Capricii dogmatice

(Pentru introducere) 

Argumentarea este şi capitol al politeţii.

Suntem învoiţi asupra unei parităţi a noastre cu semenii noştri întâmplători; şi această convenţiune ne opreşte de a lua ton, de a aplica metodă dictatorială, oricum am preţui în realitate persoana celui care ne ascultă sau ne citeşte.

E bine aşa, cât timp zâmbetul nu se face strâmb, şi gentileţea vocii nu se înăcreşte. Spune vorba veche: diferenţa naşte ostilitate. Există un punct de la care încolo convenţia parităţii şi amabilitatea încep a slăbi accelerat.

Omul actual se află încurcat, printre alte conflicte intime, şi de acela între prestigiul adevărului şi acel al amenităţii. Acest conflict se ascute, cu deosebire, când e vorba de acele adevăruri pe care le specificăm ca gusturi şi credinţe.

Ce devine argumentarea acolo unde, în realitate, nu e decât luptă între tipuri omeneşti blestemate a nu se împăca? Argumentarea nu mai este atunci decât stratagem, sau, după cum e şi omul, un simplu "attrape-nigaud". Dar forma logică a expunerii rămâne, cred eu, indispensabilă şi pentru a ne înţelege cu acei care, prealabil, sunt de tipul nostru. Nici cu ei nu ne mulţumeşte totdeauna deplin comunicarea prin aforisme, sau ştiu eu prin ce alte explodări impresioniste. Credinţe, gusturi şi orice alte dispuneri ale sensibilităţii se pot comunica, oarecât, şi prin muzică, prin vers sau prin dans cumva. Există - există încă - un tip uman care nu se dă mulţumit dacă nu s-a silit a trece altuia stări ale sensibilităţii sale în desfirare logică. Înţelegem că în asemenea permutare din o sferă a experienţei în alta stă o plăcere, un bine deci - cum se zice modern: o valoare.

În silogismele prin care se argumentează despre gusturi şi credinţe cuprinsurile predicatelor sunt stări de sentiment. La Madone des sleepings este o carte minunată. A-ţi ucide adversarul este bine - sunt afirmări în acelaşi costum de obiectivitate ca şi: forţa este egală cu masa înmulţită cu acceleraţia. Manopera constă în întrebuinţarea înduioşător de uşoară a copulei, dar şi în a zice bine sau minunat, cu pretenţia cu care zici albastru şi patru. Intervine dar oarecare subterfugiu.

A fi de părere şi de un gust cu altul este o nevoie şi o plăcere. Însă şi contrariul poate implica plăcere, şi corespunde prin urmare unei nevoi. Este apoi şi plăcerea de a-l aduce pe altul la plăcerile tale; există însă şi nevoia de a-l ţinea departe de ele. Este chiar o voluptate de a te menţine în divergenţă. Aceasta nu din copilăroasă îndărătnicie, ci pentru că dintru început excomunici pe un anume celălalt din viaţa sensibilităţii tale. În constatarea repetată a diversităţii noastre intervine un stimul estetic, şi ne găsim astfel o plăcere de contrast. Pentru a înţelege asemenea dispunere, nu e cât de puţin nevoie să ne amintim cazul fariseului. În acea plăcere a contrastului nu ne gândim a mulţumi domnului că ne-a făcut mai de bun soi decât pe altul, ci constatarea că celălalt este aşa, iar eu altfel, funcţionează ca agreabilă curiozitate. Este un ingredient pitoresc, pe care ni-l descoperă creaţiunea; şi ar fi de un pesimism ininteligent a nu crede în naivitatea acestei plăceri.

A fost, de un secol încoace, specialitatea artiştilor să se afirme ca nişte izolaţi superbi. Era ridicarea răzvrătită a histrionului desconsiderat altădată. Venise vremea pentru artişti să privească, ei, de sus în jos. Prin o coincidenţă istorică, dispreţul artistului exaltat căzu cu toată tăria asupra burgezului tocmai ajuns stăpânitor. Istoria literară a întârziat cu predilecţie asupra semnificării sociale a acestei permutări de nivel a artiştilor. Dar nu are cumva fenomenul şi vreun alt înţeles? Afirmarea izolării artiştilor nu era simplă poză de polemică socială, oricâtă poză se va fi găsit ocazional şi individual în ea. Acea izolare era şi un semn că arta se desfăcuse net dintr-un complex primitiv de manifestări ale spiritului. Izolarea artistului a precedat de aproape doctrina artei pentru artă, a cărei semnificare nu e doar alta decât diferenţierea deplină a unui tip de activitate spirituală. Arta eliberându-se, ieşise din rândul formelor corale ale culturii, şi se învedera ca faptă prin excelenţă individuală, decât oricare alta mai liberă de obligaţii către vreo comunitate alta decât acea spontan născută prin esenţiale înrudiri de spirit. În izolarea orgolioasă a artistului se semnaliza individualismul de bază al atitudinii estetice.

Interpreţii artei au apucat pe urma artiştilor, însă negreşit mult mai modest decât aceştia. Renunţând la gloria şi puterea de legiferatori ai artei, criticii au căutat o compensaţie în izolarea ironic dezaprobătoare faţă cu noul public, publicul mare, şi faţă cu furnizorii săi.

*

Când s-au întors în Paris emigranţii francezi după 1815, i-a cuprins mare mirare de schimbarea lumii de acasă; nu mai era "societate", şi nu mai era "conversaţie", astfel se formula pe atunci constatarea prefacerilor aduse de Revoluţie în suprafaţa vieţii sociale. Unii emigranţi au însemnat în scris această noutate negativă, simţind bine că faptul era memorabil.

Cafeneaua cu literaţi existase şi sub vechiul regim; dar instituţia prospera intens sub acel nou. Prin această concurenţă a salonului literar nobiliar artiştii se emancipă de "lume", de diletanţi şi amatori autoritari, rămân ei între ei: cafeneaua este o completare indirectă a vieţii izolate.

Neapărat şi criticului îi trebuia, în proaspăta lui libertate, o consolidare prestigioasă. Valorile în curs pe piaţa intelectuală la mijlocul secolului trecut l-au adus pe critic la psihologie şi la istorie. A explica - aci stătea noua dignitate a celui ce scria despre artă. Psihologia s-a lichefiat în indiscreţie biografică; critica a avut astfel o frumoasă epocă de strălucire cu mahalagism literarizat, cu mai bună ori mai proastă gingăşie sau maliţiozitate. Sprijinit cu toată ambiţia în explicări, criticului lesne i se întuneca obiectul însuşi al explicărilor.

Lungă vreme critica a funcţionat mai mult vast decât precis.

A fost atunci o perioadă de diletantism obez, sub terminologie - cum se zicea - ştiinţifică.

Această idilă a confuziei a dezvoltat, mai târziu, o fragedă prelungire: critica ce s-a numit impresionistă, un divertisment al câtorva literaţi cu stil frumos, care, din gust de a face scriitură poetică, de a se manifesta în capricioase graţii feminine, vorbeau dinadins cu totul în afară de subiect, sau operau transpuneri de impresii, echivalând, credeau ei, în vorbe meşteşugoase impresii poetice, muzicale, picturale, sau chiar mimice şi coreografice. O revenire la obiect, în spirit cât mai exact, se făcu inevitabilă. Asemenea revenire, fireşte, fusese din un lung trecut pregătită în gândirea câtorva artişti şi cunoscători de artă: tratatul arhitectului Gotfried Semper despre originea stilurilor, încercarea sculptorului Hildebrand asupra formei în arta plastică, manualul frumuseţii muzicale al lui Eduard Hanslick, notele pictorului Fromentin despre arta flamandă şi acea olandeză, studiile esteticianului Conrad Fiedler asupra experienţei estetice, critica dramei lui Schiller în opoziţie cu Shakespeare, făcută de poetul Otto Ludwig, şi, nu mai puţin -poate: mai mult! - decât acestea toate, teoretizările artiştilor literari francezi, de la Flaubert până la Mallarme. Pe toţi aceştia îi putem numi colaboratori, risipiţi capricios în timp şi în spaţiu, dar semnificativ solidari în idee - colaboratori în stăruitoarea precizare a metodelor şi ambiţiunilor specifice ale artei. Am numit mulţi, fiindcă nu-mi pare că ar fi prea mulţi, şi nici gândirea lor nu s-a strecurat de ajuns de eficient în capetele celor ce scriu despre literatură şi oricare artă. În sfârşit, îmi pare rău că ceasul actual, şi cele viitoare, vor avea încă de lucru în câmpul pe care l-am determinat astfel al autonomiei artei.

*

Oamenii uşurei aduc numeidecât aci sofismul despre "estet", cuvânt intrat în circulaţia comună pe la anii nouăzeci ai veacului trecut, şi cu rezonanţă comică, de la început. Pentru acei care nu stăruie asupra nuanţelor, estet e sinonim cu dandy. Când întrebuinţează cuvântul fără ironie, cei mai mulţi zic, astăzi, estet în loc de om de gust, cum se zicea foarte clar mai demult, sau în loc de cunoscător de artă. În rezumat: estet sau serveşte ca epitet ironic, sau este de prisos. Adică, estet e, de exemplu, domnul care spune, dulce şi senin, că e gata să gâtuie pe tată-său mai degrabă decât să nu-şi potrivească, în lege, culoarea cravatei cu nuanţa ochilor, şi tăietura gulerului cu linia sprâncenelor. Ca substrat empiric, estet, la un rang înalt şi întrucâtva complicat, este ceea ce în bucureşteana populară se numeşte un chimiţă. Se înţelege cum, în ceartă literară, cuvântul poate fi o injurie utilă. Estet e, cum am zice, un caraghios care face pe maniacul de artă.

Întrucât vremea noastră a cunoscut un snobism acut foarte generalizat, era inevitabil ca arta să fie snobilor pretext de poză şi frază: fenomen banal în toate societăţile producătoare de cultură, fenomen neapărat în cele imitatoare de cultură. Am avut deci arendaşi sau petrolişti balcanici, obligaţi, după doi-trei ani de bune afaceri, a fi cunoscători în sticlărie artistică sau în covoare persane. Estetul, adică snobul artistizant, a fost denunţat ironiei publice pretutindeni. Lucrul ar fi rămas clar, dacă, lângă persiflarea estetului, nu răsărea un sofism care s-a înrădăcinat solid şi a înflorit cu groase flori vulgare. Acest sofism nu a fost denunţat de ajuns. Pentru a face front energic estetului, care poartă artă şi eşarpă şi joacă pe epilepticul frumosului perpetuu, o sumă de istorici moralişti, de sociologi, şi nu mai puţin de cetăţeni puri - adică fără nici un alt geniu decât al cetăţeniei - au căutat, şi cu succes, să acrediteze că, în principiu şi în metodă, chiar în prezenţa operei de artă întrebările estetice sunt oţioase, frivole sau, mai politicos, secundare, cu nuanţa de neglijabile. Această viclenie prea puţin subtilă şi, obişnuit, reeditată naiv, formează pentru foarte mulţi însăşi filozofia artei.

Se poate nădăjdui că chiar inteligenţelor elementare le stă în putere să se lumineze într-atât, ca să vadă că e normal şi oarecum obligator să interpretezi arta mai întâi estetic, să o judeci după norme artistice, fiindcă e artă, şi nu de alta. Pe urmă, liber este oricine să întrebuinţeze arta cum îl taie capul. Mi se pare că postulatul acesta e modest.

Apăsăm pe ideea de nădejde, în această expunere - o nădejde poate fi totdeauna înşelătoare.

*

Nu-mi pare posibil să nu existe oameni căror le e clar că a considera arta estetic nu are nimic a face cu mofturosul estet. Ocazional, artiştii se afirmă exagerat, desigur, dar lucrul nu-l înţelege oricine de la sine. Zicea Goethe: scopul vieţii este să dea naştere poeziei dramatice; altfel, la ce ar fi bună toată comedia aceasta? Paradoxul pare aproape cinic. Însă vorba lui Goethe, în realitate, spune în formă tare ceea ce necesar se întâmplă în orice suflet fixat cu toate energiile lui asupra unui punct al realităţii. Şi tot Goethe a spus: omul în acţiune nu cunoaşte mustrare de cuget. Evident: pentru a strânge toată lumina asupra unei singure ţinte, spiritul trebuie să orbească asupra restului. Mărginirea înverşunată este semnul faptului creator. Vorba despre scopul vieţii şi poezia dramatică ieşise din gura unui poet şi a unui director de teatru pasionat de meseria sa. La un ministru de stat, care se bucura de atâtea alte glorii, această fixare pasionată e desigur originală. În privinţa artelor, mult cumpănitul Hofrat von Goethe arată un extremism de o rară frumuseţe.

Artiştii sunt iritabili, şi paradoxele lor nu au totdeauna eleganţa filozofică din vorbele citate ale lui Goethe. Dandysmul artiştilor ia lesne drumuri puerile. Baudelaire întreba în gura mare, peste masa cafenelei: "ai mâncat dumneata vreodată creier de copil?" - şi urma apoi să povestească tare: "După ce am omorât pe tatu-meu..." Spaima de banal îl arunca tocmai în braţele acelui fel de originalitate care-i accesibilă banalilor. Fixând prea mult, deşi cu un înverşunat dispreţ, prostimea, poetul îşi deformase vederea. Astăzi, pe unii - şi nu fără solid motiv - pretenţiile de gândire filozofică în versurile sale îi surprind. Banalitatea acestei gândiri este impresionantă. Dispreţul de burgezi îl orbise. Efectele sărăciilor bizare cu care obişnuia el să sperie cafeneaua îi slăbiseră controlul puterilor pe planurile superioare ale spiritului. Tot comparându-se cu banalii de treapta cea mai joasă, poetul se lăsa înşelat a se închipui cugetător.

Dacă artistul se simte bine ca izolat superior, ce-i trebuie să joace cu atâta silinţă pe băiatul impertinent? Izolarea, dacă este autentică, e o consecinţă numai, care nu cere să fie exploatată îndeosebi. Îmi pare stranie ideea să joci paiaţa înaintea celui pe care-l dispreţuieşti.

*

Publicul, făcându-se mare, s-a depărtat de scriitor, a devenit nesfârşit divers şi abstract oarecum. Scriitorul a încetat a fi disciplinat, s-a făcut sincer de tot. Uneori impertinent. Dar şi blajin cât vreţi. Fiecare se poate, acum, arăta cum vrea; dacă vrea, chiar tocmai dimpotrivă de cum îi este firea. Sunt apoi şi moluşte literare. Moluştele au, astăzi, cu atât mai mult voie slobodă să se arate când aşa, când din contra. Scriitorii dârzi vor să surprindă publicul, să-l stârnească, să-l lase perplex, să-l sperie, să-l ofenseze chiar. Publicul se face bănuitor, reticent, duşmănos, şi cu atât mai fanatic pentru protejaţii săi cu cât mai supărat este de faptele paradoxe, cum se zice, ale celor ce nu-i sunt pe plac. Cititorul din depărtare te laudă sau te batjocoreşte liber, absolut. Cu acel care te cunoaşte, ca om, de aproape, raporturile sunt mai puţin simple. De politeţe îţi spune una şi alta, uneori îţi dă cu dragoste sfaturi, îţi prezintă rezerve cu un "nu ştiu dacă te-am înţeles bine", iar alţii, mai rafinaţi, vor să te apere de tine însuţi, căutând a-ţi dovedi că singur nu te înţelegi pe tine, că un diavol dinăuntru te poartă pe căi străine naturii tale adevărate.

De exemplu, cititori care sigur îmi doresc binele nu se puteau îndupleca a crede că mie îmi displace cu desăvârşire o carte unde Dostoievski este comparat cu divinul Odysseu, cu Lazăr cel înviat de Hristos, cu Iacov, cu Iov, cu Goethe, cu Oscar Wilde, cu Rembrandt, cu Leonardo da Vinci, cu un peizaj rusesc şi apoi cu un peizaj antediluvian. Prea e de tot, prea e evident frumos, spunea un prieten foarte bun; şi îmi zicea că sunt "poseur". Iată, desigur, o situaţie tragică; deoarece se admite că e tragic să fii neînţeles şi necrezut. Ce mulţumire mai delicată a fost dată muritorilor decât aceea de a se înţelege unii pe alţii? În proza poetică franceză se zice: une âme soeur. Prin urmare (adaug eu, fiindcă iubesc argumentarea strânsă): nici pedeapsă mai diavolească nu se află decât durerea de a nu fi înţeles şi crezut de aproapele tău.

"Mă iubeşti, şi nu vreai să-mi spui", zicea o doamnă, aprinsă şi cu iniţiativă, unui tânăr care avea gândurile în altă parte... Avusesem multă vreme frivolitatea de a crede comică această pereche din anecdotă. Acum abia înţeleg că e tragică, şi că bărbatul acela poate fi socotit martir.

Acei scriitori moderni care se amuză pe socoteala publicului, fără milă, şi-l fac să ia un opaiţ drept Sirius, au adus publicul până acolo încât să creadă că fiecare una scrie, şi alta gândeşte.

Cum vom întemeia din nou încrederea reciprocă fără care nu se poate?

*

Sunt cu totul alături de acei care, împotriva lui Kant, afirmă că pentru plăcerile fizice oamenii sunt în mai deplin acord decât în privinţa frumosului. Mai sigur se realizează unanimitatea despre comestibil şi necomestibil decât despre urât şi frumos. Fără îndoială, însă, orice ar zice maiştrii respectivi, estetica gastronomică este mai monotonă decât cealaltă, tocmai în măsura în care e elementară. M-aş simţi umilit ca de o diformitate dacă nu mi-ar plăcea icrele proaspete. Probabil că m-aş trudi sângeros pentru a rafina minciunile cu care ar trebui să-mi ascund asemenea monstruoasă negativitate. Din contră: fără nici o sfială spun că detest eseistica patetică a lui Stefan Zweig - o detest ca pe un roman al lui Andre Maurois, ca pe un poem al lui Paul Geraldy, ca pe o mâncare chinezească din ouă stricate şi cărnuri putrede.

Ne înţelegem scriitori cu cititori atât numai cât, fără a ne cunoaşte prealabil şi a ne influenţa, avem puncte de plecare comune. Asemenea comunitate iniţială neconcertată, nealterată prin vreo gentilă convenţie este locul unui joc plăcut şi profitabil, jocul de a ne controla, noi între noi, arabescurile reflecţiilor şi impresiilor terminale.

Punctele de plecare sunt poziţii dogmatice, arbitrare, capricioase - omeneşte judecate. Dar este cu totul în folosul acelor puncte de plecare că ele, tocmai, sunt partea lui Dumnezeu în noi.