Sentimentalul Maupassant

"Maupassant a înnebunit fiindcă nu credea în Dumnezeu. Acest nenorocit se îndepărtase absolut, se înstrăinase complet de divinitate." Aşa scriau pe vremuri oameni evlavioşi şi gingaşi la suflet. Astăzi s-ar zice poate, de exemplu: Maupassant s-a prăpădit de răul pesimismului, fiindcă n-a putut ajunge la o "concepţie unitară de viaţă". În amândouă formulele ni se prezintă, cum lesne se poate vedea, acelaşi punct de vedere nobil, cum se zice, şi sublim. Eu cred că faţă de păreri ca aceste, mai mult pioase şi binecrescute decât inteligente, n-a fost rău că în anii din urmă s-a stăruit cu oarecare băgare de seamă, şi fără fraze, asupra bolii lui Maupassant. Cititorului cu educaţie nu-i strică să audă, chiar şi mai des, că nimeni nu poate înnebuni, de-a binelea şi fără hiperbolă, numai din desperare metafizică. Iar pentru istoricii literari şi biografi este mai de folos, cred, să consulte câteodată psihiatria decât să se încânte cu nu-ştiu-ce-uri solemne, de o eleganţă intelectuală foarte îndoielnică.

Pe istoricii literari îi găsesc, în general, puţin dispuşi să admită o puternică influenţă a bolii asupra producţiei lui Maupassant. Obişnuit este să se dea o prelungită admiraţie incomparabilei sale obiectivităţi, şi se acordă numai că, în operele din urmă, apare un caracter oarecare sentimental şi duios; ori încă poate: că boala i-a sporit pesimismul. Psihiatrul Wilhelm Lange, care ne-a dat o patografie a lui Hölderlin, excelentă chiar şi în părţile curat literare, scrie în studiul său critic asupra psihozei lui Maupassant : "În nuvela Le Horla se aude imbecilitatea paralitică". Iar mai departe: "Pe când schiţa fantastică Sur l'eau, din 1881, este încă solid compusă, simplu şi lucid scrisă, bucata intitulată Lui, din 1884, cuprinde repetări şi interjecţii directe ale autorului. În Horla (1887), şi încă mai mult în Qui sait (1890), repetările, întrebările, suspensiile se acumulează; iar repetarea, cu evidentă satisfacţie, a aceloraşi cuvinte cu greu găsite ne aduce aminte de perseverenţele verbale ale oamenilor beţi". Faţă de aceste afirmaţii ale lui Lange trebuie amintit mai întâi că Le Horla ni s-a păstrat în două redactări: cea mai veche, apărută la 26 octombrie 1886 în Gil Blas; iar volumul de nuvele în care se găseşte al doilea text a ieşit de sub tipar în 1887. Primul text este cam de opt ori mai scurt decât acel din volum; este scris limpede, în ton uscat până la exagerare - vrea să fie ca o dare de seamă rece, care contrastează frapant cu ciudăţenia faptelor descrise. Intenţia îmi pare clară: este vorba de a lăsa pe cititor în îndoială dacă are înainte povestirea unui nebun sau o istorie fantastică. În acest prim text omul îşi povesteşte întâmplările într-un spital, faţă cu medici şi alţi învăţaţi; a doua redactare este în formă de jurnal, şi aici mi se pare că intenţia a fost să povestească progresul unei boli mintale; de aici incoerenţa, exclamaţiile, repetările. Lange vrea să le interpreteze simptomatic. Literar, îmi pare textul al doilea mult inferior celui dintâi. Dar tot aşa, şi în acelaşi fel inferior, este povestirea Lui, din anul 1884, care evident este o altă lucrare pregătitoare pentru Le Horla. Astfel, între Lui şi Le Horla avem textul din Gil Blas, lucrare de ton foarte potolit şi cu artistică îngrijire executată. Afară de aceasta uită Lange că retorică de rău-gust nu se găseşte prea rar la Maupassant; şi se găseşte mai cu seamă acolo unde e vorba de povestitori fictivi. Exclamaţiile şi mai ales repetiţiile erau dinadins introduse pentru a caracteriza persoane cu psihicul bolnav. În sfârşit, nu trebuie uitat că în lucrările cele cu totul din urmă, în fragmentele de roman l'Angelus şi l'Àme etrangere, scrisul lui Maupassant este în totul liniştit, dezvoltarea gândirii strict coerentă. Nu se poate vorbi dar cu deplină hotărâre despre o constantă decădere a stilului sub influenţa bolii.

Într-un tratat cu dimensiuni de lexicon, închinat vieţii şi operei lui Maupassant, carte plină de cunoştinţi şi de entuziasm, biograful Paul Mahn crede a constata că stilul eroului său este unul şi acelaşi de la un capăt la altul al operei, şi prin aceasta exclude pe cât se poate înţelege, orice influenţă a bolii asupra producţiei literare. O asemenea influenţă a existat totuşi, şi eu mi-o închipuiesc mai mult indirectă: boala a exagerat sentimentalitatea înnăscută a omului, şi prin aceasta a determinat direcţia artei sale. El însuşi vorbeşte odată despre un punct deciziv în viaţa lui: până la acel tournant, totul era pentru dânsul voioşie şi frumuseţe; atunci însă a văzut "dintr-o dată sfârşitul drumului". Încă din vara anului 1878 se găsesc, în scrisorile lui Flaubert, aluzii clare la tristeţea şi deprimarea tânărului prieten, care probabil de pe atunci chiar era bolnav şi, poate, îşi dădea seamă de gravitatea bolii sale.

Maupassant a fost din capul locului un burgez cuminte, deopotrivă înzestrat cu humor şi cu sentimentalism. Dac-ar fi fost sănătos, s-ar fi amuzat cât l-ar fi iertat puterile, cu sporturi, cu femei şi în călătorii. Harnic şi abil cum era, ar fi produs regulat romane şi nuvele. Încetul cu încetul, şi-ar fi câştigat - ca un fel de Feuillet cam pipărat - simpatia mamelor de familie luminate. De vreo treizeci de ani încoace, ar fi fost primit în rândul autorilor "dont les meres permettent la lecture a leurs filles". În glorie şi cu avere - se pricepea şi în afaceri! - ar fi părăsit, la adânci bătrâneţe, această vale a plângerilor. Se-nţelege că, potrivit vremii, ar fi fost pesimist, ar fi citit pagini alese din Schopenhauer, ar fi scris foiletoane elegiace. Dar toate acestea ar fi fost atitudini fără grave consecinţe, cochetării platonic pesimiste. Grozăvia şi înfiorarea, dezolarea suferinţii şi spaimele morţii nu le-ar fi cunoscut nici pe departe, sănătos, cum le-a cunoscut bolnav. În filozofările lui melancolice, boala are o parte mare. Căci suferinţa înduioşează, sau te face iritabil. Groaza de toate înfricoşatele posibilităţi ale perfidei sale boli trebuia să-l facă şi mai sensibil, şi mai sentimental decât era din natură.

Pentru observaţiile de mai jos, aceasta este data cea mai însemnată din istoria vieţii acestui om.

*

Cred că oricine cunoaşte câtuşi de puţin opera lui Maupassant, şi oricine are, prin natură, mai mult judecată clară decât capacitate de exaltare, nu va fi surprins dacă spun că omul acesta a fost un artist foarte sentimental. Vreau să zic: această calitate se vede foarte tare în operă însăşi, chiar când n-am şti nimic asupra persoanei autorului. Dar avem şi mărturii directe, categorice despre aceasta:

"Les attaches que j'ai dans la vie travaillent ma sensibilite qui est trop humaine, pas assez litteraire... J'ai un pauvre coeur orgueilleux et honteux, un coeur humain, ce vieux coeur humain dont on rit, mais qui s'emeut et fait mal... Je suis de la famille des ecorches. Mais cela je ne le dis pas, je ne le montre pas, je le dissimule meme tres bien, je crois... On me pense sans aucun doute un des hommes le plus indifferents du monde. Je suis sceptique, parce que j'ai les yeux clairs. Et mes yeux disent a mon coeur: "cache-toi, vieux, tu es grotesque", et il se cache".

Aşa era Maupassant. Clar şi preciz se descrie singur în scrisori, şi tot aşa se trădează în cărţile lui. Tocmai completa şi naiva convingere cum că ştie să-şi ascundă bine inima ne dă relieful perfect al autoportretului. Este caracteristică şi cunoscută ambiţia sentimentalilor de a trece drept sceptici. Merimee pare să fi fost cel mai iscusit în această politică, dar Merimee a fost el într-adevăr sentimental? Maupassant scrie despre Mont-Oriol, la care lucra tocmai: "les chapitres de sentiment sont beaucoup plus râtures que les autres... Je ris souvent des idees sentimentales, tres sentimentales et tendres que je trouve en cherchant bien". Nu-i de crezut că-i venea greu să le găsească. Asta ştia bine prietena căreia îi erau trimise rândurile de mai sus, şi care povesteşte cum se supărase el odată, când ea îi spusese că pe fiecare pagină a cărţilor lui stă scris: milă! Cu toate aceste, mai toţi care au vorbit de Maupassant sunt de altă părere decât doamna Leconte de Nouy, şi de aceea auzim atâtea despre "obiectivitatea" şi "sublima lui indiferenţă".

Fiindcă efectele sentimentalităţii sporite de boală sunt, cum cred, aproape deopotrivă răspândite peste opera întreagă, este drept să căutăm peste tot rezultatele estetice ale acestei stări a omului, în loc de a le reduce numai, şi în mod vag, la lucrările din urmă. Astfel se va vedea poate că, privită numai estetic, producţiei lui Maupassant, în cea mai mare parte, i se cuvine alt loc decât acela care de obicei i se face, că felul talentului şi raporturile dintre estetica lui naturală şi cea adoptată au fost altfel decât cum sunt în general prezentate.

*

Maupassant pare să fi admis, în principiu, estetica lui Flaubert. În prefaţa la Pierre et Jean vrea el să arate cum metoda lui se întemeiază pe ideile acelui maestru. Nu este vorba să înduioşezi ori să mângâi, nici să-l faci pe cititor să viseze, să râdă, să plângă ori să cugete, ci: să-i dai ceva frumos - aceasta e, s-ar zice, după părerea lui, ca şi a învăţătorului, datoria supremă pentru artist, acesta-i gustul "spiritelor distinse". De aici urmează că arta nu trebuie să "instruiască", ci să "arate". Artistul trebuie să stea ascuns, să lase obiectele să vorbească ele cât mai direct. Pentru arta povestirii rezultă din toate acestea o consecinţă foarte însemnată: psihologia persoanelor nu trebuie dezvoltată în studii explicative, ci întocmai cum e la Flaubert: să se arate prin faptele lor. "Interiorul să se descopere prin exterior, fără argumentare psihologică". Astfel se face povestirea interesantă, şi mai puţin convenţională; fiindcă în realitate oamenii trăiesc şi făptuiesc, dar nu-şi istorisesc motivele. De altfel, nici nu putem pretinde a cunoaşte vreodată motivele complet şi sigur, aşa încât este oareşicum chiar mai onest să dai cât mai multă acţiune, cât de puţină, sau deloc, explicaţie psihologică. Încă mai preciz vorbeşte Maupassant despre aceasta în o scrisoare nu demult publicată: "Am ajuns la convingerea că cine vrea să scrie bine, ca artist, colorist, ca om de simţuri şi plăsmuitor de imagini, acela trebuie să descrie, iar nu să analizeze... În fond, arta noastră are menirea să facă vizibile, interesante şi mai cu seamă estetice, părţile intime ale sufletului. Pentru mine psihologia în roman şi nuvelă se reduce la aceasta: cu ajutorul vieţii să ni se arate omul ascuns". Din "simpla şi luminoasa teorie" a lui Flaubert şi a lui Bouilhert scoate Maupassant regula fundamentală a observaţiei artistice. Totul este să vezi exact. Inspiraţiile vagi trebuiesc evitate. Arta este matematică; efectele mari se obţin cu mijloace simple, bine combinate. Buffon zicea că geniul nu-i decât continuă răbdare, Maupassant adaogă: talentul este reflecţie stăruitoare, cu condiţia să ai simţul specific trebuitor acestei reflecţii. În legătură cu acest sistem de observare fixase Flaubert teoria stilului: Orice ai avea de spus, există numai un substantiv cu care să numeşti lucrul, un verb ca să-i dai viaţă, un adjectiv care să-l caracterizeze. Aceste cuvinte, singurele juste, trebuie să le cauţi, evitând orice şarlatanie de vorbă, oricare ciudăţenie; şi să nu te mulţumeşti cu aproximaţii. N-ai nevoie de cuvinte rare şi uitate, dar cu atât mai mult trebuie să cauţi fraze variat construite, ritmate şi articulate cu rafinare şi pline de sonoritate.

Fiindcă, în modul arătat, Maupassant se afirma ca elev al lui Flaubert, lumii i s-au părut amândoi mult mai înrudiţi decât sunt în realitate. Un literat pretinde, de exemplu, că Maupassant, întocmai ca Flaubert, era convins că viaţa există oarecum numai de dragul artei, că ambii erau de aceeaşi rasă şi aveau acelaşi temperament. Un altul zice: adevărata pasiune a lui Maupassant era arta. Şi aşa au zis mulţi alţii, dacă nu chiar toţi care au vorbit despre înrudirea celor doi "normanzi". Este în adevăr aşa?

Arta este totul, arta este fapta supremă; pentru artist nu încape altă lege decât să sacrifice totul artei. Aceasta-i dogma lui Flaubert; de această credinţă s-a ţinut el cu cea mai perfectă naivitate, şi în practică s-a conformat ei cât s-a putut mai unilateral şi mai consecvent. Cum se poate însă ca cineva, care a adunat toate datele unei biografii complete a lui Maupassant, să scrie că pentru omul acesta arta era suprema dragoste, că viaţa pentru dânsul nu exista decât de hatârul artei? Sportul şi femeile îl atrăgeau mult mai tare decât toată arta - cred că pot spune aceasta fără înconjur; în ochii oamenilor cuminţi şi înţelegători nu-l scoboară întru nimic o asemenea constatare. Maupassant, un fel de martir al artei? ce curioasă nebăgare de seamă! Ori poate şi mai rău.

La exaltarea lui naivă pentru artă, Flaubert se necăjeşte pe tânărul său prieten fiindcă se dă prea mult petrecerilor, şi-l sfătuieşte să sacrifice literaturii canotajul şi fetele. Îmi închipuiesc că băiatul trebuie să fi râs cu bunătate, dar din toată inima, de candidul maistru. "Nu sunt în stare să-mi iubesc arta cu adevărat. O analizez prea mult. Simt prea tare cât de relativă este valoarea ideilor, a cuvintelor, şi chiar a celei mai perfecte inteligenţe... Nu mă pot opri să nu dispreţuiesc gândirea, fiindcă-i atât de slabă, şi forma, pentru că-i aşa de imperfectă. Pe mine mă stăpâneşte iremediabil ideea insuficienţei omeneşti, a oricărei silinţe a noastre, fiindcă rezultatele sunt totdeauna nişte mizerabile şi neisprăvite lucruri". Această filozofie, jumătate confuză, jumătate banală, asupra neputinţei de a atinge perfecţia, ascunde adevărata psihologie a omului: el nu putea să iubească deosebit arta fiindcă iubea mult prea tare altceva - viaţa.

Este de mirare cum nu s-a luat seama că Maupassant n-a scris niciodată entuziast despre artă. În Sur l'eau, Au soleil, Fort comme la mort, în prefaţa la Pierre et Jean, în studiul asupra lui Flaubert, ori în ce parte vorbeşte de artă - unde se întâlneşte tonul entuziast?

Ce vor şi ce pot, în general, artele? Pictura dă, în culori, peisaje monotone, care niciodată nu seamănă cu natura, sau oameni, copii moarte şi mute ale vieţii, care niciodată nu dau impresia de viaţă. De ce osteneala aceasta, de ce zadarnica şi banala reproducere a unor lucruri triste în ele însele? Despre o expoziţie de tablouri spune în Fort comme la mort : "Şi atunci a început lumea să agite aceleaşi teme cu aceleaşi argumente... sur des oeuvres a peu pres pareilles. Soldaţi, vaci care pasc, apus de soare, lună plină; în scurt, tot ce fac şi vor face pictorii în vecii vecilor". Ori se găseşte măcar urmă de simţ sau de reflexie estetică în prelunga explozie admirativă în faţa Venerei din Siracusa, în discursul acela retorico-poetic despre femeie şi dragoste? Trebuie să fie cineva prea distrat pentru ca să ia o astfel de bucată literară, atât de oarecare, drept consideraţie profundă în materie artistică. Este izbitor cu ce adjective nule îşi traduce Maupassant impresiile sale de artă: "le plus grandiose spectacle que l'art humaine puisse offrir - la chapelle palatine, la plus belle qui soit au monde, le plus surprenant bijou religieux, ensemble merveilleux, chef d'oeuvre divin, chapiteaux d'une beaute parfaite, admirable niche d'un style exquis, escalier d'un style delicieux, proportions irreprochables, charme intraduisible des lignes, Saint-Marc, la chose la plus admirable du monde. Tiepolo possede un admirable et invincible pouvoir de charmer". Atât reuşeşte să dea, la maximum - atât de nediferenţiat este simţul şi experienţa artistică a acestui viguros dispreţuitor al obtuzilor burgezi.

Cu poeţii, ca şi cu pictorii: îi cunoşti pe toţi, când ai citit pe cei patru mai buni. Altceva nu pot ei decât să copieze omul... Urmează după această simplă şi expeditivă constatare o exclamaţie foarte caracteristică, o plângere pe care adeseori o auzim de la diletanţi şi de la fete nervoase şi impaciente: "Ah, dacă poeţii ar ajunge până la stele, dacă mi-ar arăta necontenit lumi nouă, atunci i-aş citi zi şi noapte!"

Muzica pare s-o fi iubit mult Maupassant; aşa cel puţin s-ar presupune după câteva locuri unde el sau persoanele sale vorbesc de dânsa; dar aceste locuri mai arată că înţelegea muzica puţin ori deloc. În Mont-Oriol vorbeşte Paul Bretigny, "le jeune premier" al romanului, în a cărui tipică fizionomie se găsesc probabil caractere esenţiale din persoana autorului: "Când aud muzică, pare că mi se desface pielea de pe carne... Stau ca un om jupuit de viu (cuvânt adesea întrebuinţat de Maupassant despre el însuşi); orchestra cântă pe nervii despuiaţi, cutremuraţi, care se înfioară la fiecare ton". Iar pictorul Bertin, în Fort comme la mort, iubeşte şi el muzica: "il adorait la musique, comme on adore l'opium. Elle le faisait rever". Şi mi se pare că suntem complet lămuriţi asupra capacităţii muzicale a lui Maupassant acolo unde acelaşi pictor asistă la Faust al lui Gounod şi simte delicat cum muzica aceasta "îi descopere deodată toată adâncimea poemei lui Goethe"!

Urme de interes şi înţelegere pentru obiecte de artă nu se află. În jurnalul fraţilor Goncourt se notează că, în ultimii ani ai vieţii, Maupassant începuse a colecţiona, dar cu puţină pricepere. Cu artişti se întâlnea mult în tinereţe; cu dânşii făcea mult canotaj şi vânătoare de femei. Bibliofil n-a fost; probabil nici foarte cititor. Nu mai mult decât majoritatea jurnaliştilor parizieni mai de seamă; poate mai puţin. Şi aici intervine o altă fundamentală deosebire faţă de Flaubert, care avea o neobişnuită putere de lectură; în Bouvard et Pecuchet se ascunde probabil o bună doză de autoironie. Flaubert era om de studiu. Pentru Maupassant însă, ca pentru toţi acei pe care viaţa îi captivează puternic, nici o speculaţie, incluziv arta, nu poate vreodată să-i seducă adevărat.

Deşi îi place să presare reflecţii în povestirile lui, nu se poate zice cu dreptate că Maupassant a filozofat mult şi profund. Unii l-au numit "gânditor puternic" şi autor "bogat în idei". Mi-e cu neputinţă să văz în această judecată altceva decât un semn de nemărginită dragoste şi admiraţie pentru persoana lui. Această laudă este poate şi cea mai îndoielnică din câte se pot aduce unui povestitor. Fiindcă ai nervii iritabili, fiindcă viaţa îţi pare monotonă şi urâtă, ori tristă şi crudă, iar ideea morţii te desperează, nu înseamnă că eşti un cugetător puternic. Maupassant a scris destul de mult pentru ziare, şi a căpătat foiletonicescul obicei al aşa-numitelor consideraţii generale. Ceea ce el dă, ca idei, nu întrece, cred, nici calitativ, nici cantitativ, nivelul jurnaliştilor inteligenţi din vremea lui. În tot cazul, aprecieri ca cele citate nu se pot face cu hotărâre decât după ce s-ar fi luat în specială cercetare, din acest punct de vedere, toţi aşa-numiţii chroniqueurs mai buni ai generaţiei sale. Pesimişti erau, probabil, pe atunci mai toţi, şi mai ales oamenii de condei. Iar dispreţul sistematic pentru burgez, pe care l-a diluat cu groase trăsături de satiră şi cu atât de puţin spirit în Les dimanches d'un bourgeois de Paris, nu este, cum ştie oricine, un product original al gândirii lui. Maupassant n-a cugetat, mi se pare, nici adânc, nici subtil; a repetat numai foarte clar şi foarte viu ideile medii ale timpului. Pe cititorii sensibili îi rog aci, ca şi la toate observaţiile asupra structurii intelectuale a omului acestuia, să vadă aici o evaluare, şi încă mai puţin o condamnare a artei lui. Am să dau lămurit a înţelege ce cred despre aceasta când vom ajunge acolo.

Aici vreau numai să amintesc încă un caracter al lui Maupassant care-l deosebeşte sensibil de Flaubert. Acesta scrie şi accentuează: "moins on sent une chose, plus on est apte a l'exprimer comme elle est". Celălalt zice dimpotrivă : " J'ecris parce que je souffre". Artistul este un om "jupuit de viu, o creatură care vibrează înfiorată". Şi despre dânsul însuşi povesteşte astfel : "Îmi aduc aminte de zilele posomorâte, în care inima mea a fost în aşa fel sfâşiată de lucruri văzute într-o clipă, încât amintirile acelor vedenii rămân în minte ca nişte răni". Şi dă exemple, atât de caracteristice cât se poate, pentru felul lui de a observa, de a se interesa de viaţă: o băbuţă prăpădită trece în cârjă pe lângă dânsul, nenorocita trebuie să-şi aducă singură de mâncare. Pe această bază sentimentală Maupassant construieşte tabloul duios al unei dureroase existenţe: "Oh, la misere des vieux sans pain, des vieux sans espoir"... Sau: într-o zi ajută unui medic să îngrijească o familie de ţărani, bolnavi de difterită - "aceasta n-am s-o uit niciodată, şi încă multe altele care mă fac să urăsc pământul"... Dar aceasta, ferească Dumnezeu, nu-i psihologia artistului în general, "l'homme ecorche", cum îl numeşte el; aceasta-i psihologia lui. Aici vedem numaidecât cum îşi găsea Maupassant subiectele. Aşa cum era, omul acesta nu putea fi cu adevărat şi efectiv captivat de estetica lui Flaubert şi a parnasienilor. Să luăm seama că, după ce expune teoriile maistrului despre sublima obiectivitate şi impersonalitate a artistului, Maupassant încheie liniştit şi foarte cuminte: acestea erau pentru dânsul articole de crez. Adevărat, pentru Flaubert, erau ideile acelea adevărate dogme!

*

Flaubert a zis despre Boule-de-Suif că este un mic cap de operă. Această apreciere îmi pare pornită mai mult din infinita şi atotstăpânitoarea lui antipatie pentru burgez decât din reflecţie estetică. Nuvela este o amară şi rea satiră contra burgeziei, în trăsături groase, construită după reţeta romantic-democratică. Reprezentanţii "lumii bune" sunt nu numai arătaţi ridiculi şi odioşi în firea şi în faptele lor, ci autorul îi judecă direct, polemizează aspru contra lor, contra acestor "ticăloşi respectabili", "milionari ignoranţi", care "se simt fraţi în marea francomasonerie a banului şi îşi sună aurul în buzunar". Iar eroina este tipica prostituată sentimentală, cum a visat-o poetica romanticilor francezi. În mijlocul acelor "canalii binecrescute", ea singură are inimă şi caracter. Pentru tipul acesta Maupassant s-a interesat totdeauna cu multă dragoste şi l-a prezentat în felurite variaţii. Boule-de-Suif este o prostituată special patriotică: dacă servitoarea n-ar fi ţinut-o de coade, ar fi strâns de gât cel puţin un neamţ. O altă prostituată patriotică, în M-le Fifi, înjunghie un ofiţer prusian pentru că insultase patria şi armata. Iar încă o alta nu vrea să-şi vindece sifilisul pentru ca să poată infecta cât mai mulţi duşmani. Aceste povestiri de război sunt poate întâmplări adevărate; cele mai multe însă par, nu ştiu cum, false şi pueril tendenţioase, ca nişte invenţii ale unui sergent-major lăudăros şi puţin cam mărginit. Dintre toate lucrările lui Maupassant nuvelele de război stau pare că pe treapta cea mai de jos: sentimentalismul lui nu se arată nicăieri într-o formă atât de inferioară. În Boule-de-Suif figurile sunt aliniate ca pentru o demonstraţie, fiecare clasă cu reprezentantul său; nobili, mare negustor, mic-burgez, agitator democrat, călugăriţe de la Crucea Roşie. În faţa tuturor acestor mutre burgeze stă femeia căzută, simbolizând pe înţelesul oricui naivul, bravul şi în fond totdeauna virtuosul suflet al poporului. O excesivă intenţionalitate de construcţie te loveşte aici, ca şi în alte producţii ale acestui om cu inima simplă şi sufletul transparent.

Pierre et Jean, de exemplu, se distinge printr-un curios schematism. Chiar numele celor doi bărbaţi sunt parcă dinadins tocmai acelea care nelipsit se întrebuinţează în manualele de logică la capitolul silogismelor, ca şi cum ar fi vrut autorul să sublinieze cât mai gros funcţiunea unilaterală, curat de exemplificare, a celor două figuri principale. Şi într-adevăr figurile acestea se arată numai dintr-o parte, bidimensional. Opoziţia lor este geometrică, contrastul prea perfect, deci prea artificial; descrierea celor doi tineri la începutul cărţii aminteşte enunciurile teoremelor matematice. Cu intenţie exagerat şi tot în formă de exemplu demonstrativ se desfăşură şi forma excluziv jalnică a femeii celei atât de bune în Une vie; în acelaşi fel este excluziv şi Bel-Ami, numai cât în direcţie contrară: acolo ni se demonstrează un suflet bun contra cărui se unesc toate puterile rele; aici: un mizerabil cărui totul îi reuşeşte. Amândouă cărţile au aceeaşi temă mult prea clară: vedeţi cât de urâtă-i viaţa, cât de răi sunt oamenii! Ajungem astfel aproape de simplificarea copilăros sentimentală a poveştilor populare, întoarsă numai în direcţie pesimistă şi aplicată unui material la care nu se potriveşte bine. Maupassant vede toate enorm, se lasă dus de această viziune şi se degajează de iritaţiile lui sentimentale prin exemple. Se-nţelege că în sprijinul acestei dispoziţii naturale lucra şi mascata dogmă pesimistă de care se conducea toată estetica naturalistă. În Bel-Ami străluceşte cu deosebire procedarea de simplificare arătată mai sus. Persoana principală este aproape singura care acţionează! nimic şi nimeni nu stă lui Duroy împotrivă, afară de o slabă opoziţie numai de formă. Prin aceasta cartea contrastează izbitor cu Le Paysan parvenu al lui Marivaux, acest Bel-Ami al secolului al 18-lea. Marivaux, pe care multă lume, fără să-l citească, şi-l închipuie clasicistic convenţional, didactic şi plicticos, impresionează mult mai "realist" decât obiectivul povestitor din secolul al 19-lea. El nu se lasă unilateral dus de sentimente, nu cunoaşte ura puerilă a naturalismului, ci zâmbeşte numai cu discretă ironie. Atitudinea lui este potolită, "obiectivă", cu toate că scrie în formă de memorii, pe când la modern, sub forma de povestire "obiectivă" totul este neliniştit, voit, caricatural şi presărat cu inutile observaţii răutăcioase.

*

Maupassant s-a plâns adesea de monotonia vieţii, de lipsa de subiecte interesante. Pe când era încă începător, scria el lui Flaubert: "totul este aşa de uniform; lipseşte noutatea". Potrivit naturii sale sentimentale, iubea mai ales subiectele care-l surprindeau şi-l iritau mai tare. Goana după senzaţional este o linie din cele mai vizibile în caracterul său artistic. Fiindcă interesul lui pentru viaţă era sentimental, şi nu estetic, el trebuia să caute lacom tot ce loveşte tare, înduioşează ori revoltă, trebuia să fie chinuit de setea de efect violent. Liniştita luare-aminte, plăcerea nuanţelor mici, insinuanta expresivitate a formelor concrete nu intră în maniera artistului Maupassant. În tot cazul, asemenea nuanţe nu-l satisfăceau, cum se întâmplă cu tipurile eminent estetice. În toate el iubeşte tonurile cele mai violent ţipătoare.

Să ne amintim câteva din subiectele lui: prostituate eroice care, din eroică indignare, omoară soldaţi duşmani, nobile adultere pe care deodată le prinde dorul să-şi caute copiii nelegitimi crescuţi undeva la ţară, şi acolo fac scene duioase, preot tânăr, la leagănul unui copil de curând botezat, îşi plânge viaţa lui sterilă (un tablou ca din revistele ilustrate de familie; în acelaşi gust, dar mai viu cromolitografic, este aranjamentul din La Maison Tellier: nevinovata fetiţă, care tocmai a luat prima comuniune, doarme în pat cu prostituata - "et jusqu'au jour la communiante reposa son front sur le sein nu de la prostituee!"), la un preot bătrân soseşte pe înserate un tânăr copil natural al său, ajuns rău de tot, şi întâlnirea se sfârşeşte foarte sângeros şi misterios, un tânăr în seara nunţii, chemat la patul iubitei părăsite care trage de moarte, se întoarce în bal cu un copil nou născut în braţe, iar mireasa, fată generoasă, îl adoptă numaidecât, un bărbat gelos de calul favorit al nevesti-sii omoară femeia şi amantul patruped, un vizitiu care înnebuneşte de durere fiindcă stăpânu-său l-a silit să-şi înece câinele, un institutor otrăveşte elevii de necaz că Dumnezeu nu i-a lăsat nici un copil în viaţă, şi la judecată ţine un discurs foarte lung şi foarte patetic contra lui Dumnezeu, un moşier bogat care în chip neînţeles şi inutil violează şi omoară o fetiţă; torturat de remuşcări pe atât de neverosimile pe cât de poetice, se aruncă de pe casă, se zdrobeşte groaznic şi moare, parizieni viveurs se fac pustnici, fiindcă au comis incest cu fiica lor nelegitimă şi necunoscută, ori pentru că o femeie iubită i-a supărat tare, guvernanta englezoaică se aruncă în fântână fiindcă un tânăr pictor, pentru care suspina în tăcere, sărută fata de la bucătărie, fată săracă din popor, îndrăgostită mortal de un tânăr burgez, îi lasă moştenire toţi banii pe care i-a pus deoparte, apoi tânjeşte şi moare.

Se vede în cele două sute de nuvele întreg materialul mult cunoscut al melodramelor şi romanelor-foileton, servit în doze mici, homeopatice: de aceea a şi ajuns acest autor aşa iute şi în aşa grad popular, încât Stuart Merrill a avut dreptate să spuie: "Guy de Maupassant est un auteur prise des commis-voyageurs. Ses nouvelles se laissent lire d'une gare a l'autre; ses phrases courtes sont rythmees aux cahots des wagons, et ses personnages, qui sont ses admirateurs, se retrouvent a chaque table d'hote de province"... Dar cărţile lui erau sorbite cu o irezistibilă poftă, şi fiindcă în ele se vorbeşte atât de mult şi pe toate tonurile de detalii sexuale; aşa ceva captivează pe cititorii de orice culoare estetică, de orice sex şi vârstă.

Amici intimi ai lui Maupassant povestesc cât de mult îi plăcea lui să dea ca adevărate istoriile cele mai extraordinare; îl amuza grozav ca lumea să creadă din toată inima în adevărul enormităţilor pe care le povestea. Era anecdotist din naştere, şi opera lui poartă semnele clare ale acestei calităţi: cele mai deseori situaţiile lui au ceva enorm, poantele au efect de măciucă. Un mic-burgez, cuminte şi modest, cuprins de un foarte ciudat acces de îndrăzneală, sărută o fată cu care se găseşte singur în vagon. Maupassant nu-i mulţumit cu toate situaţiile ridicule şi dureroase prin care-i purtat nenorocitul, pe urma prostiei lui: îl face să moară din asta! La bâlci, un ţăran se apleacă să ridice de jos o bucată de sfoară şi o pune în buzunar. În aceeaşi zi un negustor bogat pierduse în oraş un portofoliu plin cu bani. Ţăranul este bănuit, tras în judecată, necăjit. În sfârşit, se dovedeşte că-i nevinovat; dar acasă, în sat, nu vrea nimeni să-l crează, fiindcă toţi l-au văzut cum s-a aplecat, a ridicat ceva de jos şi a pus în buzunar. L-au necăjit oamenii până-ntr-atâta, că i s-a tras moartea din asta. Astfel, o excelentă poveste ţărănească este deformată în mod supărător prin această încheiere disproporţionată. Următoarea idilă grotesc sentimentală este cu totul simptomatică pentru imaginaţia bizar duioasă a omului. Venerabila soţie a unui venerabil negustor are poftă, într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, să iasă la aer curat cu bărbatu-său, cu gândul ca acolo să dea drumul înfocatei sale dragoste conjugale. Bărbatul mai întâi nu vrea, dar la urmă cedează. Aceşti Philemon şi Baucis moderni sunt surprinşi în flagranti (sic!) de jandarm, şi chemaţi în judecată pentru ofensă adusă moravurilor; iar în şedinţă, venerabila şi neastâmpărata doamnă produce un imposibil, dar foarte vioi discurs despre elanul dragostei în general şi despre propriile sale exigenţe tandre în particular - un patos din cele mai fade pe tema amorului, cu mult prisos tratată de Maupassant. Poeziile lui sunt un repertoriu ales al acestui patos. Erotica donchişonadă analizată aici a fost construită, probabil, curat numai în vederea expectoraţiei retorice de la urmă. De dragul unor locuri comune sentimentale de cel mai inferior grad, Maupassant inventează situaţiile cele mai de necrezut şi, deşi bun observator, el dă, mult mai bucuros decât observaţie, invenţii aranjate din visurile "de ce pauvre vieux coeur humain"... Cu toate acestea, criticii considerabili au afirmat despre dânsul că, mai mult decât oricare altul, a ştiut să prezinte viaţa de toate zilele, viaţa medie, şi că a descris-o obiectiv şi rece; că el cel întâi a învins, cu adevărat şi radical, romantismul. Criticii considerabili sunt însă, de pe la mijlocul veacului tecut, tot mai intens ocupaţi cu problemele cele mai înalte ale timpului; de aceea adeseori nu pot să vadă lucrurile cele mai vizibile.

*

La artişti sentimentali şi la anecdotişti, ca şi la toţi diletanţii şi visătorii naivi, subiectele nu sunt bine desprinse din complexul sentimental primitiv; impresiile nu sunt de ajuns stâmpărate, lipseşte distanţa estetică trebuincioasă producerii adevărat artistice. Maupassant vrea să obţie o aparenţă de obiectivitate cu ajutorul aşa-numitelor cadre: prin această formă se strecoară mai comod emanaţiile sentimentale. Din două sute de nuvele şi mai bine, vreo sută cincisprezece sunt istorii încadrate. De obicei, povesteşte un prieten unui altuia, sau la mai mulţi, o istorie care i s-a întâmplat chiar lui; dar şi alte convenţii întrebuinţează cu plăcere Maupassant: scrisori, pledoarii, testamente, jurnale intime... Câteodată cadrul este dublu ori chiar triplu: autorul introduce un povestitor fictiv care vorbeşte la persoana întâia, dar zice că istoria o ştie de la un altul, şi că acela o auzise chiar de la acela căruia i se întâmplase. Aceşti povestitori imaginari reproduc foarte mult dialog, îl raportează textual şi dau detalii de peizaj, cu apus de soare şi celelalte, chiar când lucrul s-a întâmplat cu două sute de ani în urmă şi povestea a trecut prin patru ori cinci generaţii. Justificare estetică nu se poate găsi acestor cadre decât în puţine cazuri, mai ales în povestirile cu subiect fantastic ori patologic. Povestitorii închipuiţi nu sunt preciz individualizaţi, de obicei. Medici, soldaţi, fete bătrâne sau procurori, la toţi se aude mult prea clar că acelaşi om vorbeşte: aceleaşi situaţii sentimentale sau ciudate, cu introduceri, comentarii şi concluzii înmuiate în patos banal şi în banale filozofări.

Flaubert n-a scris aproape niciodată la ziare; şi au zis unii că, pentru practica lui artistică, n-ar fi fost rău să scrie: expunerea lui s-ar fi făcut mai uşoară şi pentru dânsul, şi pentru cititor. Poate că au întrucâtva dreptate acei care vorbesc astfel. Cu mai multă siguranţă însă aş admite eu despre elevul lui că a scris prea mult la gazete, în tot cazul mai mult decât era bine pentru gustul şi tehnica lui. Desigur, a lăsat câteva foiletoane frumoase: între toate, acea schiţă elegant elocventă, fină şi precisă a caracterului parizian - L'Homme-fille. Dar nu mă gândesc la această specifică colaborare ziaristică, cât la faptul că cele mai multe povestiri au fost produse regulat pentru ziare. Producţia cam grăbită şi legătura prea de aproape cu presa zilnică au făcut ca multe nuvele să semene, în tonul lor general, a mici studii de reporter literat. Aceasta l-a adus lesne să adopte o retorică straşnic de uzată, fadă şi monotonă. Unele lucruri, care vreau să fie povestiri, se prefac în exemple pentru ilustrarea unei filozofii de foileton. Un exemplu monumental este cunoscutul articol L'inutile beaute, foarte admirat oriunde de cititorii cu aspiraţii, cum se zice, filozofice. Autorul scria editorului despre bucata aceasta: "Este cea mai rară (vrea să zică, probabil cea mai deosebită) nuvelă din câte am scris; este curat simbol". Îmi închipuiesc că dacă simboalele trebuie să-şi păstreze valoarea poetică şi estetică, atunci nu-i de folos să agăţi de dânsele comentarii lungi; asta însemnează că le suprimi de-a dreptul. Ca şi de atâtea alteori, Maupassant nu se satură uşor de explicaţii: după lunga discuţie dintre bărbat şi femeie în capitolele de la început, şi înainte de lunga explicaţie a bărbatului în concluzie ("Et alors il sentit par une sorte d'intuition!"...) se întinde un lung capitol în care cei doi tineri domni conversează despre doamna respectivă şi o comentează cu minuţioase dezvoltări. Este de bănuit că autorul ţine mult mai tare la declamaţii patetice decât la povestirea inventată de hatârul lor; şi totdeauna se teme să nu fie destul de clar: tabloul nu-l poate lăsa fără lungi explicaţii. Tot aşa distruge simbolul cu un discurs patetic explicativ într-o altă bucată mai puţin cunoscută: Le soir - în sfârşit, tehnica simbolului nu-i reuşeşte.

*

În poeziile lui Maupassant, Flaubert constatase "o regretabilă uşurinţă", şi mustra pe tânărul poet pentru aceasta. Colaborarea la ziare a favorizat, cred, această uşurinţă, iar estetica lui sentimental orientată nu l-a îndemnat nici ea prea mult la minuţioase sforţări stilistice. Aşa se explică, îmi închipuiesc, unele neglijenţe care surprind mult la un scriitor al cărui profesor de proză fusese Flaubert. Arhitectura frazei, la Maupassant, este mai totdeauna monotonă; el nu se distinge prin variaţia bogată a ritmului şi a încheierii perioadelor. Nu vreau să zic deloc că n-avea simţul lucrului; mai iute cred că nu dădea mare importanţă acestor detalii estetice. Foarte liniştit lasă din condei groaznic de urâte şiruri de sunete ca "raccommodaient des hardes - sur le seuil de leur demeure - peu a peu une peur"... Monotonia ritmului vine în mare parte şi de la mania repetării, un mijloc retoric din cele mai triviale, de care nu cred să mai fi abuzat cineva în grad atât de exasperant ca acest stilist veşnic grăbit şi expeditiv. I se părea, poate, că fraza capătă un elan prea frumos prin repetiţie? Desigur, această simplă procedare este un mijloc comod pentru înşirat, cum îţi vin, sinonime şi orice vorbe cu apropiat înţeles, fără să mai alegi strict cuvintele. De obicei, se repetă un cuvânt de trei ori, dar ajunge până la patru sau cinci ori în şir. O femeie pe patul de moarte încheie discursul către amantul său, care stă lângă dânsa: "C'est a toi le petit, je te le jure devant Dieu, je te le jure sur mon âme, je te le jure au moment de mourir!"... Dar un exemplu deosebit de bogat este acesta în care se găseşte şi seria melodică atât de dizgraţioasă citată mai sus: "Peu a peu une peur l'envahissait, une peur singuliere, la peur de l'ombre, la peur de la solitude, la peur du bois desert et la peur aussi du loup"...

În lucrările mai vechi domină o altă manie stilistică: sumedenie de fraze, îndeosebi acele din capul paragrafelor, încep cu et sau alors.

Opt Et, de exemplu, la început de frază, în o pagină şi jumătate! Ce de noduri uricioase fac să se poticnească lectura unui asemenea text!

Maupassant se mulţumeşte adeseori cu formulări aproximative, cu imagini banale; iar spiritele lui sunt adeseori sub nivelul bunului-gust - ca inutilele şi groasele ironii în Boule-de-Suif ori în Bel-Ami. Rareori este spiritual în dialoguri, care sunt, la dânsul, în general indiferente, fără nerv dramatic, şi degenerează lesne în discursuri. Din operele lui s-ar putea uşor scoate un dicţionar de banalităţi retorice, şi cred să fac plăcere amatorilor de stil limpid şi gingaş înşirând câteva, la întâmplare reţinute: "la nature dans sa grandeur, dans sa puissance, dans sa fraîcheur et dans sa grâce - les larmes, gouttes de chagrin venues de l'âme. - Quoi de plus joli, qu'une femme endormie? Cette ligne onduleuse... - Quoi de plus troublant et de plus charmant qu'un lit defait? - aucune femme n'avait dormi sur sa poitrine dans un complet abandon d'amour - le divin frisson de la main pressee - le feminin l'odieux et l'affolant feminin". Sau altele cu detaliu concret, superb clasice: "montagnes escarpees, sauvages, arides - colline charmante - ville jolie et propre - rues plantees de beaux arbres - un adorable village - un magnifique horizon - paysage grandiose et melancolique - un horizon - surprenant - il y avait quelque chose dans l'air, quelque chose de subtil, d'inconnu, une atmosphere etrangere comme une odeur repandue, l'odeur de l'invasion". Prin urmare: "il y avait dans l'air... une atmosphere!...

Trebuie să scrii clar, nou şi personal, a zis, mi se pare, Lessing. Foarte clar scrie Maupassant, şi un critic care vroia să-şi formuleze admiraţia într-o glumă a zis despre stilul acestui popular autor că are trei calităţi fundamentale: întâi claritatea, al doilea claritatea, şi al treilea tot claritatea. Dar clară este orice notiţă de gazetă convenabil redactată, clară este literatura suplimentelor de duminică; această prea laconică laudă este, estetic socotind, foarte problematică. Există o dragoste de claritate care grosolăneşte simţul nuanţelor şi al detaliilor de contur; tocmai dragostea aceasta stăpâneşte neîngrădit tehnica lui Maupassant. Cu orice preţ îşi alege mijloacele cele mai comode şi uzate ale vorbirii, şi are o metodă de a prelungi şi prelăţi explicaţiile, care presupune la cititor o lene intelectuală formidabilă, o lene de agramat, de notar în retragere, de nouveau riche, mai ştiu eu de ce... Cât priveşte elementul plastic, stilul său are în general aerul oarecare şi maniera neglijent expeditivă; iar din punct de vedere logic, osteneşte prin diluarea şi dezlânarea gândirii.

Maupassant s-a pronunţat foarte defavorabil despre l'epithete rare. Ca să evite epitetul rar - el înţelege: cu afectaţie căutat - superclarul autor a gonit din proza lui multe lucruri bune. Cine fuge cu prea mare grijă de epitetul puţin uzitat se opreşte direct şi uşor la acele pe care nu mai ştiu cine le-a numit adjectivele incompetenţilor. Unui autor cu vorba rece şi lucidă, cu analize şi observaţii în stil consecvent prozaic nu-i trebuie, poate, cuvinte multe, nici rare. Dar câştigul este foarte îndoielnic atunci când omul se fereşte de rarităţi, iar pe de altă parte îşi ornează fabricatele cu horbote lirico-retorice de un gust prea puţin rar.

Cel mai direct şcolar al lui Flaubert a scris o franţuzească uşoară, clară, dar şi oarecare, pe care mulţi din bunii jurnalişti parizieni au scris-o şi urmează s-o scrie. Dacă compari scrisul acesta cu al celor mai compleţi artişti din ultimii douăzeci sau treizeci de ani, atunci cel dintâi pare monoton, destul de fad, uneori şi neîngrijit. O pagină de oriunde în Villiers de l'Isle-Adam, în France, Huysmans, Pierre Louys sau Henri de Regnier ne arată numaidecât capacităţile prozei moderne franceze. Fireşte, la o astfel de comparaţie, mai bine este să cunoşti mai de aproape proza mai veche, de pe la La Bruyere în jos, decât limba veşnic curgătoare a ziarelor din veacul trecut, şi rău de tot este când te adapi fără măsură cu această din urmă apă şi crezi că guşti în ea toate fineţele graiului literar franţuzesc.

Un autor care se interesează intens de intriga senzaţională şi de interpretarea ei sentimentală nu are timp de prisos pentru detaliul vizibil. Mont-Oriol, scris în 1886, cu un ton general liniştit şi senin, are tocmai şi tablouri detaliate cu o neobişnuită grijă. Ţăranii şi clienţii băilor adunaţi să privească explozia unei stânci minate, locuinţa şi pivniţa bătrânului Oriol, cura de reclamă a falşului invalid, serbarea de deschidere a băilor nouă se desfac luminos şi precis conturate şi colorate, şi sunt armonic încheiate în construcţia totală. Pentru a evalua estetic aceste exemple e bine să le comparăm cu intercalările întâmplătoare şi terne, cu toată aparenţa bariolată, în Bel-Ami: reprezentaţia la teatru de varietăţi, petrecerea la Jacques Rival, cu exerciţiile de scrimă şi luptele greoi descrise, ori vizita lui Duroy la părinţii lui. În afară de schiţa delicat executată: moartea lui Forestier la Cannes, Bel-Ami mi se pare cea mai nepieptănată şi mai arbitrară lucrare din toată această colecţie de repezi şi sentimentale invenţii.

Este de observat că, în cărţile de călătorie chiar, elementul plastic este redus; aici se poate totuşi constata o dezvoltare în procedările artistului. Primele note de călătorie, Au soleil, sunt mai sărace în detalii sensibile decât cele din urmă în La vie errante, fiindcă Sur l'eau nu se poate cu drept număra la grupa aceasta. În cele mai vechi găseşti mai mult politică colonială şi consideraţii diverse despre oameni şi situaţii, sunt adică mai mult jurnalistice; cele din urmă sunt ceva mai estetice. Impresiile atent prelucrate sunt rare în Au soleil ; însemnez aici câteva din aceste rarităţi: "Il a tout vaincu, le feu du ciel, tout devore, tout pulverise, tout calcine, ce feu qui remplace l'air, remplit l'horizon... Et tout cela a une couleur etrange, aveuglante et pourtant veloutee, la couleur du sable chaud auquel semble se meler une nuance violacee, tombee du ciel en fuison. Un vallon aride et rouge, sans une herbe; il s'etend au loin, pareil a une cuve de sable. Mais soudain une grande ombre lentement le traverse. Elle passe d'un bout a l'autre, tâche fuyante qui glisse sur le sol nu. Elle est, cette ombre, la vraie, la seule habitante de ce lieu morne et mort..." Un semn izbitor de indiferenţă estetică a omului se află în această colecţie de note: Marsilia este descrisă de două ori, fără încercare de a diferenţia sensibil tablourile, ci o bună parte din prima descriere trece în a doua. Drept vorbind, nu sunt tablouri, ci note grăbite şi destul de convenţionale - Maupassant vrea să isprăvească iute cu o inevitabilă figură de efect: "Marseille transpire au soleil comme une belle fille qui manquerait de soins..." Ceva mai departe, Neapolul figurează iarăşi ca o fată (o obsesiune esenţială a scriitorului!), nu mai ştiu de ce specie. Între primele schiţe de călătorie, remarcabila bucată Au Creusot ar fi fost o perfectă pictură literară, dacă uzata comparare a maşinilor cu nişte monştri enormi nu ar fi fost prea sistematic urmărită, şi sublimul specific al uzinei n-ar fi supărător întrerupt prin exclamaţii de reporter: "Entrons dans l'usine de Mr. Schneider! Quelle feerie! C'est le royaume du fer. Quatre enormes machines; que font-elles? Essayons de voir, de comprendre..."

În ultimul jurnal din Alger, scris la 1889, ai numaidecât impresia că sensibilitatea autorului este altfel orientată. Omul care totdeauna se plângea de sărăcia realităţii scrie acum: "Vraiment, nous manquons de mots pour faire passer devant les yeux toutes les combinaisons de tons..." Drumul la Kairuan a dat pagini din cele mai perfect estetice ale operei: apariţia oraşului în ceaţă, flamanzii rozi şi roşii, negustorul în costumul de cele mai luminoase culori, pe şoseaua plină de soare, interiorul ameţitor al oraşului sunt imagini surprinzător de îngrijite şi libere de orice retorică. Astfel, lucruri notate puţin înainte de izbucnirea nebuniei, ca Sur l'eau şi jurnalul ultimei călătorii în Africa, se disting prin ascuţimea simţurilor şi luciditatea perceperii, prin calm şi printr-o perspectivă mai emancipată de sentimentalism. În general, cele două cărţi de călătorie şi Sur l'eau îmi par producţiile cele mai armonice ale sentimentalului om, fiindcă în ele nu-şi impune nici o constrângere tehnică, ci vorbeşte numai despre ce-l interesează şi cum îi vine.

*

Prin calitatea producţiei literare şi prin suflet, Maupassant ţine de familia Sand-Musset - şi este întrucâtva rudă cu Paul de Kock. Versurile lui nu-s decât Musset dat cu vopsea naturalistă. Pentru tinerii burgezi de la 1880 el a fost ceea ce fusese Musset şi Sand pentru cele două generaţii precedente. Maupassant convenea perfect capacităţii şi ambiţiilor estetice ale cititorilor de mijloc, care pe la 85 aveau douăzeci de ani. A fost un burgez sentimental, care iubea, înainte de toate, senzaţii groase, din acele care fără înconjur se descarcă prin râs sau prin lacrimi. Arta n-a fost pentru dânsul o faptă incomparabilă, şi efecte estetice numai rareori a urmărit. Subiecte duioase ori gros humoristice, la asta ţinea el mai mult, şi le încadra cu drag în comentarii sentimentale.

Totuşi, de atâtea ori s-au plâns cititorii că acest foarte citit şi universal citibil autor este prea rece, de o răceală crudă, că ia prea puţin ori deloc parte la soarta figurilor sale. Aşa au zis oameni care nu seamănă prea mult între dânşii, ca Paul Bourget, Anatole France, Brunetiere, Lemaître şi atâţi alţii după dânşii! Misterioase sunt uneori motivele judecăţilor literare.