Paradisul impreciziei

În mintea noastră există o categorie de cunoştinţi care contrastează eclatant şi straniu cu toate celelalte; atât de straniu, încât cel dintâi european care a filozofat asupra acelui fel de cunoştinţi, Pitagora, a fost cuprins de emoţie mistică şi le-a proclamat esenţa primă, originea şi modelul a tot ce există. Sunt cunoştinţele matematice. Lor singure le aparţine, strict vorbind, definiţia preciză şi generalizarea riguroasă. Domeniile experienţei pot fi cunoscute exact numai în măsura în care matematica poate să le stăpânească. Gândirea matematică are o consecvenţă unică: orice abatere apare imediat ca nepricepere, ca nebunie, ca glumă proastă. Dincoace de hotarul matematicii se desfăşură paradisul impreciziei; cu atât mai bogat şi înflorit cu cât ne depărtăm mai mult de acest hotar. Aici îşi află locul metafizica, morala, religia, istoria, teoria politică - şi cum altfel se mai cheamă construcţiile intelectuale cu care oamenii adese îşi ascund numai, sub aparenţe şi cu pretenţiuni logice, poftele, visurile, gusturile în care se întrupează pornirea lor fundamentală: setea de putere. Aici nu mai e vorba de simboluri cu înţeles strict ca în limba matematică, ci de aşa-numite idei, de produsele acelea inconsistente şi difuze ale gândirii comune, cea totdeauna practică şi grăbită.

Este adevărat că de vreo sută de ani şi mai bine aceste domenii ale impreciziei au ambiţionat să arate că pot fi "ştiinţifice". Dar întreprinderea nu pare să fi reuşit mulţumitor; cel puţin filozofia cea mai modernă a găsit de cuviinţă să răstoarne valorile: ştiinţa exactă este astăzi denunţată ca convenţie dictată de nevoi practice şi care deformează arbitrar realitatea imediată. Bergsonismul va fi ajutat, probabil, cu folos la delimitarea clară a ştiinţelor şi metodelor. Dar Bergson e una, şi bergsoniştii literari alta. Aceştia au pus la cale o răzbunare ciudat caracteristică a spiritului literar contra pozitivismului care triumfase, ce-i drept, cu o grabă cam indiscretă pe la mijlocul veacului trecut.

Toate triumfurile sunt discrete. Al bergsonismului, întrucât este condus de literaţi frivoli sau extatici, s-a arătat, poate, mai fără măsură, mai pueril decât al pozitiviştilor. Bergsoniştii literari sunt imperturbabil siguri că au îngropat ştiinţa exactă. Bănuiesc că aici zace o bucurie ascunsă, bucuria de a fi distrus o disciplină, şi tocmai pe cea mai străină şi mai neplăcută literatului. S-a deschis astfel, sub protecţia unui autor filozofic, drum neîngrădit sofismului impudic şi incompetenţei fără scrupule. Prostia şi frivolitatea diletantă se pot răsfăţa acum oricât de mitocănos, dospind glorioase în cuibar decorat cu embleme filozofice.

Cheful acesta îmi pare prematur. Cunoştinţele acele care nu sunt apte a fi tratate matematic sunt totuşi inevitabil supuse spiritului exactităţii. Mintea noastră tinde neîndurat la precizie, indiferent de obiectul spre care se îndreaptă. Întrucât e robustă şi lucidă, mintea sufere tot aşa de puţin mofturi sau stupidităţi sentimentale (fie umanitar duioase sau obraznic imperialiste) în istorie, în filozofie ori în teorie politică, ca şi în fizică sau în mecanica cerească.

Înverşunarea contra inteligenţei ştiinţifice, speranţa deşănţată de a compromite cugetarea abstractă şi raţionamentul sunt nerozii ridicule şi totdeodată un simptom semnificativ de istovire cerebrală. Trândăvia creierului european ar trebui să fi ajuns aproape de ultima tâmpenie, dacă l-am judeca după larma locurilor comune cu care literato-filozofi intuiţionişti ameţesc lumea mare, uluită şi speriată de ce a văzut şi pătimit de zece ani încoace.

Cred că pentru mintea europeanului de astăzi este o chestie de indispensabilă curăţenie şi sănătate să se spele şi dezinfecteze de pretinsul primat al sentimentului, al instinctului - de toate mofturile intuiţioniste. Metafora şi celelalte mijloace de vorbire sugestivă trebuie lăsate artei literare; acolo îşi au loc firesc şi cinstit. Dar cât e vorba să analizăm lucrurile, respectându-le aşa cum ne sunt impuse ele de experienţă, şi de a comunica cât mai deplin această analiză, să ne ţinem cuminte şi aspru de legile cugetării abstracte, ale inteligenţei prin excelenţă. Argumentarea nu-i un joc steril. A găsi raporturi între idei este o viguroasă fecunditate a spiritului şi o sporire reală de cunoştinţe. În ea, judecata îşi simte puterile proprii şi bogăţia ei independentă de experienţă. Faimosul "bloc intuitiv", misterios invocat de filozofii literaţi, masa tainică în care zac bogăţiile originale ale spiritului este o închipuire informă şi leneşă, iar în practică adesea numai un pretext solemn al neputinţei sau al trândăviei mintale.

Izvoarele inspiraţiei sunt cu totul ascunse, şi bogăţia minţii nu există real şi actual decât în lumina simboalelor - vorbe, linii, colori, tonuri muzicale. Invenţia constă în execuţie, zice Max Liebermann, pictorul. Observaţia lui este cu deosebire memorabilă. Nimeni nu va suspecta pe acest pictor impresionist de intelectualism excesiv. Şi dacă pentru o artă aşa de puţin "discursivă" ca pictura, un om cu experienţa şi agerimea lui Liebermann şi-a rezumat astfel practica unei vieţi întregi, cu cât mai valabilă este formula lui pentru activităţi pur intelectuale? În "blocul intuitiv" zac deopotrivă şi prostiile cele mai nesăbuite, şi lucrurile bune. Expresia singură, adică simboalele pot numai să dea valoare vieţii interne - singură expresia este creatoare.

Prin urmare: înapoi la precizie, la raţionalitate consecventă şi responsabilă! Postulatul acesta merită să fie afirmat faţă cu enorma obrăznicie în care cooperează, inconştient ori perfid, lumea şarlatanilor şi a împrostiţilor războiului.