V. Concepţia sociologică

Critica teoriilor unilaterale • Elementele societăţii • Cadre asociale şi sociale • Manifestări constitutive şi regulative • Unităţi, relaţii şi procese • Caracterizarea socială • Metode

O dată cu această concepţie generală a raporturilor dintre ştiinţele sociale particulare, sociologie, etică şi politică, se precizează treptat în mintea lui Dimitrie Gusti şi concepţiile sale speciale asupra fiecăreia din aceste discipline.

Ca şi sistemul de ştiinţe sociale, sistemul de sociologie porneşte tot de la încercarea organizării experienţei ştiinţifice existente, adică de la sistematizarea curentelor şi orientărilor care circulă în ştiinţele sociale.

Cercetătorul care vrea să-şi dea seama de natura şi limitele sociologiei se găseşte într-adevăr, şi el, în faţa unei competiţii tulburătoare, căci fiecare ştiinţă care are de obiect un fapt social, sau e în legătură cu societatea (antropogeografia, antropologia, demografia, biopolitica, istoria şi psihologia socială), precum şi fiecare disciplină socială particulară (filosofia culturii, ştiinţele economice, dreptul şi politica), revendică pretenţia de a-i servi drept unic fundament constitutiv.

Cum să operezi o alegere între atâtea puncte de vedere?

Profesorul Gusti este adus să reflecteze asupra relaţiilor ce există între fiecare punct de vedere unilateral, chiar de nevoia determinării limitelor înăuntrul cărora e îndreptăţit fiecare dintre ele.

Sistematizarea lui nu e o juxtapunere dogmatică a rezultatelor acestor curente, ci o sistematizare critică a lor. Fiecare punct de vedere particular este îndreptăţit în măsura în care se mărgineşte a lămuri o latură definitivă a vieţii sociale; dar e respins în măsura în care pretinde să explice singur toată această realitate.

Rezultatul este definirea unei înţelegeri originale a vieţii sociale, sinteză a tuturor sociologiilor particulare, în cadrul căreia fiecare îşi află, în acelaşi timp, sens real şi limite.

Firul călăuzitor al acestei sinteze îl constituie concepţia sa despre structura societăţii, înţeleasă ca manifestare colectivă de voinţă.

Am arătat că societatea este pentru Dimitrie Gusti un complex de manifestări colective. Nici una din aceste manifestări nu este întâmplătoare. Totuşi, nici una nu poate fi explicată de sine stătător. Toate manifestările sociale, producându-se într-o totalitate, cercetarea acestui tot, ca unitate, este prima condiţie necesară înţelegerii fiecărei manifestări în parte. Orice manifestare socială, pentru a putea fi înţeleasă, trebuie deci raportată la totul în care se naşte şi privită paralel cu celelalte părţi ale acestui tot.

Elementele întregului social nu sunt însă omogene. 

1. O primă parte e constituită chiar de formele de activitate. Sunt manifestările: culturale, economice, etico-juridice şi politice. Unele dintre aceste manifestări, cum sunt cele culturale (scopuri) şi cele economice (mijloace) constituiesc viaţa socială. Altele, cum sunt manifestările juridice (norme) şi politice (realizări de norme) regulează această viaţă. 

2. Un al doilea grup e constituit din factorii cari condiţionează aceste activităţi. Aceşti factori se pot grupa împreună în planuri, sau ansambluri condiţionate, cadrele: cosmologic, biologic, psihologic şi istoric. Fiecare cadru e o dimensiune specială a determinismului social: spaţiu, timp, viaţă, activitate sufletească. Fiecare condiţionează viaţa socială în alt fel. Dar toate lucrează împreună. Unele din aceste cadre condiţionează viaţa socială din afara ei. Sunt cadrele asociale (cosmologic şi biologic). Altele reprezintă influenţa faptelor sociale asupra societăţii. Sunt cadrele sociale. Influenţa faptelor trecute asupra celor de azi constituie cadrul istoric. Presiunea manifestărilor sociale concomitente constituie cadrul psihologic. 

3. Formele de activitate pomenite mai sus sunt manifestate de anumite grupuri. Subiectele acestea ale vieţii sociale sunt unităţile sociale, mari sau mici, organizate sau neorganizate: masă, public, grupuri simpatetice, comunităţi, societăţi, întreprinderi, familie, stat, naţiune, umanitate etc. Între ele, aceste unităţi stabilesc relaţii şi în interiorul lor se petrec prefaceri structurale ale manifestărilor lor caracteristice: procesele sociale.

Cadre, manifestări, unităţi, relaţii şi procese sunt elementele vieţii sociale. Cum se îmbină între ele aceste elemente?

Caracterul esenţial al vieţii sociale stă în faptul că formele de manifestare, deşi nu pot fi înţelese decât în cadrul factorilor cari le condiţionează, nu suferă totuşi niciodată pasiv influenţa cauzalităţii lor. Căci, spre deosebire de lumea fizică, sau, mai exact, spre deosebire de un anumit nivel de aproximaţie al măsurătorilor lumei fizice, cadrele nu determină societatea în mod mecanic. Societăţile reacţionează asupra cadrelor, cu ajutorul propriilor sale manifestări, putându-se sustrage influenţei lor, prin interferenţa acestor reacţii.

Aşa că manifestările oricărei societăţi sunt, în acelaşi timp, elemente determinate şi determinante ale devenirei ei. Societatea se determină deci singură, printr-un fel de autodeterminism care nu exclude cauzalitatea, ci numai o circumscrie, utilizând-o într-un anumit fel.

Societatea putând reacţiona prin manifestările vieţii sociale, cadrele apar mai curând ca nişte motive ale unei voinţe colective, decât ca nişte cauze propriu-zise.

Totul se petrece ca şi cum societatea ar fi suportul unei voinţe autonome, având, cu alte cuvinte, o personalitate proprie. procesul subtil prin care societatea capătă personalitate e lămurit prin operaţia socializării voinţelor individuale. Această socializare se înfăptuieşte prin subordonarea indivizilor unei finalităţi comune. Caracterul teleologic al voinţei devine astfel cheia de boltă a înţelegerii sociale a profesorului Gusti. Şi rădăcinile ei sunt, de netăgăduit, aristotelice.

Această voinţă socială, esenţă ultimă a realităţii sociale, această existenţă teleologică sui-generis, nu este un lucru inaccesibil. Sarcina concretă a ştiinţei sociologice este să ajungă s-o determine, în fiecare caz.

Metoda folosită în acest scop este dublă. O primă metodă, indirectă, inductivă, va căuta să formuleze legi, să stabilească corelaţiile esenţiale, paralelismele caracteristice dintre manifestări între ele şi dintre manifestări şi cadre. A doua metodă, pregătită de cea dintâi, e directă, intuitivă. Ea va căuta să determine tipuri de societate, în cadrul cărora valorează legile stabilite.

Când cercetarea inductivă a observat un număr suficient de corelaţii şi când tendinţa acestora s-a precizat, ca orientare şi intensitate, cercetătorul trebuie s-o verifice prin participaţia directă la viaţa unităţii respective. În sens invers, tipul stabilit prin intuiţie directă poate servi de punct de plecare pentru verificări de corelaţii, în locul încercărilor succesive, migăloase şi adesea imposibile.