Conspiraţia esenţială

Între toate trivialităţile moralistice, nici una poate nu se rosteşte cu aşa senină şi stupidă siguranţă ca apelul la sinceritate. Spune-mi sincer - n-ai fost sincer - trebuie să fii absolut sincer - eu sunt sincer şi cer oricui etc., etc. - aşa se aud miticismele solemne care ies automatic din gurile majorităţii robuste şi nediferenţiate, ori de câte ori se ivesc explicaţii serioase între prieteni. Atunci, nelipsit, se şi începe vorba cu: dacă-mi eşti - dacă erai - dacă vreai să-mi fii adevărat prieten.

Este ştiut că imbecilul care te interpelează astfel vrea numai să-ţi smulgă o aprobare pentru persoana lui, aprobare care să ajungă cât mai aproape de admiraţie. Şi pentru că e imbecil, merită să-l îneci în protestări admirative cât mai impudice. Imbecilitatea este o putere naturală absolută; fiind şi absolută şi naturală, revoltă împotriva ei nu încape, obiecţii n-au sens, pentru că obiecţiile sunt ale inteligenţei; astfel, rămâne loc doar pentru admiraţie şi frică... Dar e un joc distractiv şi consolator să supui gândirii lucide postulatele cele mai neroade.

Fapt banal este că oamenii se dezaprobă sincer şi complet numai în caz de duşmănie făţişă. Şi atunci fiecare rămâne încredinţat că dezaprobările pe care i le aruncă duşmanul sunt mincinoase. Ideea excelentă pe care fiecare o are despre propria persoană rămâne, în acest caz, nealterată, ori înfloreşte chiar; fiindcă din fiecare injurie a duşmanului scoatem, prin răsturnare, o laudă. Dar în afară de cazul de vrăjmăşie pe faţă, fiecare din noi trăieşte închis într-un cerc de reticenţe şi disimulări, pe care-l întreţin natural cu o foarte mare grijă toţi ai noştri, începând de la cei mai de aproape. Este conspiraţia esenţială fără care traiul împreună n-ar fi suportabil. În jurul fiecăruia din noi circulă, în ascuns, constatări şi aprecieri dureroase ori jignitoare; şi fiecare luăm parte la alte cercuri în care sunt la fel închişi alţii. Societatea paşnică a oamenilor care ţin, cum se zice, unii la alţii, nu-i posibilă decât dacă fiecare din noi este sistematic împiedecat de a cunoaşte anume fapte şi judecăţi care-l privesc de-a dreptul şi a căror cunoaştere l-ar jigni peste măsură de dureros.

Durata şi buna funcţionare a acestor conspiraţii prieteneşti sunt garantate deopotrivă de cătră conspiratori, cari, ca oameni ce sunt, disimulează natural şi automatic, şi de cătră protejatul şi răsfăţatul pe care el îl ţin captiv, fiindcă şi el, ca om ce este, primeşte neturburat de gândiri critice aprobările chiar cât de deocheate ale cercului. Sunt indivizi cari fac paradă de autocritică, obişnuit nebuloasă ori cu totul falsă: omul îşi inventează defecte amabile sau prestigioase pe care nu le are, ori vorbeşte de calităţile lui recunoscute cu aluzii vagi, menite să provoace laudele prietenilor. Şi-i explicabil că acest soi de oameni, şi în general acei cari fac profesie de pătrundere psihologică, sunt cu deosebire aiuriţi când cercul conspiraţiei amicale se rupe, şi răsfăţatul respectiv se poticneşte violent, lăsat dintr-odată liber şi fără protecţie în faţa adevărului care, atunci, e cu atât mai ofensator cu cât mai mult te-ai încrezut în agerimea minţii tale. Căci pretenţia de agerime este aici o pură deşărtăciune: conspiraţia prietenilor este una din cele mai robuste şi mai esenţiale produse ale vieţii sociale. Lărgind puţin aplicaţia zicătorii, se poate spune aici cu deosebită hotărâre: tout le monde a plus d'esprit que Mr. de Voltaire. Negreşit, oricât de solidă este natura acestei conspiraţii, pornirile şi interesele elementare ale individului izbucnesc uneori oarbe şi violente, cercul de pioasă disimulaţie se rupe, şi atunci conflicte serioase sau comice pornesc cu atât mai ameninţătoare, cu cât înlănţuirea lor este necalculabilă, fiindcă nimeni nu ştie exact cum este compus cercul acela de minciuni vitale, ci compunerea lui se dă pe faţă tocmai prin rupere, prin proporţiile şi sfârşitul scandalului.

Este ciudat şi hazliu de constatat cum fiecare aromeşte în dulce împăcare cu persoana lui, uitând aproape constant că el însuşi face parte din atâtea cercuri în care stau prinşi alţii, cercuri a căror natură comic şi întrucâtva inocent vicleană o constată zilnic prin propria lui colaborare.

Ca toată viaţa noastră internă, părerile şi sentimentele despre ceilalţi, indiferent cât de dragi ne-ar fi, sunt într-o modificare continuă; numai Dumnezeu şi noi singuri ştim ce gânduri grozave fulgeră câteodată prin fundul minţii noastre despre acei căror le dăm cea mai solidă dragoste, cel mai autentic respect. Noroc că aceste mişcări sufleteşti se petrec atât de repede! - dar nu destul ca să nu le observăm destul de des şi de limpede. Şi faţă cu această mobilitate vertiginoasă şi subtilă a atitudinii noastre reale şi intime faţă de ceilalţi, şi când e vorba de persistenţa cu orice preţ a vieţii sociale, pe d-nul Mitică îl apucă filozofia şi ne întreabă de sinceritate!

Alceste al lui Molière nu-i un imbecil, dar se poartă, în anume împrejurări, ca şi cum ar fi. De aceea în intenţia poetului şi a contemporanilor lui cuminţi, acest tip era hotărât ridicul. Numai modernii sentimentali au căutat să coloreze elegiac şi melodramatic caracterul acela comic hapsân.

Nici o valoare nu poate fi, cu bună judecată, pusă mai presus de viaţă. Adevărul este numai un mijloc, pe lângă altele, în serviciul acestei valori supreme, care le condiţionează pe toate celelalte. Este sigur că apostolii simplişti ai sincerităţii nu sunt capabili să realizeze în imagini clare ce ar fi dacă viaţa noastră internă s-ar da continuu pe faţă în toată mobilitatea ei tumultuoasă. A fost una din funcţiunile vitale ale vieţii sociale să creeze sisteme de mascare şi stilizare a haosului intern pentru slujba comunicării exterioare şi în interesul traiului în comun. Şi nu mai socotim că sincerităţile curente nu sunt doar pornite din setea de a realiza adevăr, ci sunt simplă răutate şi obrăznicie plebee.