Basarabia de azi, aşa cum o înfăţişează un guvernator al ei

Puţine le mai putem şti despre românii din Basarabia şi despre ţara lor ţinută în sălbăticie, în cel mai adânc întunerec al minţii şi cu gând rău împestriţată prin aducerea a orice fel de neamuri în locul bieţilor moldoveni momiţi cu făgăduieli de pământuri - veşnica lor dorinţă! - pe malurile reci ale apelor siberiene.

Ei înşişi nu scriu, nu mai scriu: n-am văzut, de un timp, nici Moldovanul d-lui Madan; se vede că loviturile distrugătoare cad acum şi asupra foilor de literatură şi cultură a poporului, căruia-i împărtăşesc în acelaşi timp şi, cu tot respectul, ştirile despre cârmuire şi măsurile binevoitoare luate de dânsa. De aceea ni face un dar neaşteptat fostul guvernator basarabean după pogromurile ucigătoare de evrei, din Chişinău, prinţul Urusov, când tipăreşte memoriile sale relative la această trecere a sa prin Chişinău. Apărute în ruseşte, traduse în Universul în ce priveşte vizita lui Urusov la Iaşi întru întâmpinarea Regelui Carol şi potolirea unei mişcări de răzeşi nemulţămiţi cu hotarele încălcate, - ele apar acum în întregime supt forma franceză pe care li-o dă, - împreună cu o prefaţă de obişnuite tânguiri asupra nedreptăţilor ce sufere prietenosul şi dezinteresatul neam al lui Israel, - un domn Perschi, pe care-l bănuim că a fost fericit de Dumnezeul părinţilor săi cu o coborâre din chiar acest neam ales, şi nu cules.

Ce e Urusov, se poate spune uşor. Un om harnic şi modest, urând uniforma, despreţuind orice alte discursuri decât ale sale, şi chiar pe acestea înainte de a le ţinea, - aşa-l judeca boierimea şi "inteligenţa" din Chişinău, cel puţin după asigurarea prinţului însuşi. "Bun prieten al jidanilor", i-ar fi zis opinia publică, prea expertă acolo în chestii jidoveşti ca să se poată înşela. Ce crede însăşi excelenţa sa despre sine, se vede uşor: că e un om superior, care ştie să răzbată-n sufletul suveranului său, care se pricepe a pune la locul lui pe miniştri, care-şi dă seama de datoria sa omenească de a iubi pe toţi oamenii şi de datoria sa oficială de a ocroti deopotrivă pe toţi supuşii măriei sale împărăteşti. Atâta şi nimic mai mult. Poate că i se pare că e puţin.

De fapt, sunt azi în Rusia oameni pentru cari veacul al XIX-lea n-a trecut asupra ideilor şi sentimentelor în legătură cu politica. Ei sunt, deşi călătoresc de la Kaluga la Chişinău şi de aici la Tver, nobili francezi din Parisul veacului al XVIII-lea, ucenici ai lui Voltaire în stil, ai lui Rousseau în idei, contemporani ai "enciclopediştilor". În cer poate că nu e nimeni, pe pământ sunt oameni pe cari trebuie să-i priveşti cu o nepărtenire care se poate numi mai bine indiferenţă şi cu un zâmbet în care scapără ironia. Evreu sau creştin, rus, moldovean, armean, jidan, nobil, preot, om de rând, - toţi sunt reprezintanţii, asemenea între ei, ai speciei umane, frământată de patimi şi înşelată de gânduri pentru care filosoful are un uşor zâmbet de boier mare, bine crescut. Şi acum, asupra tuturor acestor supuşi, cari cheamă luarea-aminte prin birul pe care-l dau şi slujba militară pe care o fac, este guvernul, care nu e ţinut şi n-ar putea fi ţinut să înfăţişeze un principiu, să apere o tradiţie istorică, să servească un ideal, ci e dator numai să ţie liniştea între miile de oameni mărgeniţi, cari, altfel, în prostia lor, s-ar încăiera.

Unui astfel de om nu-i poţi aduce critice întemeiate pe conştiinţa că el e în adevăr răspunzător. E interesant însă a-i merge pe urmă.

Ceea ce facem aici.

Urusov se crede chemat la apărarea evreilor basarabeni, şi ca "filosof" şi ca guvernator. Când ajunge la Chişinău, primeşte o deputaţie a prigoniţilor, şi-i răspunde cam aşa: ei sunt "o rasă bogat înzestrată", cari neapărat biruiesc supt raportul economic pe moldoveni şi ruşi, "blajini şi fără răutate", lipsiţi de "mobilitate" şi cari "n-au tendinţa de a strânge bogăţii, nici capacitatea ce trebuie pentru aceasta"; "deşi întăi producători ai bogăţiilor, producătorii lor imediaţi, oamenii de ţară nu ştiu să le păstreze nici să le schimbe; îi veţi întrece totdeauna în această privinţă"; evreii sunt rugaţi apoi să se poarte "cuviincios" cu aceşti nevrâstnici, să cruţe nedestoinicia şi slăbiciunea lor. În schimb, li se îngăduie a merge cu alai solemn de 30 000 de oameni pentru a îngropa la cimitir fărâmele cărţilor sfinte pe care le rupseseră răsculaţii. Aceasta se petrece fără zgomot şi fără bătaie, şi fireşte că meritul îl au evreii, cari, după sfatul ce li se dăduse, au cruţat; de atunci, scrie Urusov, s-a născut în sufletul său iubirea pentru ascultătorul neam evreiesc.

Dar acest mare iubitor de jidovime e silit totuşi a o zugrăvi, - ici şi colo, în linii şi schiţe care fac, fără voia lui, un tablou, - aşa cum o ştim noi în ţară şi cum o ştiu toţi aceia cari, oriunde şi oricând, au avut a face cu dânsa.

La Bender în gară lume de toate treptele şi de toate rasele e adunată pentru a primi pe noul guvernator. Acesta recunoaşte pe evreii cari erau să-l câştige apoi aşa de mult: ei îl "arată cu degetul" şi vorbesc tare despre dânsul. Cuviinţă şi modestie, şi mai ales dovadă de prigonire. La Chişinău, unde evreii sunt 70 000 la o poporaţie de 140 000 de oameni - cresc şi se înmulţesc în suferinţă! - ei îşi răzbună pentru pogrom purtând doliu public, închizând prăvăliile, şi mai ales dând drumul lucrătorilor creştini. Deci lipsă desăvârşită a exclusivismului de rasă. După discursul cel mare al excelenţei sale, se putea vedea, la primblare, sâmbătă, "o mulţime compactă de evrei şi evreice gătiţi": sfioşi şi fricoşi cum sunt, scot de acolo pe creştini, cari, ei, au prostia de a se crede stăpânii ţerii din moşi şi strămoşi. La audienţe, guvernatorul abia poate scăpa de gura evreilor, cari "exagerează faptele" şi dau amănunte prea din cale-afară ca să le poată crede cineva în totul". Cea mai mică făgăduială-i face să năvălească a doua zi chiar după răspunsul definitiv.

În viaţa de toate zilele, "e de necrezut uşor să prăzi pe moldovean, care merge de la sine înaintea jafului". Cine foloseşte şi cine l-a adus în acest hal, pe lângă buna administraţie muscălească, despre care va fi vorba îndată, înţelegeţi: împotriva legii de la 1882, care opreşte pe evrei de a ţine moşii în arendă, bieţii oameni prigoniţi le ţin mai pe toate, conrupând administraţia cu 50 de copeice, taxă de mită, la hectar. Altă lege opreşte aşezarea evreilor în sate. Ţinutul Hotinului are însă nu mai puţin de 8 000 în mijlocul sătenilor. Evreii sunt opriţi de a sta la hotare; la Noua Suliţă însă, unde se neguţează cu paşaportul cel ieftin - şi ilegal - de 3 ruble, un evreu face un venit de 15 000 de ruble pe an; un bon cu iscălitura acestui stăpân al stăpânirii hotărăşte tot, în schimb, el ţine pe toţi funcţionarii, cu casa, mâncarea, băutura şi toate viţiile. Înaintea oraşelor - precupeţia fiind oprită şi, în orice caz, foarte dăunătoare pentru ţeran - stau precupeţi cu grămada, şi Urusov îşi bate joc de un ofiţer care obişnuia să împrăştie cu biciuşca pe aceşti exploatatori fără milă şi fără ruşine. Pănă şi în biserica Mitropoliei se încumetă să intre evreii, şi acelaşi ofiţer e luat în râs pentru că a împiedecat pe doi din ei să calce în lăcaşul sfânt. De altfel, evreul basarabean n-are frică de oaste: alt ofiţer, care lovise pe un negustor jidan pentru că-l insultase, e bătut, împreună cu un coleg, de calfele prăvăliilor jidoveşti, care târăsc prin praf şapca împodobită cu cifra ţarului.

Încă o apreciere: evreul are o desăvârşită "indiferenţă pentru laturea idealistă a oricărui fel de politică" şi cel mai straşnic revoluţionar se face apărător al ordinii când rublele-i sună în tejghea.

Al doilea flagel pentru "proştii" din Basarabia sunt administratorii ruşi, pe cari tot Urusov are bunătatea să-i descrie. Să-l urmăm iarăşi.

Ţarul ştie că limba moldovenească e de obârşie latină şi se teme de înrâurirea pe care România o poate avea în Basarabia. Ministrul de Interne vrea să smulgă ţinutului Ismail legile româneşti rămase după l878. Urusov se gândeşte chiar că acest ţinut, cu toată Basarabia de Jos, s-ar putea întoarce la România, "care-i întinde braţele de peste Prut". Pănă atunci însă, jaful în permanenţă va domni.

Ostaşii împărăteşti fură de zvântă; guvernatorul însuşi o spune, de hatârul evreilor săi măcar. Poliţia din Chişinău fură pe an, din partea ei, un milion de ruble, şi acelaşi guvernator asigură că poliţia din Petersburg nu se satură fără 15 milioane. Comisarii de sate merg în trăsură cu patru cai, iau clasa I în tren şi pot pierde la jocul de cărţi mii de ruble. Ei îngăduie petrecerea evreilor la sate şi arenzile jidoveşti. Unii, pe lângă taxa de 50 de copeice la hectar, sau fie şi în locul ei, capătă de la evrei pământ şi vite. Călătoresc, cu drept şi mai ales fără, pe seama sătenilor, cari dau pe an 360 000 de ruble pentru căruţele şi trăsurile înaltei cârmuiri.

Al treilea flagel: boierii n-au neam şi aproape n-au lege. Pe moşii culeg dijma târgului; cel de la Ungheni strânge 10 000 de ruble pe an. Nu dau chitanţă pentru acest venit medieval, şi, dacă vreunul o cere, administraţia-l ia în primire. La Chişinău, muzica e veşnic la clubul nobililor, şi, la 8 ceasuri de dimineaţă, când oamenii ceilalţi şi-au început munca, ea cântă în stradă pentru plecarea triumfală a celor ce au câştigat şi a celor ce au pierdut la jocul de cărţi. Fac planuri şi cheltuieli nebuneşti, ca acel "Adăpost al nobleţei", clădit de Balş, care a văzut la urmă că nici un "decavat" nu se înjoseşte a veni să locuiască în el. Fură la aşezăminte de binefacere, şi capătă decoraţii împărăteşti în schimb!

Să credem pe dl. guvernator. D-lui ştie ce spune!

Într-un colţ, excelenţa sa a văzut şi pe prostul ţeran care plăteşte şi îngăduie toate acestea. L-a văzut în genunchi, cu jalba pe cap, l-a văzut dormind lângă carul cu marfa jidanului, l-a văzut luat în râs, înşelat şi, totuşi, senin. Şi a socotit atunci că are înaintea sa un dobitoc nesimţitor, cu faţa singură de om. Nefiind creştin şi neavând pe umeri o mie de ani de apăsare şi suferinţă, n-a înţeles ce zace în inima acestui biet om năcăjit, despre care spune totuşi două lucruri: că nu poartă ură nimănui - semn de stupiditate - şi că s-au ridicat cu toţii în ultimul război cu dorinţa pătimaşă de a-şi sluji împăratul pe câmpul de război, străin de ei, al Asiei depărtate, - semn de "lăudăroşie", scrie tovarăşul de neam şi de clasă al celor cari de o mie de ani au rupt-o de fugă supt Port Arthur şi în tot largul Manciuriei.

Acuma faceţi ce voiţi, evrei răpareţi, funcţionari mitarnici, boieri chiulangii şi petrecători, guvernatori filosofici cu ironia pe buze. Dar, când se va ridica acesta, prostul de azi, cu arma în mână, sau cu lumina culturii în minte, atunci, - atunci o să vedeţi voi! 

1908 (Neamul românesc, anul al III-lea, nr. 95.)