








Îndoita rădăcină a reformei sociale • Normă şi posibilitate • Ideal, tendinţe şi motive sociale • Cauzalitatea teleologică • Rolul acţiunii • Rolul cunoaşterii în acţiunea socială • Personalismul • Democraţia elitelor
Acesta fiind cuprinsul înţelegerii gustiene a disciplinelor sociologică şi etică, legătura dintre ele urmează să fie realizată de o a treia disciplină, politica.
Cercetarea sociologică şi etică a realităţii sociale sfârşeşte totdeauna cu situarea rezultatelor pe două planuri diferite:
1) planul posibilităţilor, pe care le descoperă cercetarea ştiinţifică în realitatea socială a cadrelor, şi
2) planul imperativelor, rezultate din valorificarea manifestărilor actuale ale acestei realităţi, în raport cu idealul, pe care îl impune etica.
Idealul constând în dezvoltarea maximă a tuturor posibilităţilor oferite de cadrele vieţii sociale, într-o unitate vie, creatoare de valori, conştientă de sine, simpatizantă cu alţii şi încadrată în universul material şi spiritual în care trăieşte - cum se realizează înfăptuirea acestuia?
Răspunsul Profesorului e simplu: prin reforma socială.
Am mai atins în treacăt această problemă, atunci când am vorbit de teoria gustiană a circuitului social şi de triada dialectică: realitate, ştiinţă şi reformă socială. S-o cercetăm aci, mai de aproape.
Realitatea socială existentă e obiect de cunoaştere indicativă. Idealul etic e obiect de dorinţă optativă, sau de prescripţie imperativă. Cum se transformă imperativul idealurilor în realitate prezentă? Cum trece în act idealul?
Răspunsul îl dă considerarea acţiunii conştiente a omului în timp.
Privit sub raportul existenţial, idealul nu există azi, la timpul cugetării, decât virtual, ca termen al unui proces sufletesc, ca obiect de voinţă. Ca reprezentare anticipată, pe alt plan, a exigenţelor conştiinţei.
Dar pentru că, în procesul acţiunii voluntare, reprezentarea anticipată a efectului e causa movens a procesului de înfăptuire, acest obiect ideal devine anticipare a existenţei viitoare, prin transpunerea lui în planul realităţii.
Cum se face această transpunere?
Cercetarea realităţii sociale arată că voinţa socială fiind totdeauna motivată, idealul nu e niciodată arbitrar, ci temeiurile lui există în realitatea actuală, ca motive de a-l voi.
În realitatea socială există, deci, ceva care corespunde idealului, dar care, asemenea acestuia, nu are existenţă în fapt, ci numai ca virtualitate. Acest ceva este constituit de tendinţele sociale care se conturează totdeauna prin comparaţia posibilităţilor pe care le oferă cadrele vieţii sociale cu gradul în care manifestările actuale realizează aceste posibilităţi.
Idealul există deci în actualitatea socială, în două feluri. Mai întâi, ca fapt sui-generis, în planul propriu de existenţă ideal-obiectivă, şi în al doilea rând, în planul de existenţă al cadrelor vieţii sociale, ca exigenţă a voinţei, şi aici, sub dublul aspect: de motiv al acesteia şi de posibilitate a unei existenţe viitoare.
Privit în timp, şi sub raportul devenirii, idealul este deci anticipare a ceea ce va fi. Dar acestă anticipare este liberă, nu necesară. Realizarea a ce va fi nu este în funcţie de condiţii obiective, date mai dinainte, ci de o activitate umană, contingentă, care poate fi, sau poate lipsi. Exercitarea acestei acţiuni este singurul principiu specificativ al diferitelor viitoruri condiţionale, deopotrivă posibile. Numai prin ea posibilul devine actual, condiţionalul existenţă concretă.
Cum se inserează această activitate, între ideal şi realitate?
Prin acţiunea omului real asupra cadrelor vieţii asociale. Idealul se realizează, imperativul sau optativul devin viitor indicativ, prin acţiunea omului asupra condiţiilor care fac împlinirea lui posibilă. Existenţa fiind condiţionată de cadre, voinţa îşi realizează scopurile prin modificarea lor.
Reforma socială are prin urmare două rădăcini. Una în idealul social, pe care îl anticipează temporal, ca închipuire; alta în realitatea cadrelor pe care urmează să le modifice prin faptă.
Legătura dintre cele două rădăcini e ceea ce am putea numi: "desfăşurarea temporală a acţiunii", circuitul social.
Prin mijlocirea acţiunii reformatoare, ceea ce trebuie să fie, intemporal, coboară în vreme şi devine, în perspectiva timpului, ceea ce va fi, dacă acţiunea reformatoare izbuteşte.
De ce atârnă însă succesul acestei acţiuni?
Mai întâi, de cunoaşterea exactă a cauzelor realităţii sociale prezente ce trebuie reformată şi apoi, de putinţa mânuirii acestor cauze în sensul dorit.
Rezultă că prefacerea idealului în realitate nu e posibilă fără cunoaşterea ştiinţifică a acesteia şi fără o tehnică specială întemeiată pe această cunoaştere. Numai acesta poate genera programul acţiunii sociale.
Încă o dată, D. Gusti îşi defineşte poziţia lui originală, reformist-criticistă, între realismul social conservator, care reduce toată acţiunea socială la încadrarea manifestărilor existente, tăgăduind voinţei orice eficacitate şi confundând astfel idealul cu realitatea; şi romantismul social revoluţionar, care nu consideră decât idealul, ca şi cum ar fi gata realizat, fără o idee clară a mijloacelor de înfăptuire, confundând adică, invers, realitatea cu idealul.
Caracterul propriu al concepţiei gustiene stă în rolul preponderent acordat cunoaşterii sociologice, ca îndreptar pentru acţiunea socială. Numai cunoscând cauzalitatea adevărată a realităţii actuale se pot căuta mijloace eficace pentru înfăptuirea idealului social, înlocuindu-se dibuirile risipitoare de energii, ale neştiutorilor, sau imitaţiile servile ale semidocţilor, sterile în măsura în care nu coincid exact cu împrejurările în care se aplică, printr-o acţiune logică, întemeiată pe realitatea concretă şi conştientă de scopurile şi mijloacele ei.
Institutul Social va deveni, astfel, principalul instrument de realizare a concepţiei sale politice.
Concepţia politică a lui Dimitrie Gusti rezolvă în chip sintetic antinomiile clasice ale ştiinţei politice.
Între individualismul contractualist, care face din individ scop şi din societate mijloc, şi socialismul care subordonează pe individ societăţii, D. Gusti defineşte o poziţie personalistă, intermediară. Nu există individ fără societate, nici societate fără individ. Nici unul, nici altul nu sunt scopuri în sine, ci coordonarea lor în fapt atârnă de gradul în care fiecare realizează în sine idealul etic al personalităţii. Personalizarea elimină orice antagonism posibil între ele, prin instaurarea dreptăţii.
Între democraţie, care recomandă conducerea poporului prin popor, căzând în păcatele nestabilităţii şi incompetenţei, şi aristocraţie, care recunoaşte nevoia elitelor sociale, stabile şi competente, dar nu asigură reprezentativitatea intereselor generale ale colectivităţii, D. Gusti defineşte de asemeni o poziţie sintetică, prin recunoaşterea rolului personalităţii, ca organ de realizare a reformei sociale.
Rezultă de aci că în organizarea conştientă a devenirii sociale sunt necesare două categorii de personalităţi:
1) specialiştii şi tehnicienii, care arată în ce măsură idealurile propuse îşi află în realitatea socială posibilităţi de înfăptuire, şi ce mijloace trebuiesc întrebuinţate pentru modificarea acestei realităţi, în aşa fel încât realizarea lor să devină posibilă.
Adevăraţi tacticieni ai devenirii sociale, făuritori de mijloace şi cenzori de utopii, menirea lor este să găsească cele mai potrivite căi pentru realizarea celor mai nimerite reforme, stabilind ierarhia şi oportunitatea lor;
2) mai presus de aceşti tacticieni, năruitori de utopii şi topitori de aripi de ceară, stau însă strategii reformelor, "pedagogii voinţei sociale", acei oameni deosebiţi care creează semenilor lor idealuri, îndrumând voinţa socială să se manifeste în direcţia destinului său. Fie că aceştia impun semenilor lor năzuinţe, fie că le descoperă numai, motive de a voi; misiunea acestor "profeţi sociali" este cea mai înaltă dintre toate misiunile politice, căci nu e numai regulativă ca legislaţia, sau administrarea, ci efectiv creatoare de valori. Acţiunea acestor îndrumători, lipsită de cunoaşterea realităţii sociale, este ameninţată de aceeaşi primejdie a nălucirii idealurilor false, a smintirii oamenilor, a irosirii în zadar, şi a decepţiilor de după deşteptare, caracteristică tuturor utopiilor.
Idealul său este aristodemocraţia, organizaţia socială în care acţiunea competenţei organizate (corporaţiile) frânează asupra utopismului demagogic care poate ispiti manifestarea momentană a voinţei generale; dar în care acţiunea acesteia nu se substituie reprezentării tendinţelor etice generale ale comunităţii naţionale.
Democraţia fiind "activitatea şi responsabilitatea maselor în domeniul cultural, economic şi social", din această concepţie politică rezultă clar limitele ei. Condiţia de existenţă a democraţiei este ca jocul forţelor politice să nu primejduiască unitatea etică a naţiunii, înlocuind-o cu scopurile coteriilor politice. Când acest lucru e periclitat, unitatea etică a naţiunii îşi poate căuta altfel de organe de reprezentare.
Astfel, deşi adânc democratică, concepţia profesorului Gusti nu exclude posibilitatea ca, în anume împrejurări, unitatea etică a naţiunii să ajungă a fi reprezentată altfel decât prin mecanismul regimului parlamentar. Deşi Profesorul nu spune acest lucru nicăieri în mod categoric, părând a nu pune la îndoială posibilităţile regimului parlamentar de a reprezenta întotdeauna interesele general-etice ale naţiunii, el rezultă limpede din concepţia sa, care cuprinde astfel, potenţial, şi o explicaţie a guvernărilor de mase, reprezentative în chip plebiscitar, adică neparlamentare.
Ceea ce este esenţial, şi acesta este argumentul său principal împotriva corporatismului pur, este că reprezentarea intereselor corporative şi sindicale nu se poate niciodată substitui funcţiei unificatoare a organului politic care reprezintă interesele general-etice ale naţiunii, fie acesta parlament, sau partid unic.
Astfel, profesorul Gusti e adus, prin distincţia făcută între competenţa tehnică şi competenţa etico-morală, să adopte, între corporatismul pur, întemeiat pe interesele speciale reprezentate de competenţa tehnică organizată, şi parlamentarismul întemeiat pe interesele generale apărate de organele reprezentative ale voinţei naţionale permanente, o poziţie intermediară.
În sfârşit, ultima antinomie rezolvată, între naţionalismul particularist şi internaţionalismul cosmopolit, D. Gusti adoptă de asemeni o poziţie intermediară, aceea a naţiunii universal creatoare de cultură, ale cărei idealuri sunt în chip firesc integrate în acelea ale umanităţii, dar care, sub sancţiunea desfiinţării, trebuie să-şi menţină şi să-şi dezvolte specificitatea stilului de manifestare, izvorât din specificitatea stilului condiţionării lor.
În rezumat, din comparaţia planului ideal cu acela al posibilităţilor izvorâte din realitate, rezultă un al treilea plan, intermediar, al acţiunii: planul mijloacelor necesare pentru înfăptuirea idealului, prin mânuirea inteligentă a posibilităţilor oferite de realitate.
Disciplina care se ocupă cu acest plan e disciplina politică.
Politica este, deci, în concepţia profesorului Gusti, ştiinţa mijloacelor de înfăptuire a reformelor recunoscute necesare, prin aprecierea manifestărilor actuale ale realităţii sociale în lumina idealului şi devenite posibile prin cercetarea ştiinţifică a cadrelor acestei realităţi.
Ea încheie ciclul cercetărilor care au de obiect viaţa socială, îndreptându-se spre faptă.
Politica fiind ştiinţa mijloacelor prin care se înfăptuieşte în realitate idealul, caracterul suprem al acestei discipline apare limpede orişicui.
Din cele expuse mai sus se vede clar că sistemul profesorului Gusti nu este atât o expunere de fapte, cât un mod nou, original, de înţelegere "totalitară" a vieţii sociale şi un motiv nou de acţiune socială. Prin aceasta, sistemul Profesorului devine un instrument creator, perspectiva pe care o introduce în ştiinţă fiind, simultan, instrument de cercetare şi ipoteză de lucru. Fără a intra în discuţia amănunţită a acestui element creator, şi judecând, aşa cum se obişnuieşte în ştiinţă, valoarea unui instrument de lucru după fecunditatea lui, nu ne putem împiedica să nu semnalăm, aci, pe de o parte, numeroasele soluţii ale problemelor rămase mult timp nelămurite, pe care le-a prilejuit această înţelegere a vieţii sociale, şi pe de alta, numeroasele cercetări şi aplicaţii concrete ale acestei metode la studiul realităţilor sociale româneşti, de care vom vorbi mai jos.
Soluţiile problemelor pe care le înlesneşte sistemul profesorului Gusti, ca şi aplicaţiile concrete ale sistemului său, se găsesc înfăţişate în diferitele lucrări ale acestuia.