VI. Concepţia etică

Lumea valorilor • Idealul • Problema criteriului • Antinomiile • Structura motivării acţiunilor umane • Scop şi mijloc • Lungimea voinţei. Evoluţia ei • Personalitatea. Elementele ei • Iubirea de sine • Simpatia • Religiozitatea • Cooperarea personalităţilor • Dreptatea socială • Personalitatea socială • Naţiunea • Umanitatea

Ca şi sistemul său de sociologie, sistemul de etică al profesorului Gusti porneşte de la o critică serioasă a doctrinelor care-şi dispută câmpul de speculaţie al acestei discipline. Şi, la fel ca în sociologie, Profesorul încearcă o sinteză a poziţiilor opuse, prin căutarea unui fir călăuzitor de clasificare a problemelor şi sistemelor, care să situeze fiecare doctrină particulară la locul ei adevărat.

Activitatea omenească fiind în esenţa ei voinţă, care urmăreşte scopuri şi foloseşte mijloace, cum se poate stabili, în aparenta incoerenţă a activităţii sociale, un criteriu sigur de alegere între fapte?

Criteriul de alegere - spune D. Gusti - este idealul.

Viaţa neavând un scop în sine, care este conţinutul acestui ideal?

Pentru a răspunde, D. Gusti examineză, pe rând, soluţiile date acestei probleme, înlăturând succesiv: autoritarismul, care nu e decât un sistem de morală practică, şi scepticismul, care neagă existenţa unui criteriu absolut, şi cu el posibilitatea eticei, întemeiat pe observaţii superficiale şi pe contradicţii construite în mod fictiv. El înlătură apoi rigorismul formalist, care neglijează realitatea psihică inerentă operaţiei de motivare, căutând criteriul actului moral în conformitatea, imposibilă, a voinţei cu legea morală, precum şi eudemonismul, hedonist şi utilitarist, care, în neputinţa determinării calitative a bunului suprem, aritmetizează un bun social relativ şi maxim.

Pentru a stabili un criteriu temeinic de valorificare a faptelor omeneşti, D. Gusti adoptă un punct de vedere original, precedând la o analiză funcţională a structurii procesului motivării. El constată astfel, împotriva intelectualismului, că voinţa omenească e întemeiată pe afecţiuni tipice: iubire de sine, simpatie şi religiozitate, stabilind totuşi, şi împotriva sentimentalismului, că raţiunea suficientă a actului moral nu stă în aceste afecte, ci în elementul intelectual al actului de voinţă: reprezentarea anticipată a efectului, care generează scopul şi mijlocul, prin combinare cu fundamentul afectiv. Cu ajutorul acestei concepţii, D. Gusti înlătură antinomia libertate-determinism, arătând cum în actul motivării finalitatea nu exclude cauzalitatea, ci dimpotrivă o presupune, fără ca totuşi acestă presupunere să compromită libertatea raţională, motivată, a agentului moral.

Cercetând relaţiile dintre scopuri şi mijloace, Dimitrie Gusti deosebeşte trei tipuri, reprezentând şi trei stadii evolutive ale acestor relaţii: voinţa primitivă, incapabilă să aleagă, trăind sub impresia imediată a prezentului; voinţa tehnică, evoluată, capabilă să-şi aleagă mijloacele, şi voinţa personală, în stare să aleagă deopotrivă, scopuri şi mijloace.

Termenul acestei sinteze este personalitatea: unitatea de scopuri şi mijloace conştiente şi liber alese, îmbinând, deopotrivă, motive afective şi intelectuale, în hotărârile ei. Ridicată, prin lungirea treptată a voinţei, de la starea primitivă, în care scopurile şi mijloacele i se impun, la starea superioară, în care-şi alege scopurile şi-şi creează mijloacele în chip autonom, dezvoltată prin cunoaşterea şi iubirea de sine, lărgită prin simpatia pentru alţii, până la solidaritatea omului cu lumea întreagă, în actul religiozităţii, personalitatea autonomă, aşa cum o concepe D. Gusti, e un veşnic efort de autorealizare. Ea se depăşeşte necontenit, tinzând să creeze valori universal valabile, prin care-şi asumă tot mai multă umanitate.

Personalitatea maximă, creatoare de cultură este, după Gusti, idealul suprem al indivizilor ca şi al colectivităţilor, căruia trebuie să i se subordoneze toate activităţile acestora.

Ideea de personalitate rezolvă, după D. Gusti, pe lângă antinomiile înlăturate în cursul demonstraţiei, şi alte antinomii: aceea a individului şi a societăţii, a egoismului şi a altruismului, precum şi aceea a optimismului şi a pesimismului.

"Afirmarea voinţei de putere a acestor personalităţi este limitată, în exerciţiul ei, de solidaritatea interpersonală, care o supune dreptăţii sociale, virtutea ei nefiind decât exerciţiul ei în aceste limite, adică împlinirea datoriei. Înţelepciunea supremă spre care tinde personalitatea apare, la limită, ca sinteză armonioasă a scopurilor şi a mijloacelor, cu întregul univers material şi social."