Însuşi în singurătate, de Costache Stamati

Însuşi în singurătate,
Strig, mă vaiet, cine-aude?
Inima me, ticăloasa,
Mii de dureri o cuprinde.
Moarte, a me mângâiere,
Ce zăboveşti de nu vii,
Să mă mântui di durere,
Să scap di nenorocire,
De osândă-îngrozitoare,
De-o jalnică chinuire,
Nenorocire mai mare?
Nimănui nu pot să spui
Duioasa me întâmplare.
Nu găsesc om cu simţire,
N-am prieten credincios
Să-i spui a me chinuire,
Să-i spui starea ce-am agiuns,
Că sânt mort între cei vii
Şi trăiesc oftând pi-ascuns.
Lacrămile-m' feresc,
Ca să nu-nţăleagă nime
Că plâng şi mă tânguiesc.
Aleargă, moarte, grăbeşti,
Dă sfârşit unii vieţi
Ce cumplit să chinuieşti.
Mângâierea mi-i mormântul,
Nesimţirea mi-i scăpare,
Să m-ascunză dar pământul.