Toleranţă

Cuvântul este de câteva veacuri steag de zile mari, ori chiar mici, şi a trecut de la treapta de formulă nouă şi revoluţionară la banalitatea cea mai comodă. Anatole France vorbeşte despre unul care ani de zile intra gratis în teatrele pariziene, dându-şi numele repede la control: răposatul Scribe (feu Scribe)!

În felul acesta circulă, îndelung şi sigur, idei - cuvinte adică de un indiscutabil prestigiu.

Nu-mi dă în gând să arunc toleranţa printre ideile răposate. Dar cu cât mai intens circulă o idee, cu atât îmi pare mai naturală trebuinţa de a-i preciza valoarea prin control.

Iată două documente de o claritate scandaloasă.

"Sunt acum la modă oarecare idei noi pe care eu nu le pot aproba, pe care nu le voi aproba niciodată. Ţineţi-vă de cele vechi, fiindcă acele sunt bune; cu dânsele au trăit strămoşii, şi le-a mers bine, de ce n-am trăi şi noi tot aşa?... Cine mă slujeşte trebuie să predea în şcoală ce poruncesc eu. Cel care nu poate sau nu vrea, sau îmi vine cu idei noi, acela să plece, sau eu îl voi îndepărta."

Împăratul Franz al Austriei vorbea aşa către profesorii liceului din Laibach la începutul secolului trecut. Astfel se înţelegea în vorbă pe atunci autoritatea supremă cu cetăţenii, fără înconjur. Cu vreo cincizeci de ani mai înainte, un mare duce de Saxa-Weimar ameninţa cu o jumătate de an temniţă pe supuşii care "discutau" prea mult... Este elementar: cu cât mergem îndărăt, cu atât autoritatea se arată mai categorică şi drastică; cu cât venim mai aproape de vremurile noastre, relaţiile între puterea supremă şi cetăţeni sunt mai diplomatice. Formal, orice lege, ca şi orice ordonanţă autocratică porunceşte cu deopotrivă autoritate. Pe lângă fiecare paragraf se subînţelege imperativul: poartă-te aşa cum îţi ordon, ori, de nu, întrebuinţez contra ta violenţa. Deosebirea stă în cuprinsul însuşi, mai aspru ori mai blând, implicat în lege. Autoritate tolerantă este o contrazicere, deoarece autoritatea este tocmai graniţa pozitiv determinată a toleranţei, şi e exterioară acestei din urmă. Gândirea comună, pătrunsă de postulate libertare, uită lesne aceasta, şi lesne se strecoară în sufletul oamenilor convingerea că e numai o chestie de timp şi voinţă să ne mântuim, odată pentru totdeauna, de antipatica silă exterioară. Aşteptarea aceasta este o iluzie adâncă şi adânc naivă a mulţimilor moderne. Iluzia aceasta este fără îndoială indispensabilă pentru lupta pe care timpul nostru, prin chemare istorică, trebuie să o dea ca să înlocuiască o sumă de constrângeri vechi şi tot mai nesuferite cu altele, nouă şi tolerabile. Utilitatea unei asemenea iluzii să nu ne împiedice de a vedea că ideea toleranţei este o limită după care se orientează voinţa noastră fără să o poată atinge vreodată.

*

E clar: invocarea toleranţei, în domeniul politic şi social, este adesea o cochetărie de esenţă ori naivă, ori destul de ipocrită. Fiindcă acolo sunt în prezenţă raporturi de putere, prin urmare de voinţă, lucrul se încheie totdeauna într-o intransigenţă oarecare, inaccesibilă argumentării logice, şi sfârşeşte dar cu intoleranţă, fiindcă intoleranţa i-a fost originea. Este aci în joc contradicţia elementară a vieţii practice: premisele sunt imperative de voinţă şi sentiment, iar de asemenea premise omul leagă "demonstraţii" în formă logică - leagă demonstraţii atunci când nu poate face altfel, când adică e împiedecat să impună celuilalt, pe loc, voinţa lui curată. Între voinţa pură şi argumentare se încheie totdeauna şi natural legături nesincere. De aceea promisiunea de a "înţelege" şi "respecta" opinii deosebite de ale noastre nu trebuie dată uşuratic. Invocarea toleranţei, cuvânt plin de farmec idilic, cere specială prudenţă - dacă lăsăm la o parte cazul de vicleşug pe de-a întregul.

Toleranţa este condiţia dintâi pentru ca să devie reală şi simţită libertatea, bunul nepreţuit la care visează atât de aprins oamenii. Nimeni astăzi, cât ţine lumea civilizată, nu visează toleranţa fără înconjur. Dar actualitatea, cu apucăturile ei dictatoriale, face cu deosebire ingrată situaţia apostolilor pasionaţi şi naivi al acestui fermecător ideal. Câtă vreme lupta de interese, între clase şi deci între indivizi, va rămâne aşa de aspră cum este de zece ani încoace, toleranţa va întâmpina, în practică cel puţin, la fiece pas, ofense ironice sau brutale. Dacă e drept că anume clase sociale sunt istoric chemate să aplice anume idei, aplicarea aceasta se subordonează inevitabil intereselor acelor clase, şi interesele sunt intolerante.

Pentru ideile umanitare, vremurile de azi sunt grele.

"Tout ce qui est pouvoir est stupide", zicea, naiv şi ursuz, Flaubert.

Mai politicos se poate spune: fundamentul puterii este, în esenţă, iraţional: orice putere constituită exclude într-un grad oarecare toleranţa, adică împăcarea oamenilor prin "înţelegere", deci prin inteligenţă. Toleranţa este o idee regulativă, cu ajutorul căreia criticăm formele istorice ale puterii, iar nu un principiu care să facă puterea de prisos.

În practica politică, întrebuinţarea ideilor este comodă: acolo ele se aruncă şi se retrag repede şi fără multă grijă. Teoria are însă datoriile ei de stricteţă şi eleganţă. Conflictele de putere întind ideilor curse şi le compromit prin contraziceri când triste, când comice. Şi nu văd, pentru idei, altă apărare decât să se cureţe prin critică, de înflorituri cu cari le-a alterat o circulaţie banal idilică, deopotrivă lipsită de controlul teoriei precize, ca şi al practicii serioase.