








Tânguirea împotriva ilegalismului, când amar jeluitoare, când ţipăcioasă, este un loc comun românesc. Negreşit, plângerea porneşte, regulat, contra autorităţii, fiindcă autoritatea este aceea care face ilegalismul palpabil. Aşa cere, de altfel, şi lupta politică, cu tactica ei simplistă. În teorie însă, şi dacă lăsăm la o parte separaţia care se face, vulgar şi practic, între autoritatea constituită şi societatea unde se naşte şi hrăneşte această autoritate, problema ilegalismului apare mai puţin comodă.
În felul lor, românii au realizat o lume de supraoameni. Nietzsche a venit prea târziu şi inutil, pentru noi. Pateticul filosof ar fi fost umilit să cunoască realitatea noastră socială. Există în stilul nostru naţional şi cotidian, un element de o sonoritate simptomatică: este emfaza cu care invocăm, în ocazii nu totdeauna grave şi nici măcar solemne, autoritatea propriei noastre persoane. Mie, îndrăzneşti...?! - pe Mine vreai să...?! - Am să-i arăt Eu...! - cu Mine nu se...! E, fără nici o îndoială, ton de suveran. Suveran fără etichetă; în stare naturală. Aşa dar cu atât mai impunător. Pentru a sublinia distanţa, i se opune lui Eu, Mie, pe Mine - un mă umilitor, încununat adesea cu o salvă de formule, furios colorate, asupra originii şi altor iremediabile inferiorităţi ale celui pe care-l zdrobim sub autoritatea noastră elementar cotropitoare. Şi izbucnirea elocventă se sfârşeşte - tot în stil autocritic - cu clasica făgăduinţă de palme, picioare, rupere de urechi, şi alte sancţiuni pipăite de grad şi mai înfricoşat.
În această particularitate stilistică se descopere plastic ilegalismul ca morav şi caracter distinctiv al societăţii noastre. Întrebuinţarea foarte grabnică şi atât de naturală a emfazei autocratice în viaţa curentă este semnul unui individualism superb. Ne stăpâneşte normal avântul de a ne considera, fiecare şi imediat, ca izvor suprem de autoritate special coercitivă. Suntem gata să legiferăm în scurt şi din proprie putere. Raţionalitatea înceată a dreptului obiectiv şi general obligator este cu desăvârşire antipatică temperamentului nostru radical aristocratic.
Spun ziarele că profesorul Matei Cantacuzino, aflând sfârşitul violent al prefectului poliţiei din Iaşi, a vărsat lacrimi; fapta tânărului student clătinase brutal icoana în care veneratul jurisconsult îşi fixase credinţa despre blândeţea şi răbdarea neistovită a sufletului românesc. Îndrăznesc a crede că această imagine tradiţională de supunere blajină este de o provenienţă şi unilaterală şi naivă: ea rezumă, probabil, însăşi mirarea clasei stăpânitoare faţă de răbdarea nesfârşită a clasei supuse, - şi supuse oriental, adică la discreţie.
Avem a face cu o iluzie patriarhală şi patriotică; şi asemenea iluzii sunt destul de puternice pentru a înşela până şi spiritul unui legist cu deosebire ager şi experimentat. Supunerea mută a unei clase robite a fost luată drept caracter al societăţii întregi şi stilizată cu poetică duioşie. În realitate îndârjirea emfatică este un semn izbitor în toate clasele noastre: el învederează un individualism anarhic, inevitabil într-o lume prea puţin deprinsă cu viaţa legală.
Pentru violenţă noi, în majoritate, avem o simpatie candidă, care uşor ajunge la adoraţie. Nu însemnează nimic, în principiu, că până azi practica însăşi a violenţei s-a mărginit la geamuri şi capete sparte, la bărbi smulse, la pumni şi ciomege - aplicate unei anume clase, sau unui anume neam. În ce priveşte distribuirea violenţei, detaliile din 1907 au arătat că distincţiile confesionale se anulează grabnic odată ce porneşte în plin răzvrătirea unei clase. Încă de pe atunci decepţia a fost amară şi gravă, pentru că oamenii noştri aşteptau că bătaia se va da pe naţionalităţi. Răsculaţii însă n-au ţinut seamă deloc ori prea puţin de această aşteptare patriotică. Acum, jocul cu speranţe de bătălie naţională urmează: ceea ce dovedeşte că fatalitatea istorică nu îngăduie ca oamenii să tragă foloase din păţanii chiar cât de deochiate.
Fără îndoială este astăzi un amănunt nou în istoria violenţei la noi: n-a mai fost pumn ori palmă, ci foc de revolver - şi îndreptat asupra unui funcţionar superior. Avem alarma noutăţii, - şi o nedumerire foarte instructivă şi aproape amuzantă. Lovitura e antisemită; ar fi prin urmare caz de bucurie, dar a fost dată asupra unui funcţionar român, şi aceasta încurcă lucrul. Antisemitismul devine incomod rău pentru români chiar, de unde până acum fusese un sport uşor şi oarecum politico-higienic. În adevăr, întâmplarea aceasta pune capăt unei epoci de violenţă frivolă în care am huzurit atâta vreme cu excepţiile, în definitiv destul de rare, ale răscoalelor ţărăneşti. Tocmai în gravitatea faptei zace, poate, un germen bun. Deoarece candoarea ilegalismului nostru tradiţional se îngrăşa bine şi din frivolitatea vieţii noastre publice: violenţele politice erau fapte de băieţi fără pedagog sau de boieri după chef. Acum locul chefului bătăuş îl ia actul grav; farsa brutală e dată la o parte de drama posomorâtă şi îngrijorătoare.
Mai înainte tragedia, de natură publică ori privată, era particularitate rurală; violenţele oraşului erau îndeobşte tarasconade, mai mult ori mai puţin plictisitoare ori amuzante. Acum începe surtucarul a fi sângeros. Şi aici însă noutatea e numai de grad; pornirea simplist autocrată de a-şi face singur dreptate există din vechi, deopotrivă în oraş ca şi la sat... Poate că teama să nu cădem din emfaza violenţei comice în cea tragică ne va îndemna să medităm asupra ilegalismului adânc înrădăcinat în noi toţi, înzorzonat câteodată cu flori de stil patriarhale despre blândeţea ireductibilă şi concilianţa fără margini a "poporului" nostru.