Artă literară şi simplă literatură

(Observaţii nepractice şi unilaterale)

Madame Louise Ackermann, poeta filozoafă, nu era femeie frumoasă. Drept este că şi dispreţuia adânc tot ce este exterior. Se îmbrăca aşa, încât parizienii o luau drept o bătrână sărmană, dintre acele care, pe pieţe şi în grădini publice, închiriază scaune la lumea care se plimbă. Măritată cu un teolog blând şi studios, îşi pierduse bărbatul de tânără; dragostea însă pentru cărţi şi învăţături serioase şi-a păstrat-o întreagă pân' la moarte. Rare au fost, cred, femeile atât de perfect filozoafe ca dânsa; sufletul ei era o severă poemă didactică. Ca o alegorie gravă şi cenuşie a stoicismului se arată cărunta poetă în mascarada cheflie şi pitorească a imperiului al doilea.

Totuşi, madame Ackermann s-a supărat rău când Anatole France, cu perfida lui modestie, i-a spus că poeziile ei sunt foarte frumoase, dar n-au imagini... "Elle demeura un moment stupefaite. Puis, dans l'exces de l'etonnement, elle s'ecria: "Pas d'images! Que dites-vous la? Je n'ai pas d'images! Mais j'ai l'esquif. L'esquif n'est-ce pas une image?... L'esquif sur une mer orageuse, l'esquif sur un lac tranquille!... Que voulez-vous de plus?"" Oricum, o asemenea supărare trădează, pare că, oarecare ambiţii frivole, nu prea de înţeles la o persoană atât de serioasă...

Era, şi este încă, la Facultatea de Medicină din Viena, un profesor de boli nervoase, Siegmund Freud, om prea original, cum sunt adeseori doctorii de nebuni. Freud a construit o filozofie bogată în consecinţe şi aplicaţii foarte distractive, întemeiată pe credinţa absolută că singura funcţiune adevărat naturală şi normală este funcţiunea sexuală. Tot ce face omul în afară de actul acela foarte banal şi totdeauna interesant constituie o abatere de la scopul nostru unic, o deformare a naturii noastre normale. Religie, ştiinţă, artă, tehnică, toate s-au născut numai din faptul că viaţa socială, prin efectele ei absurde, a oprit pe om de a se consacra exclusiv activităţii aceleia pentru a cărei realizare nu se cere, normal, decât o societate formală din doi indivizi de sex deosebit, uneori şi de acelaşi sex, înzestraţi numai cu anume bune dispoziţii unul pentru celălalt. De necaz că fatalităţile vieţii sociale nu i-au lăsat şi nu-i lasă a se ocupa numai de singurul lucru pentru care au într-adevăr vocaţie, oamenii au inventat - curios efect, într-adevăr! - religie, filozofie, artă, ştiinţă, tehnică, în sfârşit, tot ce face omul în afară de ce ar trebui şi ce ar vrea el, sincer vorbind, să facă. Originea aceasta nefirească şi oarecum peizişă a acestor produceri, oricât de bine mascată ar fi ea prin nesfârşitele complicaţii ale structurii lor, se trădează totuşi, mai totdeauna, aceluia care ştie să cerceteze lucrurile cum trebuie. Şi supraingeniosul Freud a inventat o metodă, numită psihoanaliză, care, de la orişice manifestaţie tehnică sau speculativă, te duce fără greş până la izvorul ei prim şi autentic, adică la o supărătoare stăvilire socială a actului sexual. Această colosală descoperire a avut succes foarte frumos la medici; mai frumos încă la literaţi. Aceştia s-au arătat să aibă, în timpurile noastre, o deosebită slăbiciune pentru noutăţi senzaţionale cu parfum ştiinţific. S-a ridicat astfel o straşnică recoltă de monografii care studiază istoria artelor şi a ştiinţelor după minunata metodă, cu rezultate de multe ori hazlii, totdeauna grav prezentate.

Dac-aş fi psihoanalist, aş putea, cred, să dovedesc exact şi minuţios cititorului din ce experienţe erotice sau, mai exact, din ce lipsuri de asemenea experienţe s-a născut vanitatea naiv literară într-un suflet grav, stoic, metafizician ca al doamnei Ackermann. Poate chiar fiecare vers al austerei scriitoare se poate explica, după subtila metodă, din impulsuri sexuale social oprite... Dar eu nu sunt deloc stăpân pe acea minunată tehnică, şi numai cu sfiala cuvenită profanului respectuos de învăţături bune îndrăznesc să dau aici, psihoanaliştilor şi altor cititori ingenioşi, următoarea delicată amintire a lui France despre venerabila poetă:

"L'idee seule d'une faiblesse des sens lui faisait horreur, et elle s'eloignait avec degout des personnes qu'elle soupconnait d'etre trop attachees aux choses de la chair. Quand elle avait dit d'une femme: elle est instinctive, c'etait un conge definitif. Elle avait meme, a cet endroit, des rigueurs inconcevables. Il lui arriva de se brouiller avec une amie d'enfance, parce que la pauvre dame, âgee alors de plus de soixante ans, avait un jour, assise au coin du feu, passe les pincettes a un tres vieux monsieur d'une maniere trop sensuelle. J'etais la quand la chose advint. Il me souvient qu'on parlait de Kant et de l'imperatif categorique. Pour ma part, je ne vis rien que d'innocent dans les deux vieillards et dans les pincettes. La dame du coin du feu n'en fut pas moins chassee sans retour. Madame Ackermann l'avait jugee instinctive".

Freud ar încheia de aici sigur că o aşa sfântă groază şi scârbă de lucrurile sexuale arată tocmai un interes extrem pentru dânsele. Iar când neprihănita scriitoare zice: "Je puis avec orgueil, au sein des nuits profondes / De l'ether etoile contempler la splendeur" - psihoanalistul explică simplu: ce vrei să facă o femeie pe care soarta a păzit-o cu aşa părintească grijă de orice urmă de frumuseţe fizică şi a dat-o unui teolog blajin, care lucra toată noaptea la dicţionare şi murise doi ani după căsătorie? L'orgueil, l'ether etoile sunt, la toată urma, derivative foarte cuviincioase.

Cred că aşa ar vorbi freudiştii drept-credincioşi. Mie îmi ajunge să constat numai atât: cu inocenta ei ambiţie literară, poeta filozoafă, încadrată de France şi de Freud, m-a ajutat să scriu această introducere, întrucâtva veselă, la tratarea unor probleme de teorie literară destul de aride şi sarbede prin firea lor, dar de oarecare interes, cred, pentru scriitorii tineri cu caracter serios.

*

La litterature est l'art de tout le monde, zice Delacroix, pictorul literat căruia-i plăcea să vorbească de sus. El credea că orice om capabil poate fi fără greutate un bun scriitor, şi aduce ca exemplu deosebit de convingător ordinele de zi şi proclamaţiile lui Napoleon. Nu cred că sentinţa acestui pictor, care pune astfel scurt la cale arta literară, rezolvă definitiv problema talentului artistic-literar şi natura producerilor sale. Îmi închipuiesc că oamenii care s-au ilustrat în arta literară ar preţui acele ordine de zi, sau elocvenţa pe care orice om convenabil instruit o poate produce, tot aşa cum ar fi judecat Delacroix însuşi desenele lui Victor Hugo sau ale lui Goethe, ori inevitabilele picturi şi acuarele ale nenumăratelor amatoare din lumea bună. Atât numai îmi pare adevărat: că există, în mari cantităţi, literatură care nu-i altceva decât "l'art de tout le monde". Cine înghite, de exemplu, multă poezie se expune lesne să o şi dea din când în când îndărăt. De aceea profesorii de literatură, ori chiar de filozofie, sunt adeseori ispitiţi să facă poezie. Este vorba aici de lectură multă, de bunăvoinţă, de entuziasm, de un nobil amor de glorie. În alt gen, dar în fond din asemănătoare diletanticeşti imbolduri, doamnele mult cititoare de romane ajung lesne la o miraculoasă fecunditate literară, mai ales acele care s-au bucurat, în viaţă, de legături prea entuziaste cu sexul celalt.

Despre doamna Ackermann spune colegul ei de poezie serioasă, Sully-Prudhomme, liricul cel atât de instructiv şi cuminte: "les sujets qu'elle excelle a traiter, tires du probleme de la condition de l'homme, sont d'un interet superieur et permanent". Astfel vorbind, înţeleptul şi bunul literat arată nu numai un caracter literar al învăţatei sale colege, dar atinge chiar înţelesul cel mai consacrat al ideii de literatură în general. Gândirile acele înalte, despre care se admite că oamenii toţi s-au interesat şi se vor interesa oricând, formează tocmai acel cuprins intelectual căruia i se zice obişnuit literatură. Cuvântul acesta însă, orice am face, rămâne să trăiască cu un înţeles foarte neprecis, ba chiar se pare că îşi trage valoarea tocmai din această neprecizie. Cum se vede, aceasta-i soarta obişnuită a cuvintelor care durează prea lungă vreme. Astfel s-a întâmplat cu filozofia. Pe la mijlocul veacului trecut un om atât de cumpănit ca Jouffroy a putut zice, cu serios temei, că filozofia este o ştiinţă căreia nu i s-a fixat încă obiectul; şi astăzi încă delimitarea domeniului astfel numit mai dă ocazie la studii complicate şi diverse. Literatura este şi ea, pentru lumea de astăzi, o zestre foarte antică; ea are, dacă nu greşesc, o origine curat pedagogică. Sumă de cunoştinţi trebuitoare educaţiei pur oratorice din lumea veche, hrană încălzită apoi de umanişti, trecută prin eleganţa salonieră a clasicismului francez şi a imitaţiilor sale europene, ea serveşte încă la întreţinerea unor anumite norme şi idealuri ale vieţii intelectuale şi sociale de astăzi. Din această îndoită origine, antică şi salonieră, rezultă, mi se pare, tot prestigiul şi toate ispitele literaturii în vremile noastre, fenomene destul de ciudate într-o lume atât de straşnic închinată tehnicii şi vieţii economice. Idealul antic al perfectului orator şi derivatul său: idealul clasicist al omului de lume - "l'honnete homme qui ne se pique de rien et a des lumieres sur tout" - supravieţuiesc formelor sociale care le-au născut şi determină încă ambiţiile de lux ale burgezilor supraspecializaţi prin complexitatea extremă a vieţii capitaliste.

Cele două neprecizii, a filozofiei şi a literaturii, se întâlnesc adesea, şi contactul lor difuz dă naştere la curioase nedumeriri. Şcoala îndeobşte clasează încă filozofia între studiile literare, cu toate că de vreun secol şi jumătate ştiinţele exacte o iau tot mai tare şi mai sigur în stăpânirea lor. De multe ori, un om pătruns de stimă şi dragoste consacrată pentru literatură îşi cumpără cu bani scumpi o grea deziluzie, din colecţia verde a lui Felix Alcan, ori din acea roşie a lui Flammarion. Omul ia cartea împins de convingerea sentimentală şi nedesluşită, dar cu atât mai solidă, că în aceste respectabile colecţii filozofice se tratează tocmai subiectele care, după vorba lui Prudhomme, "sont d'un interet superieur et permanent". O carte care se intitulează, să zicem, Valoarea ştiinţei, poate înşela amar pe omul cu interese superioare; fiindcă el se aşteaptă numaidecât la un discurs despre foloasele sublime ale ştiinţei pentru înnobilarea sufletelor setoase de adevăr şi iubitoare de bine iar cartea îi distruge aşteptările frumoase cu un şir de capitole asupra ideilor de spaţiu, de timp, de număr, ori despe geometria cvadridimensională; sau chiar îl ofensează cu vreun O = S + S', asigurându-l cum că : "il est clair que C3 contiendra un grand nombre de series de sensation distinctes". Evident că acea prealabilă înţelegere, de care atârnă realizarea unei comunicări normale, nu se poate face între scriitor şi cititor în o astfel de situaţie. Poincare vorbeşte hotărât altă limbă decât literatul: matematicul, vorbind de valoarea ştiinţei, a înţeles valabilitatea sau obiectivitatea ei, a avut prin urmare în vedere problema centrală a teoriei cunoştinţei. Un asemenea caz, desigur, se complică şi cu perfidia librarilor, care în aceleaşi cadre cu titlu de biblioteci filozofice adăpostesc, cu şireată indiferenţă, şi producte blajine, unde aromeşte mintea magistraţilor sau militarilor pensionari, unde se destind ambiţiile literare ale medicilor sau inginerilor retraşi din afaceri, dar şi opere foarte hapsâne şi viguroase ca ale fabulosului matematic Poincare. Cele de felul întâi sunt tocmai la nivelul înţelegerii literare, câteodată mai jos decât chiar acest nivel; cele din urmă sunt, pentru acelaşi public, o surprindere supărătoare şi fără speranţe de mângâiere. Dar indiferenţa aceasta aproape ofensătoare a librarilor este ea însăşi un semn al confuziilor de care vorbim.

Un exemplu din sfera nedumeririlor literare, mult mai senzaţional decât cazul acela extrem al filozofului matematic, este entuziasmul publicului literar pentru lecţiile şi cărţile lui Bergson. Pentru a se apăra de nestăpânita dragoste a diletanţilor, acest filozof s-a văzut nevoit odată să explice, prin scrisori adresate ziarelor, că materiile şi metoda lecţiilor lui nu sunt literatură. Negreşit, explicaţiile acestea n-au avut nici un efect asupra adoratorilor literari ai profesorului; ei îşi urmează drumul cu inocentă satisfacţie, după cum poate simţi oricine are prieteni sau prietene pasionate de "ces sujets, qui, tires de la condition de l'homme, sont d'un interet superieur et permanent".

*

Unul dintre numeroşii noştri clasici a produs, într-un moment de filozofică emoţie, următorul vers: "Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei". Acest adevăr imens şi trist, bine rânduit în cincisprezece silabe de ritm cuminte şi îngăduit, a fost primit cu un entuziasm particular în tezaurul citatelor frumoase, şi se întrebuinţează cu zeloasă sfinţenie în vorbirea serioasă, tipărită, manuscrisă ori simplu orală. Se înţelege numaidecât: un vers pe o temă atât de întrebuinţată, cum este grozăvia morţii, trebuie să fie interesant şi preţios. De la gândul acesta pleacă cititorul care vrea să-şi împodobească mintea cu idei adânci, frumos spuse. Din partea lui, poetul are grijă să anunţe că în versul acela stă un adevăr deosebit, o descoperire asupra universalei şi eternei distrugeri; de aceea scrie el special: ci de veşnicia ei. Poetul, care a luat asupra lui slujba de gânditor, nu se sperie ca orice om de moarte, ci din motive profunde, neluate în seamă de alţii, descoperite de dânsul. Cei mulţi, care nu se ostenesc cu filozofia, se sperie de moarte oarecum în bloc, nelămurit; neapărat trebuie ca poetul să le arate limpede: dacă moartea ar fi dintre acele lucruri de spaimă cu care se poate sta la tocmeală, asupra căror se poate reveni pentru a le anula ori măcar slăbi efectul catastrofal, atunci nu ne-am speria de dânsa în aceeaşi măsură; dar, fiindcă moartea este un fapt irevocabil şi absolut definitiv, ea rămâne o sperietoare unică şi incomparabilă pentru oricine are a face cu dânsa.

Dacă este exact acest comentar al meu, în care am căutat să desfir, cu toată răbdarea de care sunt capabil, capitalul de gândire depus în celebrul vers, atunci mi se pare inevitabilă întrebarea: dar nu-i acesta cumva înţelesul obişnuit al morţii? Frica de moarte, în cel mai nefilozofic şi neliterar individ, ar fi ea de înţeles fără caracterul acesta absolut al fenomenului? Atunci de ce mai distinge poetul atât de solemn? Ce ne mai poate anunţa şi învăţa acel ci, care strigă acolo atât de grav, ca pentru a impune atenţiei noastre frivole o distincţie neprevăzută, prin grele meditaţii surprinsă?

Am întrebat aşa pe mulţi buni români, iubitori de literatură serioasă şi cu deosebire încercaţi în lucrurile literare. Acei cari nu-mi respingeau brusc obiecţia ca nepatriotică mi-au explicat că trebuie să fiu un om cu totul refractar la farmecul vorbirii poetice şi mi-au amintit principiul foarte comun, foarte solid şi foarte util: că poezia scoate tocmai minuni sublime şi inexplicabile din adevăruri care, în simplă proză, pot să pară foarte nesărate. Astfel provocat, am căutat să verific principiul cu metoda bine consacrată a prefacerii versului în proză. Dar această operaţie care, după opiniile cele mai comun admise, trebuie numaidecât să dea rezultate evidente, mie nu mi-a reuşit niciodată. Dacă schimb ordinea cuvintelor, atunci numai accentele cad altfel, şi se desface doar ritmul, dar adevărul dinăuntru aşa rămâne, cum l-a gândit poetul care l-a descoperit. Să înlocuiesc cuvintele chiar cu altele, nu sunt în stare: oricât m-aş osteni, nu văd care anume vorbe, în versul acela, sunt eminent poetice; nu pot găsi, prin urmare, nici presupusele lor echivalente prozaice.

Necăjită de asemenea nehotărâri iritante asupra cuprinsului literaturii şi a distingerii teoretice a stilurilor literare, curiozitatea mea află de obicei, dacă nu mântuire, cel puţin mângâiere în oarecare vechi idei estetice de o strălucită candoare şi superioară onestitate. Gellert, un contemporan modest al lui Frederic cel Mare, simplu şi cuminte fabulist destul de uitat astăzi, spune cinstit că scopul şi interesul poeziei este să arate celor cari n-au minte destulă adevărul prin imagini - "dem der nicht viel Verstand besitzt die Wahrheit durch ein Bild zu sagen"... Mai tânăr decât Gellert, dar cu aceleaşi credinţe estetice, gingaşul şi pastoralul Florian închipuieşte un dialog între La Fable şi La Verite, unde zice foarte cuminte: "Mais aussi, dame Verite, / Pourquoi vous montrer toute nue? / Cela n'est pas adroit; tenez, arrangeons-nous: / ... chez les sages, a cause de vous, / Je ne serai point rebutee; / A cause de moi, chez les fous, / Vous ne serez point maltraitee". Dar mult mai de aproape decât aceste două peruci cuminţi ne vorbeşte George Sand, umanitara cu inimă largă şi maternă: "Nous croyons que la mission de l'art est une mission de sentiment et d'amour, que le roman d'aujourd'hui devrait remplacer la parabole et l'apologue des temps naifs". Din toate aceste vorbe bune şi înţelepte, se pot lua, mi se pare, lămuriri folositoare despre înţelesul şi funcţiunea literaturii.

Există dar un fel de a vorbi care-i prin excelenţă frumos. Este aproape de înţelegerea oricui că nu se cade a întrebuinţa acest stil frumos pentru orice materie, ci, pe cât se poate, trebuie păstrat ca o haină scumpă pentru împrejurările când sufletul se inspiră din "ces sujets, qui, tires de la condition de l'homme sont d'un interet superieur et permanent". Bunăoară: "Nu de moarte mă cutremur" - şi celelalte!... Cred că putem spune acum cu oarecare hotărâre: literatura este o artă de interes foarte general şi, astfel fiind ea orientată, va trebui să gândească tot în adevăruri pe înţelesul tuturor, să ţină dar seamă de capacităţile intelectuale ale multor oameni care, cele mai deseori, n-au timp, nici totdeauna gust, câteodată chiar nici putere de a gândi intens. Literatura are a gândi în idei populare, şi bunul-simţ, această zilnic invocată, mult preţuită şi nedefinită capacitate, trebuie să fie primul său fundament - literatura urmează să fie bunul-simţ gătit ca de duminică.

După opiniile cele mai sănătoase, găteala aceasta reprezintă partea estetică a literaturii; prin ea literatura vine adică în atingere cordială cu toate artele frumoase. Însă ideile obişnuite despre artă şi activitatea artistică s-au produs, prin diverse trepte de popularizare, din felurite concepţii filozofice. Filozofii, propriu sau impropriu-zişi, acei din pronunţată vocaţie ca şi acei numai de carieră, sunt, prin natura ori prin meseria lor, inteligenţe cu orientare abstractă şi generalizatoare. De aceea, în mai toată tradiţia filozofică, ne întâmpină o stăruitoare atitudine depreciativă faţă de cuprinsul sensibil şi concret al conştiinţei, care este tocmai domeniul propriu al experienţei estetice. Hermann Lotze, om adânc şi subtil, a făcut răutăcioasa constatare că estetica filozofică modernă şi-a făcut începutul cu o hotărâtă lipsă de stimă pentru propriul ei obiect. Lotze se gândea la distincţia ierarhică între cunoştinţa sensibilă şi cea intelectuală, pusă în circulaţie de Leibniz şi aplicată de Baumgarten în Estetica lui; dar afirmaţia poate fi, cu dreptul, generalizată, fiindcă de la Platon, el însuşi de altfel om cu apucătură poetică, ne urmăreşte disconsiderarea filozofică a artei. Filozoful şi artistul sunt două tipuri prin natură opuse unul altuia, sortite să se înţeleagă greu unul pe altul. Estetica filozofilor poate da un material psihologic interesant pentru cunoaşterea tipului filozofic ca atare, pentru a ne arăta cum arta este primită de spiritele abstracte; dar prea puţin a ajutat ea la înţelegerea artei însăşi. Această înţelegere s-a trezit în afară de sfera speculaţiei filozofice, prin reflecţiile câtorva artişti sau cunoscători de artă. În faţa activităţii artistice şi a produselor sale, tipul filozofic se loveşte de fapte cărora, instinctiv şi din imediata lui natură, nu le poate găsi justificare. De aici cunoscuta goană după interpretări ca aceste: opera de artă exprimă caracterul cel mai general al obiectului, tipul speciei, esenţa, idealul; este manifestarea sensibilă a Ideii, a Legii, simbolizarea unei lumi superioare, arătarea celor nevăzute prin cele văzute - în sfârşit, tot ce poate da perplexitatea unui tip intelectual abstractiv în faţa unor date care, prin natura lor, sunt unice, individuale şi ca atare perfect iraţionale, sunt însăşi negarea abstractului şi oprirea pornirii spre generalizare. Din aceleaşi motive psihologice, complicate cu altele de natură practică, a căutat estetica filozofilor să pună arta cu orice preţ în absolută legătură cu religia şi cu metafizica, de multe ori pentru a o arăta ca o treaptă inferioară, o fază primitivă a acestora. Lucrarea artistică este un fapt prea neînsemnat pentru mintea filozofică, care natural priveşte totdeauna în adânc şi departe, dincolo de aparenţele sensibile. Gândirea filozofică nu se poate opri la acele diversităţi absurde, ci caută neapărat să le dea un miez, un înţeles, să le considere interpretativ pentru a le preface în valori universale, fiindă numai acestea pot avea înţeles pentru dânsa.

În felul acesta, cu deosebire serios şi practic, de a considera aparenţele sensibile şi atitudinea artistică, estetica filozofilor se întâlneşte negreşit cu perfectul bun-simţ. Perfectul bun-simţ este şi el o atitudine filozofică, mai modestă decât acea propriu-zisă; este filozofia acelor care n-au nici când, nici cum să filozofeze cu prea multă osteneală, o filozofie de nemereală, practică şi expeditivă. Omul de bun-simţ deschide cartea ca să ia de acolo ceva idei. O poezie poate da câteva versuri pe ales, care se pot strecura frumos într-un discurs, într-un foileton, într-o scrisoare către o prietină cu interese superioare. Într-o povestire se pot găsi întotdeauna situaţii duioase ori grave care trezesc dulci suvenire intime; şi fantezia vine atunci foarte drăgălaş în ajutorul bunului-simţ, pentru a-l face să viseze cum ar fi fost de frumos dacă nu era cum a fost. Din literatura de teatru, în sfârşit, se pot colecţiona replici, spirituale ori sentimentale, bune de ţinut minte. Cu deosebire plăcute sunt cărţile din care se pot scoate de-a dreptul idei asupra moralei, puţină metafizică, ceva teorie politică, câte o aluzie interesantă la vreo întâmplare din istorie; mai cu seamă: detalii despre monumente artistice vestite, despre Italia şi supraoamenii din vremea Renaşterii, despre Orientul pitoresc, despre Goethe şi Gounod, care a înţeles atât de bine pe Goethe, despre Wagner şi Nietzsche, care, din nenorocire, s-au înţeles aşa de greşit unul pe altul... Şi alte multe cunoştinţi folositoare pentru viaţa socială, cum am zice: de sărbătoare, de care un om cult cu nici un chip nu trebuie şi, din fericire, nici nu poate să se despartă. Astfel, după gust şi trebuinţele inimii, un tânăr sau o tânără ia din Anatole France o idee sceptică asupra teoriei cunoştinţei şi câteva elegante păreri politice anarhiste; din Hugo şi Lamartine, puţină emoţie religioasă; din Ohnet, Bourget sau Bordeaux, sentimente frumoase pentru familie şi patrie; dar mai ales idei precise asupra societăţii franceze, care este leagănul tuturor eleganţelor sufleteşti şi altele; din Goethe se scoate, fără excepţie, preacunoscuta desperare a lui Faust în faţa mult regretatului faliment al ştiinţei; din Eminescu, nihilistică budistă, dragoste de istoria românilor şi ceva flori pentru declaraţii de dragoste; din Romain Rolland, ca şi din Biblie : de toate! În sfârşit, din Coşbuc, sentimente ţărăniste; din Vlahuţă: "Nu de moarte mă cutremur" şi celelalte.

Distanţele între aceşti producători de cărţi pomeniţi aici pot să pară cuiva enorme. Dar experienţa cea mai comună poate arăta că anume - şi mulţi! - cititori se poartă la un fel cu aceştia toţi, întrebuinţând produsele lor ca mijloace de informaţie instructivă cu caracter plăcut şi de o specială valoare de ornament pentru persoana cititorului. Aceşti cititori consumă la un fel aceste mărfuri care d-tale, de exemplu, îţi par cu totul necomparabile între dânsele; iar prin această simplă şi unitară metodă de consumaţie, materiale atât de diverse se topesc într-un aluat neutru unic, în care deosebirile cele mai violente sunt reduse pe măsura celor mai comode atitudini cu aparenţă de intelectualitate. Cu atât mai plăcut, fără îndoială, dacă operele sunt astfel ieşite din mintea autorului, încât prefacerea aceasta să se poată opera cât mai uşor. Poate că aşa este bine să fie - dintr-un punct de vedere universal pedagogic. Dar acela care nu crede în obligativitatea unor ierarhii absolute ale valorilor omeneşti, ci simte înţelesul vital al disparităţii şi al contrastelor, înţelege că fiecare tip uman energic diferenţiat are dreptul, fiindcă are puterea, să fie unilateral în o specifică a sa orientare. Doar numai cu preţul acesta, reflecţia, ca şi orice altfel de acţiune a noastră asupra realităţii, poate fi rodnică.

În contra lui Musset mărturiseşte Baudelaire, într-o scrisoare, sentimentele acestea: "Excepte a l'âge de la premiere communion, je n'ai jamais pu souffrir ce maître des gandins... son torrent bourbeux de fautes de grammaire et de prosodie, enfin son impuissance totale a comprendre le travail par lequel une reverie devient un objet d'art". (Oeuvres posthumes, pag. 301, Crepet). Execuţia poate părea răutăcioasă, pedantă, nedreaptă. Ar fi-ntr-adevăr ingrat să izgoneşti toate dramele lui Musset din sfera operelor de artă. Mulţi dar se vor supăra sincer şi absolut asupra acestei judecăţi, în care vor vedea o simplă defăimare, şi îşi vor justifica frumos supărarea. Mie îmi pare că Baudelaire, cu simţul sigur al maestrului, a găsit viciul originar de care este stricată aproape toată lirica mult iubitului poet. Şi prin antipatia aceasta, brutal vărsată, vorbeşte natura autentică a tipului artistic. Prefacerea visării şi a emoţiei într-un obiect estetic se operează prin mecanisme sufleteşti ciudat unilaterale, care nu rezultă şi nu pot fi înţelese din orişicare fel de capacităţi de simţire şi de fantezie, oricât ar fi ele altfel de intense.

În mijlocul curentului mediocru şi hibrid al vieţii practice, în care toţi stăm prinşi, cuprinsul conştiinţei este el însuşi hibrid şi mediocru. Nici abstracţie riguroasă şi generalizare atentă, nici precizie de contur şi profuzie de coloare; ci numai scheme şi generalizări grabnic regulate, de care atârnă la întâmplare vagi rămăşiţe de imagini, un amestec searbăd, dar comod, tocmai potrivit pentru adaptarea practică a creaturii, dincolo de această sferă a spiritului practic şi comun trăiesc formele excepţionale şi extreme ale sensibilităţii şi intelectului; în esenţa lor, ele depăşesc trebuinţele de adaptare momentană, iar funcţiunea lor este independentă de eventualele efecte pe care le pot ele avea, în depărtare, asupra strictei practice. Aşa-numita elocvenţă sau lirică naturală, prin care un tânăr îşi varsă focul dorurilor chinuitoare şi amărăciunile geloziei, nu este dintru-ntâi decât o manifestare practică, care priveşte exclusiv pe cei doi direct interesaţi şi, cel mult, irită plăcut curiozitatea psihologică şi biografică a vecinilor. Dar numai deosebite operaţii intelectuale pot extrage din simpla turburare sentimentală motive de creaţie artistică. De aceea artistul Baudelaire nu se putea lăsa ademenit de trepidaţiile amorezate, tumultuos literarizate de veşnic junele şi zvăpăiatul băiat.

Tolstoi, pe când lucra la un roman rămas neisprăvit, despre decabrişti, face această surprinzătoare spovedanie : "M-am adâncit cu totul acum în citirea documentelor de la anii 1820, şi nu pot să-ţi spun plăcerea pe care o simt când mă cufund în vremurile acele. Ţi se pare că vezi cu ochii cum figurile, în tabloul acesta, nu se mai clatină nesigur, şi cum totul se fixează în liniştea solemnă a adevărului şi a frumuseţii. Mă simt atunci ca un bucătar, care a sosit în piaţă şi, dând cu ochii de atâtea legume, cărnuri şi peşti, este prins de entuziasm gândindu-se la mâncările gustoase ce ar putea să gătească din ele. Astfel mă cuprinde şi pe mine entuziasmul şi, Dumnezeu ştie pentru a câta oară, mă pierd în fantazări. Să le găteşti toate aceste, greu lucru este şi de temut. Dar e mare desfătare să le curăţi şi să le alegi frumos toate" (Contesei Alexandrina Tolstoi, ianuarie 1878. Vezi Tolstoi-Bibliothek, I, Munchen, 1913, pag. 320-321). Aşa descrie, din imediată experienţă, starea de spirit a scriitorului artist, un om atât de pătimaş de morală şi credinţă, tocmai în anii când îl cuprinsese criza religioasă care a hotărât orientarea lui de mai pe urmă, un om dar din cei mai puţin suspecţi de estetism voit. Naivitatea vioaie cu care vorbeşte scrisoarea aceasta, trimisă nu doar unui confrate curios de estetică, ci unei bune mătuşe; comparaţia care vădit izbucneşte dintr-o impulsivă şi deplină onestitate, sfidând orice eleganţe imbecile - dau mărturisirii psihologice cuprinse acolo o evidenţă de o rară strălucire.

Tolstoi ne face să surprindem în plin caracteristica transformare a visării în obiect de artă.

La 23 mai 1871, jurnalul fraţilor Goncourt notează : "a ce moment nous sommes chasses de notre observatoire de verre par le sifflement des balles qui passent a cote de nous faisant dans l'air comme des miaulements de petits chats". În aceeaşi zi, tot despre sunetul gloanţelor (Journal, IV, 311, 314) : "les balles eraflent la maison, et ce ne sont aux fenetres que sifflements ressemblant au bruit que fait la soie qu'on dechire".

Să compare cineva detaliile în care caută să se fixeze starea de atenţie senzuală, silinţele imaginaţiei de a găsi o transpunere sensibil exactă pentru impresiile imediate ale artistului, cu starea intelectuală a omului redus la bun-simţ, pus în faţa unor analoage detalii - şi va înţelege, comparând astfel, pe cât se pot înţelege asemenea stări interne, cât de ciudată şi exagerată lucrare este experienţa artistului, privită din pragul experienţei normale şi mediocre care mulţumeşte cu prisos viaţa practică.

Literatura este zona în care vin să se odihnească, sub haina ieftină a locurilor comune şi a zicerilor consacrate, abstracţiile molâi şi imaginile fade ale oamenilor pentru care efortul intelectual, dezlegat de orice rezerve practice, este o lucrare indiferentă, neînţeleasă, necunoscută.

Există un stil comun, adică un sistem de tradiţii născut din mintea neglijentă şi hrănit din imaginile nesărate ale tipului intelectual comun. Acesta este tocmai şi stilul simplilor literaţi, care-l înfloresc numai cu grijă şi economie, cât trebuie ca să aibă aer de sărbătoare, şi fără a pune la cheltuială necumpănită capacitatea de înţelegere şi fantezia cetăţeanului cititor. Când, în astfel de stil, corectitudinea gramaticală pare deplin constatată, atunci pedagogii de toate treptele, guvernantele, academiile şi alte autorităţi severe vorbesc de limpiditatea clasică şi se încântă solemn de minunea perfectului stil curgător. Dar contra acestui stil comun - fenomen puternic şi dominator ca tot ce produc majorităţile - artistul literar luptă cu toată înverşunarea pe care i-o dau pornirile exagerate ale sensibilităţii lui. Vorbirea consacrată a literatorilor şi cititorilor literari este o ispită statornică şi primejdioasă: ea îndeamnă pe artist să aperceapă în mod comun şi mediocru. Prin izvorul şi natura lui, stilul acela, cu un fel de ostilă îndărătnicie, caută să oprească pe artist de a căuta expresia deosebită pe care o cere cuprinsul singular şi extrem al experienţei sale. În direcţii opuse, dar deopotrivă depărtaţi de uliţa obişnuitei şi indispensabilei literaturi, tipul artistic ca şi acel ştiinţific nu pot să vorbească ca lumea, ci îşi creează neapărat o vorbă pedantă. Ca scriitor sau cititor, simplul literat este natural împins a preface totul în literatură, în material de întrebuinţare practică, instructivă; şi înţelege oricine că aproape toate operele artistice pot fi schematizate aşa încât să obţii un material brut de fapte şi opinii oarecare. Literatul cititor se serveşte de operele artistice mai ales pentru a extrage asemenea material; literatul autor adună din ele şi provizii de ornamente cu care să-şi potrivească stilul frumos. Este de însemnat că literatul, ca producător de distracţii instructive şi ca tip fără experienţă energic caracterizată, crede, în chip natural, că "adevărurile" sunt manechini pe cari, după gust şi trebuinţă, îi îmbraci în stil sec şi propriu, sau îi înţoleşti în stil frumos. Artistul însă nu poate să ştie de frumos în înţelesul acesta garderobier; el ştie numai de necesar, de cuprinsuri intelectuale impuse prin funcţionarea specifică organismului său psihic.

Întrebarea care ar trebui să fie, pare că, cea dintâi şi cea mai fără de voie în faţa oricărui complex de imagini şi ficţiuni este aceea relativă la funcţiunea lor: sunt ele semne autentice ale unei vieţi interne care nu trăieşte decât printr-însele, sau sunt pretexte mai mult ori mai puţin inocente, în slujba unor trebuinţe ori unor vanităţi care, indiferent din ce motive, caută o deghizare? Un entuziasm naiv şi curat pentru formele poetice, ca şi vanitatea mai puţin naivă de a figura printre autori sunt motive tipice care fac să se nască sonete, drame, povestiri şi dialoguri, acolo unde, în chip natural, era putere şi rost numai pentru articole de popularizare filozofică, morală, politică sau de o modestă declaraţie de dragoste, cu caracter exclusiv privat şi practic. A găsi o dată pe săptămână o metaforă interpretativă sau o comparaţie pedagogică arată o capacitate care, nici calitativ şi nici măcar cantitativ, nu se poate asemăna cu generaţiile de imagini care se revarsă în conştiinţa artistului, independent de orice trebuinţe practic explicative sau chiar în contra acestora.

*

Diferenţiarea cunoştinţelor şi, potrivit cu aceasta, accentuarea din ce în ce mai acută a deosebirii capacităţilor individuale, sunt fenomene foarte vechi şi însemnate ale vieţii europene; cel puţin aşa de vechi, încât Socrat chiar luase cu mare interes cunoştinţă de dânsele; şi aşa de însemnate, încât de obicei le trecem cu vederea, ca lucruri de la sine înţelese. Literaţii, care trăiesc în generalităţi, pare că neglijează cu o deosebită consecvenţă întâmplările aceste. Dar fapte de o aşa profundă fatalitate nu pot fi închise în registrul lucrurilor de la sine înţelese, fără o luare-aminte mai gingaşă decât aceea care poartă zilnic condeiul fugar şi practic al literatului.

Divizarea din ce în ce mai complexă a cunoştinţelor nu s-a oprit doar la sfera matematică şi fizică, ci a luat în curentul ei mai toate semiştiinţele sau pseudoştiinţele, numite obişnuit morale ori sociale. Aceste discipline, din care literatura îşi colecţionează moderatele ei adevăruri comune, morale şi religioase, politice şi altele, au intrat şi ele sub un control special şi migălos, care preface din temelie structura şi stilul lor. Se ridică astfel o greutate neînlăturabilă din împrejurarea că ideile din care se face literatură nu mai pot fi astăzi atât de uşor îmbrăţişate ca altădată de moderatele capacităţi ale bunului-simţ. Părerile metafizice, morale ori politice au acum două existenţe bine deosebite între dânsele: una vagă, şi comodă, în literatură, cealaltă, anevoioasă şi cu ostenitoare îngrijire precizată, în disciplina specială corespunzătoare. Şi era de aşteptat ca prin această dedublare să se schimbe, la o anume parte a oamenilor de azi, toată dispoziţia faţă de generalităţile literare, toată consideraţia pentru funcţionarii simplei literaturi. Dar prin vechi şi îndărătnic obicei, literaţii continuă, în faţa unui public foarte sugestibil tocmai prin solida, deşi ascunsa lui indiferenţă intelectuală, să vorbească drapaţi în domino de "mage effare" sau de gravi apostoli, pare c-am fi pe vremea profeţilor iudei sau a celor şapte înţelepţi ai Greciei.

Acumularea şi divizarea cunoştinţelor şi a metodelor a atins pe artişti înşişi. Talentele autentice au fost tot mai tare depărtate de la obişnuita literatură, şi s-au concentrat în câmpul artei literare, afirmându-şi natura specifică cu o conştiinţă din ce în ce mai clară. Nicăieri nu a fost atât de violentă această afirmare ca în Franţa de la mijlocul secolului al 19-lea; poate pentru că sensibilitatea literară a fost acolo mai intens cultivată, ori şi din cauză că abuzul de literatură era mai vast decât aiurea. Orişicum, nu pare să fie întâmplare că artiştii francezi au atacat şi urmărit locurile comune cu* un necaz aşa de susţinut. Cu deosebire semnificative şi preţioase pentru judecarea crizei prin care s-a afirmat atunci arta literară sunt contrastele în care se găseşte clasicistul şi totuşi modernul Taine. Clasicist prin educaţia de la Şcoala normală şi ca profesor, el dezaprobă stilul şi estetica cea nouă, care preconiza detaliul colorat şi bogăţia de impresii; şi condamnă hotărât metoda lui Flaubert, dar mai ales aceea pe atunci cu totul scandaloasă a fraţilor Goncourt, proclamându-se credincios lui Musset. Dar iată ce neaşteptate lupte şi nedumeriri se iscă în sufletul profesorului: "depuis dix ans (24 a 34) tout le courant de ma reflexion et de mon education a tendu a transformer l'idee abstraite et seche en idee developpee et vivante. C'est le passage de la formule a la vie... Quand je me regarde interieurement, il me semble que mon etat d'esprit a change, que j'ai detruit en moi un talent, celui de l'orateur et du rhetoricien. Mes idees ne s'alignent plus par files comme autrefois; j'ai des eclairs, des sensations vehementes, des elans, des mots, des images; bref, mon etat d'esprit est bien plutot celui d'un artiste que d'un ecrivain. Je lutte entre les deux tendances, celle d'autrefois et celle d'aujourd'hui. Il faut choisir, etre artiste ou orateur" (Vie et correspondance, II, 258, sqq.; februar şi octomvrie 1862). Făcând bilanţul, Taine încheie că notarea impresiilor, în afară de orice construcţie logică, rămâne forma cea mai potrivită acum spiritului său - "il y a un genre litteraire de ce cote". Iar felul cum întrebuinţează cuvântul litteraire, în textul pe care-l transcriu mai jos, precizează pare că şi mai tare natura şi gradul de conştiinţă a crizei sale de stil: "C'est parce que tu es litteraire, que tu n'entends pas les descriptions" - scrie Taine mamei sale, la 7 septemvrie 1858.

A fost sortit dar ca normalianul clasicist să fie necredincios bunelor tradiţii literare şi nu fără humor constaţi că astăzi, după trei sferturi de veac aproape, un profesor de istorie literară observă, întrucâtva mustrător, că stilul lui Taine păcătuieşte prin exces de imagini (vezi Lanson, Histoire de la litterature francaise, ed. 12, pag. 943), iar de altă parte meşteşugitul France vine să ne surprindă, în necrologul consacrat lui Taine (Le Temps, martie 1893), cu această paradoxală distingere: "Bien qu'il ecrivit avec autant d'eclat que de force, il n'avait l'esprit nullement litteraire".

*

Deprecierea generalităţilor literare din care se prepară literatura era fatal să se producă în judecata oamenilor cu înţelegerea şi fantezia îndreptată, fireşte, spre diversitatea infinit colorată, spre continua revărsare a detaliilor naturii, aşa cum se arată ea simţurilor şi spiritului liberat de toate grijuliele rezerve, pe care nevoile practice, printr-o naturală contrabandă, caută să ni le furişeze oricând, în orice colţ al sufletului. În consumaţia comună, literatura urmează a-şi păstra justificarea ca debit de jucării pedagogice. Nu-i nevoie, şi nici drept nu-i, ca pe toţi producătorii din acest gen să-i numim "farceurs a idees" - o vorbă a lui Flaubert, cel veşnic supărat, şi cu izbucniri adeseori copilăros hapsâne. Dar poate fi de folos să simtă cineva bine originea fundamental onestă şi adâncul înţeles istoric al acestei injurii.