Secolul XVIII

Secolul XVIII este, fără îndoială, cel mai trist pentru Principatele Române, pentru că dominaţiunea grecească ajunge culmea prin stăpânirea politică; nu este însă o epocă lipsită de cultură. Domnii fanarioţi fac şcoale greceşti, dau decrete şi scriu legi în greceşte. Limba grecească devine limba clasei înalte din principate şi nu rareori găsim membri de mari familii boiereşti ale ţărilor traducând din diverse literaturi în greceşte sau chiar făcând lucrări originale în această limbă.

Cultura română se mărgineşte la şcoale alipite pe lângă cele greceşti şi socotite cu totul inferioare - iar ca producţiune literară, cele mai însemnate scrieri sunt cele religioase.

Această literatură a fost cu de-a-mănuntul studiată de d-l Iorga în 2 volume. (Istoria literaturii române în sec. XVIII, 1901). Aci se stabilesc două epoci: a lui Cantemir şi a lui Chesarie, care corespund celor două jumătăţi ale veacului.

În prima jumătate, dezvoltarea literaturii religioase este mai înfloritoare în Muntenia când trăiesc mitropolitul Antim şi episcopul Damaschin.

În a doua jumătate s-a produs şi în Moldova o mişcare mai însemnată, astfel că avem aci pe cei doi mitropoliţi Iacob I şi II şi pe Vartolomeu Măzăreanul, iar în Muntenia pe mitropolitul Grigore şi pe episcopul Chesarie.

Numărul cărţilor româneşti tipărite este destul de mare, iar centrele principale ale acestei activităţi sunt în Moldova, Iaşii, iar în Muntenia, Bucureştii, Râmnicul şi Buzăul, la care trebuie să adăugăm şi tipografia din mănăstirea Snagovului.

Tipăriturile acestea sunt, în primul rând, cărţi fundamentale ale religiei creştine (Psaltiri, Evanghelii, Cazanii, Apostoli) şi cărţi de ritual (Molitvenice, Penticostare, Octoihuri, Liturghii, Ceaslovuri, Acatiste, Mineie); dar este interesant de notat că acum apar şi cărţi de citit, cărţi literare propriu-zise, însă de literatură pur religioasă şi, bineînţeles, traduceri: culegeri de discursuri religioase, explicări ale celor 7 taine, sfătuiri pentru cei greşiţi care vor să se îndrepteze, vieţi ale pustnicilor, chestiuni dogmatice tratate în întrebări şi răspunsuri etc. Tot acum se tipăresc cărţi de literatură poporană, gromovnice, pilde filozofeşti.

Vom însemna aci numele cele mai însemnate ale traducătorilor şi ale ierarhilor care au cheltuit pentru tipărirea cărţilor ori au dat îndemn pentru lucrarea lor. 

ÎN MUNTENIA

Filoteiu Sfântagoreţul este un călugăr care, precum arată numele ce i se dă, s-a dus şi a trăit multă vreme la o mănăstire din Sfântul Munte. El este traducătorul a două opere: Învăţături creştineşti şi Floarea darurilor, ambele scrise în greceşte.

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu se organizează la mănăstirea Snagov o tipografie. Aci George Radovici - precum spune în dedicaţia către domn - găsind o traducere, făcută de Filotei, o tipăreşte în 1700 în Snagov şi dă în acelaşi timp câteva instrucţiuni cititorilor, cum să se serve de carte.

Un mare prelat în prima jumătate a secolului XVIII este Damaschin, episcop al Buzăului (1703-1708) şi mai târziu al Râmnicului (1708-1725), care a tipărit în Buzău "prin osteneala sa" Apostolul din 1704 şi Învăţătura despre şapte taine în Râmnic, în 1724. El este autorul acelei vestite cărţi Mâna lui Damaschin (aşezarea rânduielilor bisericeşti de peste an) pe care o tipăreşte Ioan Halmaghi la Sibiu în 1793 şi o laudă foarte mult, "căci tot meşteşugul ei pe mână se arată şi este izvodită cu mare meşteşug de P.O.S. Damaschin, episcopul Râmnicului".

Dar cel mai însemnat prelat din prima parte a secolului XVIII este fără îndoială mitropolitul Antim, căci nu numai activitatea sa literară bisericească, dar viaţa sa însăşi e plină de interes.

Această viaţă a fost cercetată de către Emile Picot, fost profesor de limba română la şcoala de limbi orientale din Paris (Notice biographique et bibliographique sur l'imprimeur Anthime [d'Ivire] mètropilitain de Valachie, Paris, 1886) şi de către St. Dinulescu (Viaţa şi activitatea mitropolitului Antim Ivireanul, Cernăuţi, 1886).

Născut în provincia Caucaziei numită Iberia (cu formă grecească Iviria), în tinereţe căzuse sclav la turci, dar prin inteligenţa şi talentele sale, deveni liber şi ajunse - nu ştim prin ce împrejurări - în Ţara Românească, unde probabil învăţa arta tipografică, pe lângă meşteşugul picturii şi al xilografiei, pe care le cunoştea dinainte.

Pe la 1690, voind Const. Brâncoveanu să perfecţioneze tipografia Mitropoliei, aduse în Bucureşti pe Antim, numit atunci Andrei. Acesta se călugări aci şi organiză tipografia, scoţând ucenici români. În acest timp s-a ocupat şi cu studiul limbii patriei sale adoptive, pe care ajunsese în cele din urmă s-o cunoască aproape ca un român născut.

În 1696 îl aflăm egumen al Snagovului, unde stabili o nouă tipografie. Ajunse la 1705 episcop al Râmnicului şi întemeie în Râmnicul Vâlcii prima tipografie. În 1708, murind mitropolitul Teodosie, fu chemat Antim la scaun, în Bucureşti, unde zidi biserica păstrată până azi cu numele lui.

El ura domnia turcească şi făcea parte din partidul care simpatiza cu Rusia. Din această pricină avea mulţi duşmani în ţară şi la Constantinopol. Aceştia îl acuzară către Brâncoveanu că face risipă cu banii statului şi urmăreşte detronarea domnului. Antim ştiu atât de bine să se apere, în două scrisori adresate lui Brâncoveanu, încât toate acuzările fură dovedite false şi rămase în cinste până la finele domniei acestuia.

După Ştefan Cantacuzino, venind la tron Nicolae Mavrocordat, poziţiunea lui Antim deveni foarte critică. Domnul căuta numai un prilej ca să scape de dânsul. Răspândindu-se vorba că austriecii au intrat în ţară, Mavrocordat fugi la Giurgiu, iar Antim rămase în capitală. Îndată ce se întoarse, domnul care - aflase că ştirea era exagerată şi avea şi 200 de tătari - acuză pe Antim de conspirator, obţinu de la patriarh degradarea lui şi-l exilă. Pe drum, păzitorii, din porunca domnului, îl omorâră, aruncându-l într-un râu (1716).

Antim ca tipograf la Snagov, ca episcop şi ca mitropolit a tipărit, sub îngrijirea sa ori cu a sa cheltuială, multe cărţi bisericeşti româneşti şi greceşti dintre care pe unele le-a tradus el însuşi. Astfel avem o Psaltire (1694, Bucureşti), două Evanghelii (1697, Snagov, 1703 Bucureşti), un Molitvelnic (Râmnic, 1706) şi o Liturghie (Târgovişte, 1713), un Octoih (Târgovişte, 1712) şi un Ceaslov (Târgovişte, 1715) precum şi cărţi cu bucăţi alese din scriitorii bisericeşti (Anthologhion, Râmnic, 1705) sau cu maxime religioase (Floarea Darurilor, Snagov, 1700) ş.a. Dar de la el ne-au rămas şi lucrări originale: predici rostite la diferite ocaziuni. Acestea n-au fost tipărite în timpul vieţii lui, ci s-au păstrat în manuscris (mss. Academiei no. 524.525.549) şi au văzut lumina la finele secolului XIX (publ. de I. Bianu, 1886 şi de C. Erbiceanu, 1888).

Negreşit aceste predici, care s-au numit cu vorba grecească didahii, sunt în parte imitate şi uneori traduse, dar tot se găsesc pasagii originale care ne dau observaţii asupra stărilor de lucruri din Ţara Românească în acel timp.

În aceeaşi vreme cu prelaţii de care vorbirăm, a trăit braşoveanul Teodor Corbea, care a tipărit în 1720 o Psaltire în versuri, a doua după a lui Dosoftei.

În a doua jumătate a secolului XVIII trăieşte marele mitropolit Grigorie, care ocupă scaunul Ungro-Vlahiei de la 1760 până la 1784. În zilele lui s-au adus şi s-au aşezat în catedrala din Bucureşti moaştele Sf. Dumitru Basarabov, a cărui sărbătoare se ţine la 27 octombrie. Un mare număr de cărţi se găsesc notate în bibliografia de Bianu şi Hodoş ca fiind tipărite cu cheltuiala ori cu îndemnul acestui vrednic păstor.

Ucenic al său şi călugărit de dânsul este Chesarie episcopul Râmnicului, care învaţă carte grecească, rusească şi chiar franţuzească. După ce stătu 12 ani ca protosinghel la mitropolia din Bucureşti, fu numit în 1771 vicar al episcopiei Râmnicului, iar în 1773 ales episcop titular al acestui scaun, pe care îl ocupă până la 1780 când îşi dete sfârşitul.

În citata istorie a literaturii a d-lui Iorga (secolul XVIII, vol. I), ni se dau multe amănunte asupra vieţii acestui prelat. El a înfiinţat două şcoli: una în Bucureşti la metohul episcopiei şi alta la Craiova. Lui i se datoresc ediţiuni noi ale cărţilor tipărite mai înainte la Râmnic şi mai ales o colecţie completă de Mineie (12 volume, 1776-1780). 

ÎN MOLDOVA

Moldova a rămas mai în urmă cu activitatea literară-religioasă a sec. XVIII. Unii au explicat aceasta prin faptul că fusese prea mare figura lui Dosoftei şi prea rodnică activitatea lui, încât a fost de ajuns ca să mulţumească pe credincioşi încă multă vreme după moartea sa şi să îndestuleze trebuinţa de cărţi a bisericii. Poate să fie şi aceasta, poate să fie şi împrejurarea pe care o notează d-l Iorga, că persoanele ce au stat în fruntea bisericii, s-au ocupat prea puţin de dezvoltarea culturii naţionale şi de limpezirea limbii bisericeşti.

S-au distins numai doi din tot şirul de 13 mitropoliţi din acest veac: Iacob I zis Putneanul (1750-1758) care publică un act sinodic, prin care se opreau străinii să ocupe scaunul arhipăstoresc al Moldovei şi Iacob II Stamate (1792-1803).

Iacob Putneanul, după ce fu silit a părăsi scaunul, petrecu 18 ani la mănăstirea Putna. Acolo se ocupa de cultura religioasă şi din această şcoală socoteşte d-l Iorga că a ieşit scriitorul bisericesc, cunoscut sub numele de Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul. Acesta a ocupat ranguri bisericeşti înalte, a fost trimis în Rusia cu diferite prilejuri. Mai târziu, după ce Bucovina trecu sub Austria, el rămase ca dascăl al unei şcoli româneşti de învăţătură bisericească la Putna.

Nu se ştie când a murit, dar în 1800 se afla bătrân, ca egumen, la mănăstirea Precista din Roman.

Activitatea literară a acestui arhimandrit a fost bogată. Ea a fost cercetată de V.A. Urechia şi asupra ei a insistat d-l Iorga în a sa Istorie a literaturii din sec. XVIII (vol.I). Un studiu recent asupra lui Măzăreanu, datorit Păr. D. Dan din Bucovina, s-a publicat de Academie (în 1911).

Vartolomeiu a tradus cărţi religioase din slavoneşte şi din ruseşte, dar se vede că nu s-au tipărit, căci în Bibliografia de Bianu şi Hodoş nu se întâlneşte numele lui. A tradus şi opere profane; a scris o relaţie a unei călătorii în Rusia; a copiat multe cronici ale Moldovei.

Lui i se atribuie şi Panegiricul lui Ştefan cel Mare, o operă retorică foarte interesantă. Această operă a apărut întâia dată în revista "Arhiva Românească" a lui Kogălniceanu (vol. I, 1841), după o copie, căci originalul s-a pierdut. De atunci s-a reprodus de mai multe ori: într-o broşură în 1860 (Iaşi, Berman); în "Revista Română" (1862) cu o introducere de Radu Ionescu; într-o broşură a d-lui I. Bianu, care i-a dat numele de Cuvânt de pomenire. Kogălniceanu declară că nu poate descoperi pe autor, dar crede că a scris pe la 1740. D-l Iorga socoteşte că Măzăreanu e autorul şi aduce o sumă de argumente pentru a-şi sprijini această părere (Ist. lit. sec. XVIII vol. I, pag. 540).

D-l O. Densusianu zice ("Vieaţa Nouă" V, no. 13) că e la mijloc o mistificare literară: persoana care a dat lui Kogălniceanu manuscrisul l-a făcut să publice drept scriere veche o lucrare nouă, într-un stil ce caută a imita pe scriitori.

Lucrarea cuprinde o introducere şi 3 părţi.

În introducere dezvoltă cuvintele psalmistului "omul ca iarba; zilele lui...".

Partea întâia vorbeşte despre neamul lui Ştefan şi despre vitejiile lui şi încheie zicând:

"Care domn mai mari biruinţe au făcut şi aceste în deosebite vremi şi locuri, cu deosebire neamuri? Ca fulgerul de la răsărit la apus au străluminat. Martori sunt leşii, care cu sângele lor pământul nostru au roşit. Martori ungurii, care pe satele şi cetăţile lor de foc potopite le-au văzut. Martori sunt tătarii, care cu iuţeala fugii lor de fierul lui n-au scăpat. Martori sunt turcii, care în fuga lor nu putură afla mântuire. Martori sunt toate neamurile de primprejur care ascuţitul săbiei lui au cercat".

În partea a doua, autorul arată pe Ştefan ca om drept:

"Dreptatea pe scaun împărţea şi nu ea lui, ci el ei supus şi slujitor era".

Iar în partea a treia este arătată puterea credinţei care stăpânea sufletul vechiului domnitor. El a zidit lăcaşuri pentru închinăciune, a făcut milostenii, a învăţat pe oameni să umble în calea Domnului şi viaţa lui cuvioasă şi moartea lui creştinească se vor pomeni de-a pururi de neamul românesc, care-l va plânge în veci. Şi, amintindu-şi mărimea faptelor lui, generaţii după generaţii se vor întreba:

"Acest viteaz nebiruit, acest Domn vestit, acest stăpânitor puternic, au doară ţărână va să se facă? Într-acest mormânt să se închiză toate vredniciile lui?"

Pe lângă pasagiile care privesc anume pe eroul Moldovei, cuvântarea e plină de reflexiuni, de meditaţii religioase asupra vieţii omeneşti. Tonul în care e scris oscilează între panegiric şi necrolog. Sunt pasagii care îndreptăţesc a crede că acel care a scris şi-a închipuit că se află chiar în faţa mormântului în ziua înmormântării; sunt altele, care arată că a trecut timp de la moartea lui până la vremea când scrie autorul. Iată un exemplu din acestea din urmă:

"Chiar şi până astăzi, după atâtea veacuri, se ţine ţara aceasta cu dreptele lui aşezări".