor în contra jăfuitorilor nu puteau să aducă nici un remediu, căci pandurii lui aveau dinaintea lor exemplele desfrânate ale zavergiilor. Tudor aştepta să vază pe Ipsilante trecând Dunărea, iar Sava şi Olimpie, şefii arnăuţimii eteriste, şi zavergiii îl chemau în Bucureşti, făgăduindu-i unul Giurgiu şi celalalt Ada-Kale, şi mitropolitul de la Filipopol îl asigura că-i dă 15 000 de bulgari. Ipsilante, după toate aceste făgăduieli, credea să găsească de-a gata o armată organizată şi disciplinată, pe care nu avea decât s-o comande pe câmpul de bătaie. Astfel, legănat de visuri frumoase, iese pe furiş din Kişinov, întovărăşit de câţiva amici, trece Prutul în noaptea de 22 fevruarie 1821, trage în Iaşi la casa cneazului Gheorghe Cantacuzino, aleargă la Iacovache Rizu, unde întâlneşte pe Mihai-vodă Suţu, pune pe boieri să iscălească o petiţiune către împăratul Alexandru, cerându-i protecţiunea Rusiei pentru Ţara Moldovei, şi espeduieşte pe cneazul Gheorghe Cantacuzino s-o ducă la Laibach.

În ziua de 26 februarie, eteriştii şi zavergiii, adunaţi în Mănăstirea Galata din deal de lângă Iaşi, pornesc în procesiune cu steagul alb pe care erau inscripţiunile:

Cu acest semn vei birui şi

Renasc din cenuşa mea

cu crucea şi cu fenixul ieşind din flacări; fac rugăciune în biserica 'Trisfetitele' şi pornesc spre Bucureşti. Pe strade se citeşte proclamaţiunea lui Ipsilante, prin care se face cunoscut că s-a sculat pentru liberarea Greciei şi că trece în Turcia ca să combată pe nimic. Lasă pentru paza Iaşului şi a domnului pe Duca şi pe Pendedeca, şi el porneşte cu 7 500 de oameni în contra turcilor.

Din nenorocire, răscularea grecilor începe cu jăfuirea a 600 000 de lei de la bancherul Pavel Andrei şi cu măcelul a 80 de turci, cari, urmăriţi de arnăuţi, se refugiase în biserica de la Golia.

Moldova era pusă la discreţiunea Eteriei, căci Mihai Suţu numise din vreme pe tânărul Niculache Rosnovanu visternic mare. Slujba care pe-atunci se da boierilor celor mai maturi şi mai esperimentaţi se dăduse acestui tânăr, fiindcă el fusese iniţiat în Eterie, încă la Paris fiind, de grecul Minas Minaid, bibliotecar la Institutul Franţei.

Mersul lui Ipsilante spre Bucureşti a fost un adevărat marş triumfal, pretutindeni îi ies înainte corpuri armate care i se închină şi se pun sub comanda lui; la Focşani este întâmpinat de 340 de tineri greci, cei mai mulţi studenţi din şcoala de la Bucureşti, floarea tinerimii, cu care formează 'legiunea sacră'.

La Ploieşti însă îl ajung ştirile rele: împăratul nu voise să primească în audienţă pe cneazul Cantacuzino la Laibach, ordonase ca atât generalul Ipsilante, precum şi colonelul Cantacuzino să fie şterşi din controalele armatei ruseşti şi trimisese lui Strogonof la Constantinopol instrucţiuni straşnice în contra eteriştilor şi asigurări de amicie sultanului, declarând că nu susţine nici pe eterişti, nici răscularea grecilor, pe care o dezaproba. Tot acolo află că mitropolitul de la Nicopol, care îi promitea 15 000 de bulgari, fusese spânzurat de turci şi că Vladimirescu se pusese în relaţie cu guvernorii fortăreţelor Dunării.

Poziţiunea lui Ipsilante devenea critică, şi el începe a se gândi să treacă Dunărea ca să ajungă în Grecia, urmând linia munţilor Bulgariei, dar Sava, Olimpie, Farmache se împotrivesc la acest proiect, aşa că el se hotărăşte să rămâie în Principate şi să primească lupta cu turcii, luând drept bază de operaţiune Ploieştii, Târgoviştea şi Piteştii; dar descurajarea a pătruns în inimile zavergiilor prin ştirile de la Laibach, şi răscularea grecilor îşi pierduse toate simpatiile şi tot prestigiul prin purtarea lor vătămătoare şi spăimântătoare. Arnăuţii deşertau lagărul şi se formau în bande de tâlhari. Ipsilante crezu că va ridica moralul soldaţilor săi aducându-i spre Bucureşti, şi veni de-şi puse ordia la Colintina. La 15 martie intră triumfal în Bucureşti, trage la casa Belului, fosta locuinţă a Văcăreştilor, face o rugăciune în capela din fundul curţii şi, după un discurs înfocat al tânărului Dumitrache Suţu Chiabap, fratele poetului Alexandru Suţu, oştirea face o primblare pe stradele principale cântând Marsieleza lui Riga:

Prietenii mei din aceiaşi patrie
Până când să fim slugile
Stricaţilor de musulmani,
Tiranii Greciei?

se întorc la casa Belu şi înfig steagul în poartă, strigând:

'Aşa şi la porţile Bizanţului!'

A doua zi mitropolitul Dionisie Lupu se prezintă cu boierii la acest generalisim, arătându-i suferinţele ţării din cauza jafurilor şi esceselor zavergiilor, şi-l roagă să puie capăt unei asemenea stări de lucruri. Ipsilante îl asigură că va lua toate măsurile şi le anunţă că porneşte spre Târgovişte, zicându-le şi lor să se retragă la Câmpulung.

Ştirea dezaprobării împăratului Alexandru, comunicată domnului Tudor şi boierilor de cancelarul consulatului austriac Udriski, îi face să trimită la Silistra-valesi, begle-begu Rumeliei, să-l asigure că românii erau supuşi credincioşi ai sultanului şi că ţara se răsculase nu în contra Porţii, ci în contra fanarioţilor şi în contra asupritorilor, ciocoilor şi grecilor.

Pe la începutul lui aprilie, amândouă corpurile, şi al grecilor şi al românilor, se aflau în Bucureşti cu şefii lor; anarhia era la culme; şefii se urau şi se pizmuiau între dânşii; amândoi, şi Tudor şi Ipsilante, porunceau, orânduiau în slujbe şi ridicau dări; jaf în visterie, jaf în casele particularilor. Zavergiii şi pandurii vindeau ziua în amiaza mare pe strade şaluri, scule şi argintării furate şi jăfuite de pe la boieri şi neguţători. Măsurile aspre luate de Tudor nu aveau alt efect decât să irite şi să nemulţumească pe unii din comandanţi în contra lui, făcându-i să râvnească la libertatea de pleaşcă de care se bucurau în prezent căpitanii din oştirea lui Ipsilante.

Decepţiunea lui Tudor era mare: în loc de a-şi vedea ţara liberă de fanarioţi şi de ciocoi, o vedea prada tâlharilor şi jafurilor zavergiilor. În esplicările ce are cu Ipsilante, îi cere îndeplinirea angajamentelor sale, sfătuindu-l să treacă Dunărea. Ipsilante, temându-se de turci, cari se găteau să intre în ţară, precum şi de Tudor, pe care îl bănuia de a fi înţeles cu paşa de la Silistra, îşi împarte oştirea în patru corpuri şi porneşte să ocupe Ploieştii, Târgoviştea şi Piteştii, lăsând pe Sava la paza şi apărarea Bucureştilor, dar mai cu deosebire ca să survegheze mişcările şi faptele lui Tudor.

După pornirea lui Ipsilante, sosesc în Bucureşti trei comisari turci trimişi să se asigure de veracitatea arătărilor lui Tudor. Ei se întorc la Silistra, încântaţi de cele ce văzuse şi de primirea ce li se făcuse de popor, dar cer de la comandantul trupelor româneşti să cureţe ţara de zavergii şi de eterişti.

În părţile greceşti răscularea lua un caracter din ce în ce mai grav: Epirul, Tesalia, Peloponezul şi insulele Arhipelagului se ridicau la arme unele după altele şi luptau vitejeşte pe mare şi pe uscat. Însă ceea ce preocupa mai mult pe guvernul otoman era cele ce se petreceau la noi în ţară. Căci, deşi împăratul Alexandru dăduse suveranilor adunaţi la Laibach cele mai solemne asigurări despre dorinţa sa de a mănţinea pacea, deşi se pronunţase într-un mod categoric în contra grecilor revoluţionari de pretutindeni, deşi ambasadorul rusesc esprima pe toată ziua sentimente de amicie şi de simpatie din partea împăratului pentru sultanul, cu toate acestea cabinetul din St.-Petersburg se împotrivea la orice măsuri armate ce voia Poarta să ia pentru a înăbuşi răscularea lui Ipsilante, sau cerea, cel puţin, că ocupaţiunea Principatelor să se facă într-un mod simultan, cum s-a făcut bunăoară la 1848, când România a fost ocupată totodată de corpul lui Omer-paşa şi al generalului Luders. Astfel, ordinile date oştirilor turceşti să intre în Principate erau revocate a doua zi, după cererea şi străduinţa baronului Strogonof. Şi Ipsilante putea înainta în ticnă, precum am văzut, nesupărat de nimeni, aşa cum a înaintat şi generalul Cernaief la 1876 în Serbia.

Pe la mai, însă, ambasadorul rusesc, rupând relaţiunile sale cu Poarta şi părăsind Constantinopolul din cauza decapitării patriarhului ecumenic şi a cruzimilor făcute în contra grecilor, n-a mai avut cine să se opuie la ocupaţiunea Principatelor; atunci s-a dat ordine lui Silistra-valesi, begler-begul Rumeliei, Selim-paşa să trimită oştire ca să potolească cât mai în grabă răscoala din Valahia şi Moldova. Acest guvernor general porneşte pe Cara-Mustafa, chehaiaua sa, cu un corp de 10 000 de turci, cazaci, zaporojeni, tătari şi manafi să ocupe Bucureştii, pe Iusuf-paşa l-a trimis la Galaţi cu 6 000 de oameni să se suie în sus pe Prut spre Iaşi, şi pe Hagi Ahmed-aga l-a pornit cu 5 000 de turci de la Vidin, să apuce pe valea Oltului.

Îndată ce soseşte chehaia-beg cu oştirea sa la Afumaţi, Sava părăseşte Bucureştii şi porneşte spre Târgovişte, unde se afla Ipsilant.

Numai atunci a înţeles Tudor perfidia grecilor, atunci a văzut că scopul lor era să-l lase singur în contra turcilor, atunci a părăsit şi el capitala pornind pe la Bolintin spre Piteşti.

Până într-atât s-a demascat Ipsilant, încât căpitanul Iordache i-a trimis răspuns că, de va merge mai departe, îl va găsi în cale, gata a-l combate. Dar Tudor nesocoteşte ameninţările şi-şi urmează drumul.

Din nenorocire, armata pandurilor nu mai era ceea ce fusese la început, ea se demoralizase în contactul de două luni cu zavergiii. Nesupunerea pusese pe comandantul lor în trista poziţiune de a ordona mai multe esecuţiuni capitale chiar asupra unora din căpitani, între cari şi căpitanul Urdăreanu, străşnicie care foarte mult a indispus în contra lui mai cu deosebire pe Macedonski şi pe Prodan.

Ajungând la Goleşti lângă Piteşti, Tudor găseşte pe Iordache şi pe Farmache instalaţi acolo cu arnăuţimea lor, dar în loc de a i se împotrivi, cum se lăudaseră, îl primesc cu amicie şi cu onorurile cuvenite, îşi schimbă steagurile unii altora, se ospătează împreună, şi eteriştii cedează românilor, retrăgându-se la Piteşti.

Dar zilele lui Tudor erau numărate, numai planul se schimbase: fusese franc şi voinicesc, acum devenise mişelesc.

Iusuf-paşa din Brăila trecuse la Galaţi, gonise pe arnăuţi din oraş şi înainta cu 4 500 de turci spre Iaşi, urmând malul drept al Prutului, împingând tot în sus pe cneazul Gheorghe Cantacuzino până la Sculeni, unde-l sileşte să primească lupta; după o mică şi slabă împotrivire, oamenii comandaţi de cneazul sunt siliţi să treacă Prutul şi să fugă în Basarabia. Pendedeca urmează esemplul cneazului fără a face cea mai mică împotrivire, numai Atanasie Maurotalasitul cu 500 de arnăuţi se luptă voiniceşte cu toată armata turcească până la cel din urmă om.

Iusuf-paşa, victorios, ocupă Iaşul, de unde Mihai-vodă Suţu fugise cu două zile mai nainte şi trecuse Prutul.

Cele ce se petreceau în Valahia erau mult mai grave. Acolo chehaia-beg, după ce ocupase Bucureştii, porni cu oştirea lui spre Târgovişte. Ipsilant credea pe Tudor înţeles cu turcii şi căuta să-i răpuie viaţa. În perfidul său proiect, avea chiar pe unii din căpitanii pandurilor. Iată planul adoptat pentru îndeplinirea crimei.

În ziua de Sf. Constantin, Olimpie soseşte la Goleşti cu o mică escortă de arnăuţi, zicând că era chemat la Târgovişte ca să se înţeleagă cu Ipsilante despre planul de campanie ce trebuia să adopte. Se aşază cu amicii în chioşc, vorbesc mult şi prieteneşte, până ce Olimpie izbuteşte a convinge pe Tudor să meargă să asiste şi el la acel consiliu de război, făgăduind intervenţiunea sa şi a tuturor amicilor ca să facă să dispară bănuielile şi animozităţile dintre dânsul şi Ipsilante. Unii din căpitanii lui Tudor susţin cu căldură propunerea lui Olimpie şi leahul român, cu toate cuvintele ce avea de a fi în cea mai mare rezervă cu eteriştii, se lasă să se înduplece şi porneşte cu Olimpie spre Târgovişte, fără a lua cea mai mică pază cu dânsul.

Abia ieşiţi din ochii pandurilor, când ajung în dreptul văilor de la Leurdeni, le iese înainte Orfani cu trei sute de arnăuţi cari stau ascunşi, le taie drumul, îi înconjoară, se năpustesc asupra lui Tudor, îi pun în fiare mâinile şi picioarele şi-l duc în tabăra lui Ipsilante, unde-l aştepta Caravia, Cavaleropolo şi Granowski, ca să-l judece. În câteva minute i se hotărăşte osânda şi e luat de doi tâlhari cari-l duc la iazul morii de lângă grădina lui Giardoglu din Târgovişte. Acolo a fost asasinat mişeleşte eroul revoluţiei române de la 1821. Aceasta a fost în ziua de 27 mai 1821.

Dacă ştirea morţii lui Tudor a putut mulţumi pe greci şi pe doi sau trei căpitani de panduri, românii s-au simţit loviţi în afecţiunile, în speranţele şi în demnitatea lor. Pandurii adorau pe şeful lor, şi românii toţi îl numeau domnul Tudor şi-l considerau ca pe un adevărat domn al Ţărei Româneşti.

Dispariţiunea şefului a fost semnalul desfacerii oştirii româneşti; soldaţii n-au mai voit să urmeze nici pe Prodan, nici pe Macedonski; şi afară de pandurii din ceata lui Solomon, cari se luptau voiniceşte cu turcii în Mehedinţi, şi afară de două sau trei sute cari, atraşi de jafuri şi de hoţii, s-au dus la zavergii, toţi cei cari compuneau lagărul de la Goleşti s-au retras pe la casele lor.

Chehaia-beg pornise din Bucureşti cu 8 000 de turci, în două coloane, pe valea Dâmboviţei şi pe valea Colintinii. Ajunşi aproape de Nucet, se găsesc faţă-n faţă cu trupa lui Colocotroni aşezată în ordin de bătaie. Ipsilante trimisese acolo pe Duca şi pe Orfano, ca să susţie pe Colocotroni, cu ordin ca unul să atace pe turci în coastă şi celalalt pe la spate. Iar Ipsilante, sosind în timpul luptei, să cadă asupra centrului şi să distrugă armata turcească. Planul însă nu izbuteşte din cauză că Duca, neputând rezista atacului cavaleriei lui Tahir-aga, se pune pe fugă, sperie pe celelalte trupe greceşti ale lui Orfano şi Colocotroni, cari se retrag şi ajung în dezordine la Văcăreşti, unde era Ipsilante cu trupele lui.

Astfel înfrântă, armata grecească porneşte spre Slatina, ca să ţie valea Oltului în contra lui Hagi Ahmet-aga, venit cu oştire din Vidin. Caravia, care comanda avantgarda compusă de arnăuţi, întâlnind din jos de Drăgăşani o coloană de turci care înainta spre oraş, are nesocotinţa s-o atace; dar îndată ce se încordează lupta, turcii cari se aflau în Drăgăşani în număr de 2 000, dau foc oraşului, aleargă în contra lui Caravia şi-l înconjoară. Ipsilante, înştiinţat în Slatina de poziţiunea critică în care se afla avantgarda sa, porneşte pe fratele său Nicolae şi pe Olimpie cu 5 000 de infanterie, 2 500 cavalerie şi 5 tunuri. Caravia, cum vede că-i vine ajutor, ia curaj, atacă pe Carafefizi cu 800 de zavergii călări. Turcii rezistă atacului şi se năpustesc asupra unei coloane după deal, o rostogoleşte şi o distrug cu desăvârşire: erau eroicii şi nenorociţii ierolochiţi în număr de 350.

Într-acea luptă crâncenă au căzut glorios tinerii greci cei mai distinşi, Dimitrie Suţu, fratele poetului Alexandru Chiabap, Draculi, Andronic şi Luca, cei patru căpitani ai legiunii sacre; acolo a căzut M. Suţu, fratele lui Costache Suţu (Suţicu) şi al doamnei Mavru, acolo au căzut într-un cuvânt toţi ofiţerii şi toţi soldaţii acelei nemuritoare legiuni.

În timpul luptei, Ipsilante a stat neclintit în Slatina, cu 2000 de oameni călări, oprit - se zice - de ploaie şi de drum rău.

În urma catastrofei de la Drăgăşani n-a mai rămas din armata grecească decât cete izolate, fără nici o coeziune între dânsele, rătăcind prin văi şi prin munţi, care încotro putea, urmărite cu suliţa în coastă de călărimea turcească.

Ipsilante, aflând că Sava şi Ghencea împreună cu Mihail, cu Kiuciuc Ciolac şi cu toată trupa lor se închinase lui Tahir-aga şi că fusese trămişi cu Sericoglu în goana zavergiilor, pierde orice speranţă, se îndreptează spre Turnu-Roşu şi trece în Transilvania.

Din vama Sibiului datează el faimosul ordin de zi pe armată, o adevărată imprecaţiune în contra zavergiilor şi o laudă meritată pentru vitejia şi patriotismul nenorociţilor ierolochiţi. Ipsilante spera să meargă la Hamburg, ca să se îmbarce să se ducă în Grecia, să ia parte la luptă; dar arestat la Mohaci de austriaci, după trei ani de detenţiune şi de boală, l-a ajuns moartea la Theresienstadt.

Farmache, scăpat din înconjurarea lui Bimbaşa Sava, izbutise a-şi forma un corp de 800 de arnăuţi şi apucase în munţi, dar urmărit de aproape de 1 500 de turci, s-a refugiat în Mănăstirea Secu, unde a ţinut în contra unei trupe de 2 000 de vrăjmaşi până în mijlocul lui septembre, când, înşelat de făgăduielile turcilor, s-a predat. Acolo a fost prins Olimpie şi amândoi au fost esecutaţi fără milă.

Cu căderea acestor doi bravi căpitani a dispărut orice urmă de luptă în Principate.

Deşi Sava şi Ghencea, cari acum făceau parte din armata turcească, erau cei mai zeloşi în goana eteriştilor, tăind şi spânzurând fără cruţare, totuşi, chehaia-beg nu avea încredere într-înşii.

Într-o zi de paradă la curtea generalismului turc, Bimbaşa Sava, voind să intre în odaie la chehaia-beg, turcii trag cu pistoale asupra lui ş-a lui Ghencea, le zboară capetele şi le primblă pe strade înfipte în suliţe. Turcii alergau în toate părţile în goana zavergiilor, la tot pasul erau capete înfipte şi trupuri puse în ţeapă. Multă lume nevinovată a pierit, până ce un oltean turcit, amic al lui Tahir-aga, a găsit o formulă prin care să distingă pe români. Omului bănuit i se propunea să zică:

'Retevei de tei, pe mirişte de mei'.

Se zice că zavergiii, cei mai mulţi slavi, pronunţau:

'Retevela tela pe miriştela mela',

iar grecii:

'Redevea da dea pe mirişti da mea'.

Când olteanul zicea Kes, capul şi zbura.

Pe strade, turcii dădeau dezghinuri cu caii, aruncând giritul în capete înfipte pe la porţile curţilor.

Pentru mănţinerea ordinii, chehaia-beg în Valahia şi Iusuf-paşa în Moldova orânduise în fiecare plasă câte un beşliu cu 10 neferi, în oraşele principale câte un beşli-aga cu 50 de neferi, şi la Iaşi şi Bucureşti câte un beşli-aga cu câte 200 de neferi; poliţia toată era în mâna acestor turci. Cât pentru administraţiune, turcii au trimis la Braşov şi la Sibiu, să invite pe boierii refugiaţi ca să vie în ţară.

Această stare de lucruri a durat până în primăvara anului 1822, când au fost înştiinţaţi boierii că Poarta, dorind să cunoască păsurile ţării, cerea să se trimită la Constantinopol o deputaţiune cu care guvernul otoman să se poată înţelege. În deputaţiunile trimise de la Iaşi şi de la Bucureşti era şi Ioniţă Sandulache Sturdza, un coborâtor al lui Vlad Ţepeş şi Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate decăpitatului Grigorie Alexandru Ghica al Moldovei.

După mai multe conferinţe cu vizirul şi cu reis-efendi, conferinţe cari au durat mai bine de două luni, pe la iulie sus-menţionaţii doi boieri au fost anunţaţi că sunt numiţi domni: Grigorie Ghica al Valahiei şi Ioniţă Sturdza al Moldovei, şi pe la septembrie ei luau în mână cârma ţărilor respective, prin singura voinţă a Porţii de astă dată, fără ca Rusia să fi participat la alegerea făcută de sultanul.

La suirea lor pe tron, Ghica şi Sturdza au găsit ţările zguduite până în temelie, jăfuite şi sărăcite de bandele de zavergii, de başbuzuci, de zaporojeni şi de sute de bande de tâlhari răspândiţi peste toată ţara.Pe de altă parte, boierii rămaşi în Sibiu şi în Braşov, fie de invidie, fie mişcaţi de îndemnări străine, urzeau necontenit intrigi şi conspiraţiuni în contra domnilor; cei mai îndrăzneţi erau cei din Sibiu, unde se afla şi consulul rusesc din Bucureşti, Pini.

Deşi Gavanozoglu, care urmase lui chehaia-beg, nu permitea oştirilor de sub comanda sa cea mai mică abatere, dar prezenţa şefilor militari turci alături cu domnii ţării aducea cea mai mare vătămare autorităţii domneşti; aşa, de esemplu, pe o simplă denunţare făcută lui Silistra-valesi în contra boierului Alecache Villara, a cărui femeie era chiar rudă de aproape, nepoată de soră lui Grigorie-vodă Ghica, acest boier fusese arestat de baş-beşli-aga, pus în fiare şi trimis la Eskizara, unde a fost deţinut mai mult de doi ani. La Iaşi, boierul Hasanache, care făcea parte din casa militară a lui Ioniţă Sturdza, a fost arestat de Kiuciuk Ahmed-aga şi pus în spânzurătoare fără măcar a preveni pe domn, sub cuvânt că acel Hasanache, după ce, creştin fiind, se turcise, s-ar fi întors iar la religia creştinească, ca să scape de pedeapsa de care era ameninţat pentru un omor ce săvârşise asupra unui turc.

Pini conta pe intrigile boierilor opozanţi refugiaţi în Transilvania, sperând o turburare în contra lui Grigorie Ghica mai ales, care să dea un pretext de intervenţiune Rusiei. Oştirile stau pe malul Prutului gata a trece în Moldova.

Această purtare a lui Pini, care lucra pe faţă la o răscoală în ţară, neliniştea foarte mult, mai cu deosebire pe Englitera şi pe Austria, cari căutau cu orice preţ să împace pe Rusia şi să facă să dispară neînţelegerile şi nemulţumirile ei contra Porţii.

Expediţiunea lui buluc-başa Simion, om al Brâncoveanului, fusese nimicită de Magheru, care-l silise să se întoarcă ruşinat la Sibiu, de unde fusese trimis. Se crede că ar fi fost arestat şi închis la Alba-Iulia, după cererea lui vodă Ghica prin Fleischak Akenau, consulul austriac din Bucureşti; alţii cred că ar fi trecut în Serbia, amestecându-se cu cârjalii.

Dar din toate încercările boierilor, cea mai serioasă a fost a lui Ghiţă Cuţui cu Toma Brătianu şi cu serdarul Cristu, care adunase 600 de străini voluntari la pasul Vulcan, cu cari credeau să ridice pandurii, cum făcuse Vladimirescu; dar ei n-au ţinut nici două zile în contra lui Magheru. La cele dintâi detunături de puşcă au fost părăsiţi de oamenii cu care ajunsese aproape de Cozia. Toma Brătianu şi cu Cristea au fugit la Petroşani, iar nenorocitul Cuţui a căzut cu 20 de tovarăşi în puterea lui Magheru, care i-a dus dinaintea domnului la Bucureşti. Daţi în judecata divanului, au fost condamnaţi ca culpabili de înaltă trădare, şi Ghiţă Cuţui cu doi tovarăşi au fost spânzuraţi în Târgul de Afară, singura esecutare capitală în tot timpul domniei lui Grigorie-vodă.

După această încercare, care se zice că ar fi costat pe boieri 500 000 de lei, împrumutaţi de consulul Pini, acesta, nemaiputând pune temei pe vorbele boierilor, văzând influenţa lor scăzând pe toată ziua şi încrederea ţărilor în domni crescând din ce în ce mai mult, lucrurile luând o cale regulată, a părăsit Sibiul, oropsit chiar de guvernul său.

Contele Nesselrode a luat altă cale ca să ajungă la realizarea scopurilor sale; s-a hotărât să primească bunele oficii ale Engliterei şi ale Austriei, sperând să pună încetul cu încetul să cadă toată vina asupra Porţii şi să dobândească dacă nu aprobarea Europei, dar să-şi asigure cel puţin neutralitatea ei în războiul ce proiecta. La mai 1823 consimte în sfârşit să transmită ambasadorului englez la Constantinopol, lordului Strangford, o notă în care enumera nemulţumirile ei contra Porţii.

Deşi, după instalarea domnilor, partea cea mare a armatei turceşti, adusă în ţară în contra zavergiilor, se retrăsese în cetăţile Dunării şi se lăsase numai ca la 4 000 de neferi cu beşliii lor sub comanda a doi baş-beşli-aga, unul în Bucureşti şi altul în Iaşi, această ocupaţiune, deşi puţin numeroasă, tot nu putea fi suferită de ţară, şi Rusia se servea de această nemulţumire. În nota dar transmisă lordului Strangford figura în întâiul rând al nemulţumirilor Rusiei în contra Porţii ocupaţiunea armată; în al doilea rând, figura numirea domnilor fără participarea Rusiei la alegerea făcută în persoanele numite.

Lordul Strangford credea în buna-credinţă a guvernului rusesc şi era convins că toate manoperile lui Pini erau fără ştirea cabinetului din St.-Petersburg şi contrare intenţiunilor împăratului.

La întrevederea ambasadorului englez cu reis-efendi, acesta-i răspunde că numirea domnilor dintre boierii pământeni nu aducea nici o schimbare în sistemul de administraţiune a ţărilor, căci nu se călca nici un tratat, nici o stipulaţiune, căci nicăieri nu era zis ca domnii să se ia dintre familiile greceşti; cât pentru notificare, zicea că această neîmplinire de formalitate provenise numai din lipsa ambasadorului rusesc de la Constantinopol.

În privinţa beşliilor, reis-efendi răspundea că numărul lor nu era cu mult mai mare decât fusese înainte de 1821.

Din partea sa, internunţiul, baronul Ottenfeld, care avea instrucţiuni să ajute din toate puterile acţiunea lordului Strangford, stăruia pe lângă Poartă să facă concesiunile necesare; şi izbutise a îndupleca pe ministrul turc să făgăduiască că va reduce numărul beşliilor la 850 şi că chiar aceştia să fie puşi sub autoritatea directă a domnilor, cum fusese mai înainte de 1821, şi că va notifica într-un mod oficial numirea lui Grigorie Ghica şi a lui Ioniţă Sturdza, îndată ce va veni ambasadorul rusesc la Constantinopol şi se vor restabili relaţiunile diplomatice.

În privinţa grecilor, nota contelui Nesselrod nu făcea nici cea mai mică menţiune, dar ceva mai mult, la întrevederea celor doi împăraţi la Cernăuţi, în septembrie 1823, Alexandru esprimă un adevărat dezgust pentru greci din cauza intrigilor şi neînţelegerilor dintre dânşii, declară că nu va cere nimic pentru ei şi protestă sus şi tare în contra intenţiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări şi perturbaţiuni.

Ca şi la Laibach, el zicea că voieşte pacea, se arăta furios în contra agentului său Pini pentru încurajările ce da boierilor emigraţi, făgăduind că-l va destitui. Faptul urmează cuvintelor, şi îndată, întors la Petersburg, împăratul ordonă rechemarea lui Pini şi înlocuirea lui cu ghibaciul Minciaki.

Faţă de lordul Strangford, adresându-se către contele Nesselrod, îl întrebă dacă noul numit era rus, şi răspunzându-i-se că era italian din statele papale:

'Atât mai bine - îi zice împăratul - îmi pare că acest om este bun pentru postul ce-i încredinţez. De mă voi fi înşelat, îl voi destitui şi pe dânsul, cum am destituit pe Pini. Nu voi ca agenţii mei să se amestece în afacerile Principatelor'.

După asemenea cuvinte şi fapte, mari erau speranţele pentru mănţinerea păcii, încă şi mai mare încredere în sinceritatea împăratului Alexandru, deşi ţinea oştiri grămădite pe malul Prutului.

Noul consul general Minciaki era însărcinat să meargă mai întâi la Constantinopol să reguleze nişte afaceri comerciale cu Poarta ş-apoi să treacă la postul său la Bucureşti.

Ajungând la Ţarigrad, Minciaki începe tratările cu Poarta prin nota din 24 februarie 1824, în care, pe lângă cererea de deşertare a Principatelor de trupe turceşti, pe lângă notificarea formală a numirii domnilor şi a restabilirii stării de lucruri, aşa cum erau înainte de răscularea grecilor, mai cerea ca Poarta sau să lase liberă navigaţiunea Mării Negre pentru corăbiile siciliane, napolitane, sarde şi spaniole, sau să le permită a lua, ca mai nainte, bandiera rusească; şi termină cerând, în treacăt, ca Poarta să împace pe greci, acordându-le respectul religiunii şi stabilirea unei stări de lucruri juste şi durabile.

Pentru întâia dată Rusia punea cestiunea grecească pe tapet, deşi nici vorbă nu fusese despre aceasta în tratativele anterioare cu lordul Strangford; dar Rusia înţelegea că, deşi guvernele, atât al Franţei, cât şi al Engliterii, nu aveau nici o simpatie pentru răscularea grecilor, dar că dinaintea deşteptării opiniunii publice, care din zi în zi se manifesta mai mult în favoarea descendenţilor lui Pericles şi ai lui Leonida, guvernele Europei nu vor putea să nu susţie o cerere în favoarea grecilor. Şi în adevăr, nu se înşălă, căci, departe de a se opune acestei cereri neaşteptate a lui Minciaki, au trebuit să o susţie şi pe dânsa, ca şi pe celelalte, sfătuind pe Poartă să formeze trei principate, sub numirile de Grecia orientală cu Tesalia, Beoţia şi Atica; Grecia occidentală cu Epirul şi Acarnania; Grecia meridională cu Morea şi Candia.

Această soluţiune, deşi era un început de dezmembrare a Imperiului otoman, dar cel puţin avea avantajul de a fi în aparenţă o disoluţiune în favoarea naţionalităţilor cari compuneau acest imperiu. Dar cum în urmă au ajuns cele trei puteri, Franţa, Englitera şi Rusia, a consilia darea Moreii lui Mehmet Ali, paşa de Egipt? Aici se amestecă vederi personale şi interesate. Aşa, de exemplu, Franţa lui Carol al X-lea voia încetarea revoluţiunii greceşti cu orice preţ, pentru că o considera ca o reproducţiune a revoluţiunii celei mari franceze; era speriată de numele de carmanioli ce-şi dau în insule oamenii partidului cel mai neîmpăcat turcilor; aşa restauraţiunea ajută pe Rusia în ideile de dezmembrare a Imperiului otoman şi sfătuieşte darea Moreii lui Mehmet Ali, cu speranţă să poată pune mâna pe Egipt, când Mehmet Ali ar fi avut toate puterile sale în Morea.

Englitera, şi ea, prin consideraţiuni de o altă natură, ajungea tot la soluţiunea de a se da Morea lui Mehmet Ali, înţelegând gândirile Franţei şi temându-se ca nu cumva, printr-o înţelegere cu Rusia, afară de cooperaţiunea ei, să nu-şi piardă preponderenţa ce dobândise în Turcia. Astfel susţine ideea Franţei şi a Rusiei, pe când pe de altă parte ajută pe greci cu bani ca să poată rezista lui Mehmet Ali, şi astfel să slăbească şi să ruineze pe acest puternic paşă, încât să nu mai poată gândi la independenţa Egiptului.

'Aveţi doi inamici, zicea lordul Strangford lui Pertef-paşa: pe Mehmet Ali şi pe grecii revoltaţi, unul ascuns încă, dar care în curând va ridica şi el masca, celalalt care luptă cu succes; puneţi pe unul în contra altuia, şi se vor slăbi şi se vor distruge unul pe altul'.

Cât pentru Rusia, orice soluţiune îi era bună, destul să se rupă cât mai mult din imperiul sultanului.

Astfel, pe căi deosebite, câteşitrele puterile dau Porţii un sfat identic şi care nu putea să nu placă unui guvern de răzbunare în contra grecilor. Poarta, urmând acestor sfaturi, trimite lui Mehmet Ali un firman prin care-i conferă paşalâcul Moreii, însărcinându-l să trimită oştire ca să potolească cu orice preţ revolta acelei provincii şi punându-i flota la dispoziţiune pentru transport de trupe.

În ceea ce priveşte cestiunea principatelor, Poarta nici nu ia vreo măsură, nici nu răspunde, încât din zi în zi relaţiunile cu Minciaki devin mai acute. Miniştrii Porţii, întrebaţi de reprezentanţii puterilor despre starea în care se află acele tratative, răspund cu indiferenţă că Poarta era hotărâtă să depărteze pe beşlii.

Ibrahim, teribilul Ibrahim, fiul lui Mehmet Ali, luase comanda trupelor egiptene, debarcase trupe în Morea şi începuse operaţiunile sale cu o cruzime care revolta pretutindeni în Europa simţul public. Grecii se luptau vitejeşte. Condurioti, preşedintele guvernului Moreii, izbutise, prin trimişii săi, Orlando şi Lusioti, să ridice 280 000 de lire din împrumutul de 800 000 făcut la Londra; subscripţiuni îi veneau din toate părţile, şi Byron pregătea expediţiunea în contra Lepantului.

Nu mai rămăsese nici o speranţă pentru mănţinerea păcii; trupele ruseşti stau gata să intre în Principate, de nu pentru a declara război turcilor, dar cel puţin pentru a ocupa ţările dunărene ca o garanţie.

Aceasta era starea lucrurilor când, la 3 decembrie 1825, soseşte la Constantinopol ştirea morţii împăratului Alexandru, patru zile înainte de a înceta din viaţă, căci acest monarh a murit la 7 decembrie.

Fratele său Nicolae îi succedează, dar turburările cari au întovărăşit moartea împăratului Alexandru şi spiritul de revoltă şi de conspiraţiune care s-a ivit în armata rusească înlătura pentru moment temerile unui război.

Austria şi Englitera, profitând de acest răgaz, atât Labzaltern, ambasadorul Austriei la Petersburg, precum şi internunţiul Ottenfeld cu lordul Strangford la Constantinopole, lucrează cu stăruinţă, şi în iunie 1826 dobândesc de la Poartă retragerea beşliilor şi reducerea lor la numărul de 850, puşi sub ordinele directe ale domnilor, liberarea lui Villara din închisoarea de la Eskizara şi trimiterea de plenipotenţi (murahaşi) la Akerman, ca să trateze şi să determine restabilirea de statu-quo dinainte de 1821 în Principate. Împăratul Nicolae însă voieşte ca, mai înainte de întrunirea plenipotenţilor, să esiste o înţelegere prealabilă asupra teritorielor în litigiu din Asia, conformându-se tratatului de Bucureşti din 1812. Turcii cereau să li se remită Anapa, pe care o deţineau ruşii sub cuvânt că ei posedau acest punct încă cu 20 de ani înainte de a face parte din teritoriul Mingreliei şi marei Abazii, pe când aparţinea Georgiei, al cărei principe o cedase Rusiei, până nu recunoscuse încă suveranitatea Porţii; pe de altă parte, turcii nu voiau să remită Rusiei Kemhelu, Redut-Kale şi Sukum-Kale, stipulate în tratatul de la 1812, până ce nu li se va reda Anapa. Înţelegerea s-a făcut la Constantinopole prin stăruinţa ambasadorilor, şi generalul Worontzof cu Ribeaupierre au fost trimişi la Akerman să trateze cu murahaşii turci.

În convenţiunea încheiată, s-a dat deplină satisfacţiune cererilor Rusiei; între altele s-a stipulat să se dea Principatelor o organizaţiune regulată, articul care a fost izvorul din care au ieşit Regulamentele organice ce ne-au guvernat până la 1848 şi la 1857. Nu s-a zis însă nici un cuvânt în privinţa grecilor, şi Ribeaupierre a fost trimis, îndată după încheierea Convenţiei de la Akerman, ca ambasador la Constantinopole, şi Minciaki dus la postul său la Bucureşti. Acum pacea părea asigurată mai mult decât oricând, şi orice bănuială de ostilitate dispăruse, când lordul Strangford este rechemat şi înlocuit cu un fellow (tovarăş) al universităţii de Cambridge, cu Stratford Canning, vărul vestitului liberal George Canning. Noul ambasador al Angliei debutase în cariera diplomatică în anul 1807, ca secretar de ambasadă la Constantinopole, pe când de-abia era de 21 de ani, de unde apoi fusese trimis la Washington. Era un entuziast al cauzei grecilor, plin de suvenirile nemuritoare ale clasicităţii şi antichităţilor elene. Tânărul ambasador aducea cu dânsul convenţia încheiată la Londra între Franţa, Rusia şi Englitera, privitoare la Grecia.

Deşi puterile se înţelesese la Laibach şi declarase că afacerea greacă era o cestiune cu totul de administraţiune interioară, în care nimeni nu avea dreptul să se amestece, acum însă voiau să intervie, şi să intervie cu forţa, căci se stipulase în Convenţia de la Londra că flotele combinate vor merge în apele Greciei să oprească cruzimile ce se comiteau de trupele egiptene. Poarta, refuzând de a da satisfacţiune cererilor ambasadorilor celor trei puteri contractante, Stratford Canning părăseşte Constantinopolul, se retrage la Poros, unde-l urmează mai în urmă ambasadorul Latour-Maubourg şi Ribeaupierre. Guvernul revoluţionar grecesc se transportase la Nauplea, flotele sunt chemate, şi consecinţa acestei acţiuni a fost oprirea debarcării de nouă trupe egiptene şi distrugerea flotei turceşti la Navarin. Cine se poate opri de-a nu găsi şi aici o asemănare cu cele ce se petrec şi cu cele ce se pregătesc astăzi în Orient?

Deşi intenţiunea Engliterei n-a fost de a face din refuzul Porţii o stare de război şi de ostilităţi, dar nu era tot astfel şi pentru Rusia, căreia îi plăcea să considere Navarinul ca un început de ostilităţi. Într-o explicaţiune cu Pertef-paşa, care arăta lui Uszar, însărcinatul rus, obstaculele ce există în Coran de a da cestiunii greceşti soluţiunea cerută de puteri, acesta îi zicea, cu un ton puţin curtean, că este o incongruitate de a tot pune înainte legea sfântă a Coranului, cuvinte la cari Pertef-paşa răspunde:

'O cred şi eu, căci dacă creştinii ar şti să aprecieze valoarea acestor argumente şi a legii noastre sfinte, s-ar fi făcut de mult musulmani'.

De la Petersburg, lordul Dudley scria că, deşi lupta de la Navarin şi încetarea relaţiunilor diplomatice cu Poarta da drept Rusiei să se considere în stare de război cu Turcia, dar că împăratul Nicolae îl asigurase pe cuvântul său de onoare că nu avea de gând să bage trupele sale în Principate; vine însă în urmă circulara Porţii din fevruarie 1828, trimisă tuturor guvernorilor de provincii, în care Rusia este tratată de inamică a Islamului şi de instigătoarea insurecţiunii greceşti, în urma căreia împăratul Nicolae trimite pe Lieven la Londra, cu o notă în care face cunoscut guvernului englez că împăratul se vede provocat prin nouă injurii din partea guvernului Porţii şi chiar prin acte de ostilitate, precum erau încurajările date Persiei de a nu respecta armistiţiul încheiat cu Rusia şi obstacolele aduse necontenit navigatiunii în Marea Neagră; şi consideră că Rusia se consideră de aici în stare de război cu Turcia şi că va împinge operaţiunile militare până ce va dobândi satisfacţiune pentru ofensele ce i s-au făcut, desăvârşita aplicare a Tratatelor de la Akerman, garanţii îndestulătoare în contra obstacolelor navigaţiunii ruseşti în Bosfor şi îndemnizări de război. Mai adauge nota adusă de Lieven că Rusia se credea obligată prin tratatul de la Londra să dea o soluţiune satisfăcătoare cestiunii greceşti.

Guvernul Porţii, prin sistemul său nenorocit de temporizare şi prin îngâmfarea sa, prin esitaţiunile şi imprudenţele sale, dăduse Rusiei o aparenţă de dreptate de a-i declara război, şi aceasta într-un moment şi aceasta când toată opiniunea în Europa era în contra ei, când se afla cu totul izolată şi abandonată la discreţiunea inamicului său.

Acestea erau poziţiunile respective, când, în ziua de 7 mai 1828, oştirile ruseşti, sub comanda principelui Wittgenstein, trec Prutul la Sculeni şi la Rieni, ocupă Iaşul, înaintează spre Bucureşti, înconjoară forţele de pe malul Dunării, şi Wittgenstein pune mâna pe guvernul Principatelor, numind pe contele Pahlen prezident-plenipotent al divanurilor ţării.

ION GHICA