








"Oamenii mari sunt necesari, vremea lor este întâmplătoare", a zis Nietzsche în superbă formulă romantică. Mai târziu, hipertrofiat de paralizia generală, îşi exaltă gândul asupra lui însuşi: "secolele or fi ceară în mâna mea".
Acest erudit "defroque" a părăsit tagma filologilor trântind, cum zice, uşa după dânsul, a atacat cu vehemenţă de transfug iluminat spiritul şi opera istorică a veacului său, fără să ia seama cât de mult îl stăpâneau credinţele şi visele umaniste; şi poate cele mai copilăreşti dintre toate. Elevul mânăstirei protestante Schulpforta, pepinieră de filologi, camaradul renegat cu duşmănie de Wilamowitz şi cu dragoste de Erwin Rohde, îşi alcătuise, cu adevărat umanist, o filosofie a istoriei din istoricii, încă mai mult poate, din tragicii antici. Ideile lui sunt, în această privinţă, rodul unei poetizări originale şi violente a eroilor legendari din drama greacă, a oamenilor celebri naiv dichisiţi de biografismul tendenţios al clasicilor. Prinsă în dogme de filolog clasic şi în imagini prestigioase de poet, gândirea lui Nietzsche a rămas până la sfârşit nevârstnică. El vedea oamenii celebri şi lumea din jurul lor după chipul eroilor şi al corurilor de tragedie. Activitatea şi pasivitatea istorică, el le despărţea în chipul cel mai simplist posibil.
Dar, în general, mintea literatului imaginează greu, adeseori fals, structura reală a vieţii istorice. Fiindcă e lesne în literatură să faci ce vrei, sau aproape, literatul conchide simplu că în politică omul "mare" face orice-i trece prin cap. Este cel puţin discutabil, chiar dacă în literatură şi în arte se poate reveni efectiv la forme vechi, numai prin simpla putere a talentului, cum se zice. Probabil că nici în domeniul acesta al luxului celui mai liber şi copilăresc, reînvieri întocmai ale stilurilor trecute nu sunt realizabile. Încercările de acest fel sunt sterpe, duc la parodie involuntară ori la pastiş bizar. Oricum, viaţa politică şi socială nu se poate plăzmui din iniţiativa fantaziilor individuale. În faţa aforismelor celebrului filolog-poet, se cuvine să punem vorba unuia care ştia de aproape ce-i politica. Bismarck zicea: unda fert, non regitur; şi pe el, cel puţin, nici un om întreg la cap nu-l va suspecta de slăbiciune pentru concepţia democratică a istoriei.
Înţelegem însă că o clasă stăpânitoare, în primejdie să-şi piarză situaţia, trebuie să iubească cu deznădejde filosofia care, oricât de orbeşte şi oricât de fantastic, îi promite viaţă lungă, şi prosperă, dincolo chiar de marginile pe care i le-au prescris condiţiile istorice, şi oarecum în contra acestor condiţii. Filosofia istoriei, nu inventată, dar strălucit poetizată de Nietzsche, poate fi înţeleasă ca fenomen de apărare burgeză. Această clasă, în delirul unei crize grele, e setoasă de a reînvia orice trecut, ca trecut, şi ca garanţie pentru fixitatea puterii sale; şi e dornică să crează că o reînviere a trecutului e o chestie de voinţă, atârnă de silinţele oamenilor tari în care speră, pe care-i aşteaptă, îi caută, îi inventează cu nervoasă şi puerilă nerăbdare. Astfel în burgezia mare se poartă, ca supremă eleganţă, monarhismul şi diverse ortodoxii religioase.
Când un profesor de literatură sau un diletant rămas pe dinafară de cursul viu al vieţii literare se încântă pe sine ori speră să-şi fericească prietenii cu tragedii clasice de proprie fabricaţie anahronismul este prea de tot secundar şi se anulează uşor şi fără durere. Anahronismul politic şi social e lucru grav şi costă scump. Şi printr-un joc logic, dar de o ironie diabolic pitorească, anahronismele spre trecut se fac tot mai violente şi deochiate, pe potriva anticipaţiilor pe care vor să le impună istoriei revoluţionarii extremi. Sunt atunci momente de rivalizare teribilă; dreapta se zbate în utopia trecutului, stânga în cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare să-şi fi pus la cale o bătaie de joc statornică: această întrecere nebună în utopii el o rezolvă, fără excepţie, printr-o realizare mediocră, care e ca un duş deopotrivă batjocoritor pentru cei doi concurenţi, înfierbântaţi de aşteptări direct opuse şi egal amăgitoare. Fără metaforă: viaţa politică este tărâmul voinţei şi al instinctului; când această viaţă trece printr-un maximum de intensitate, voinţa izbucneşte în toată stupiditatea ei constitutivă.
Este filosofic şi distractiv să înţelegi că Nietzsche, poetul desperării burgeze, avea despre oamenii mari şi viaţa societăţii aceleaşi idei, adică aceleaşi vise naive care se perpetuează din străvechi timpuri în masele populare, oricare ar fi ele, conservatoare ca şi sovietice. Cei doi vrăjmaşi, deopotrivă răzvrătiţi contra necesităţii istorice, unul cu deznădejde, celălalt cu nerăbdare, se zbat în convulsiile unui profetism imbecil şi popular. Aristocrată autentică e singură ştiinţa. Dar ea nu dă decât nuanţe, rezerve şi temperări. E radical inaccesibilă maselor, poeţilor şi - oamenilor tari.