Spre viaţa uşoară

Nu demult scria un pedagog - i-am uitat numele - că trebuie să baţi copilul îndată ce-ţi vine să-l baţi. Iritaţia care-l făcea pe copil să te supere şi supărarea d-tale îşi găsesc astfel soluţia naturală şi salutară. Oprirea acestui curs normal al lucrurilor nu-i decât o anomalie vătămătoare, printre atâtea altele născute din aşa-numita viaţă civilizată. Nervozitatea modernă ar fi, zicea pedagogul, puternic nutrită prin înăbuşirea sistematic generalizată a unei asemenea porniri eminent umane, strict respectabilă ca atare.

Desigur nu exagerez spunând că toţi cunoaştem din experienţa intimă setea de a lovi; mulţi dintre noi, voluptatea loviturii date. Este evident că operaţia trebuie să aibă cu atât mai bun efect asupra nervilor cu cât eşti mai asigurat că vei rămâne până la sfârşit în rol activ; altfel, tratamentul poate duce la complicaţii pernicioase nu numai nervilor, ci şi altor organe preţioase. În cazul copilului succesul este special garantat, superioritatea fizică fiind aproape absolut asigurată educatorului. Eu însumi am neglijat până în momentul acesta să-mi întreb copiii dacă anume gesturi ale mele, paterne şi naturale, pe care au avut ei să le înregistreze în frageda copilărie, au făcut sistemului lor nervos, în afară de momentana emoţie derivativă, vreun bine esenţial şi durabil. Dacă cumva n-au avut decât decepţii în această privinţă, atunci, cu voia publicului, îi rog aici, în faţa lumii, să mă ierte; ceea ce vor şi face, cred, fiindcă procedura mea solemnă nu-i poate lăsa nesimţitori. Luaţi seama, vă rog, aceasta nu-i o simplă explicaţie în familie, ci, după cum se va vedea îndată, un paragraf cu deosebire semnificativ în discuţia unor probleme de însemnătate universală.

Cât priveşte nervii mei, n-am aflat nici un folos pe urma acelor fapte prompte şi răsunătoare. Din contră: iritaţia simplă şi superficială dinaintea faptului era înlocuită cu una complicată, pătrunzătoare, care mă mina îndelung. Ceea ce dovedeşte, probabil, că sunt un perfect degenerat; notez aceasta în interesul celor cari sunt ca mine. Foarte puţini, desigur - pentru binele patriei noastre şi al omenirii întregi.

În adevăr, despre noi, europenii din sud-est, nu se poate zice că ne-am stricat nervii oprindu-ne pornirile vioaie înainte de a-şi fi dat roadele palpabile de care vorbim. Terenul nostru sufletesc este tot aşa de binecuvântat în acest domeniu ca şi pământul nostru negru, vestit, ah! odinioară, pentru grânele sale. Sosirea în Bucureşti era pe vremuri o delectare aleasă pentru contemplativii cari veneau din Apusul depărtat. După zumzetul surd şi tern al gărilor occidentale, te chemau la viaţă dintr-odată ecourile straşnice ale Gării de Nord. Dumnezeule, ce splendide mitralii de sudălmi, ce apostrofe, ce ghiontuieli şi câte alte manifestări dramatice, din culoarul vagonului de dormit până la picioarele monumentului din piaţeta debarcării! De sus în jos, strict ierarhic, treceau leit-motivele cu trompetică sonoritate, prin dezvoltări şi agremente după temperament şi clasă socială, de la clientul ursuz şi autoritar, prin hamali, gardişti, birjari, până la ţigănuşii de pe scările din spate. Fireşte, culminaţia sonoră era la cei de jos; maximul de vitalitate trebuie să fie în rărunchii naţiunii. Acolo reciprocitatea replicelor e nesecată, concertul ajunge la complexităţi de o neînchipuită savoare... Ce program de poem simfonic, pentru tinerii maiştri români! Dar această schiţă este numai o icoană din trecut; astăzi atenţia noastră este prea blazată pentru a se mai lăsa trezită de asemenea mărunţişuri delicate.

Ferească Dumnezeu, nu cred că orice emoţie se descarcă, la noi, în palme şi alte varietăţi din sfera comunicărilor extreme, dar aproape orice emoţie duce la zbierăt, şi doar avem natură emoţionabilă! În tot cazul, semnele temperamentului nostru sunt din cele mai favorabile.

Acest dramatism robust nu însemnează numai că suntem, din mila istoriei, rămaşi mai aproape de starea naturală; el corespunde şi caracterului fundamental al societăţii noastre, care-i, de sus până jos, aristocratică. Aristocratul se distinge prin aptitudinea de a comanda; iar comanda, în plina ei înflorire, alunecă lesne spre procedările simple şi liniştitoare de nervi de la care am pornit. Aici intervine totuşi o deosebire de vechime: aristocratul proaspăt este pur şi simplu grozav; iar la noi circulaţia socială a fost aşa de liberă, încât lumea noastră mişună de comandanţi ridicaţi repede din grade tare inferioare şi cari, se înţelege, se manifestează cu exces. Suntem foarte individualişti, zic oamenii cu carte. În vorbirea simplă exclamăm, gândind acelaşi lucru unii de alţii: ce straşnic mitocan! Iar sexul gingaş, ciripeşte: tout m'est du. Delicios - însă tot acolo vine.

Faţă de această realitate socială, mă feresc cât pot de compatrioţii acei cari, deunăzi, cu prilejul unei recolte ceva mai bogate de argumente pugilatorii în viaţa noastră publică, se ziceau scandalizaţi: sunt desigur nişte vajnici ipocriţi, dacă nu cumva nişte subversivi cari au pus gând rău energiei noastre naţionale. Să luăm seama: ne găsim la o cotitură a istoriei. Această formulă, putem zice: genială, a cotidianelor noastre nu se va repeta niciodată destul. Şi această cotitură memorabilă deschide tocmai o strălucită carieră bătăii. Ar fi şi de mirare să nu fie aşa. Războiul a sporit colosal prestigiul lovirii fizice. Este un punct câştigat: fiindcă argumentul cel mai firesc, cel care ispiteşte mai tare, care vine în gând mai iute oamenilor celor mulţi este numai acesta. Adorabil de simplu, surd sau trosnitor, te face să-ţi tresară măruntaiele de plăcere când îl aplici, de sete de a-l întoarce majorat când îl primeşti.

Toată creaţia teoretică a veacurilor, orice ştiinţă şi întreaga logică sunt aberaţii monstruoase faţă cu această unică expresivitate originară. Mai întâi, gândirea este perversitate. Este un chin absurd să-ţi clarifici idei, o trudă groaznică să le aşezi pentru a le putea trece în mintea altuia. Este o tortură să distingi nuanţe, să observi schimbări, să fixezi fapte, să generalizezi raporturi. Pe câtă vreme să dai o singură palmă zdravănă este o desfătare superbă, minunea bruscă şi divină care te liberează de încurcăturile exasperante ale reflecţiei. Palma rezumă stilul epocii: are concizia expresionistă şi spontaneitatea bergsoniană. Este une donnee immediate, emanciparea mândră de mizeriile ridicule ale inteligenţei... În Bergson şi Nietzsche inteligenţa singură s-a declarat pernicioasă şi, pocăită, s-a robit impulsivităţii pure. Noi, în partea locului eram de mult luminaţi în această privinţă; dar confirmarea filozofică a unei practice oarecare nu-i niciodată lipsită de eleganţă. Generaţiile viitoare se vor dispensa probabil de asemenea lux, care pe noi, oamenii vechi, ne atrage încă.

Singură violenţa realizează sinceritate absolută, fiindcă distruge radical miorlăiturile sentimentale şi mofturile intelectuale din care-i ţesută suprafaţa obişnuită a sufletelor. În această privinţă se stabileşte chiar o proporţie interesantă: superdelicaţii de meserie, care-şi exploatează ostentativ sensibilitatea, sunt adeseori brute desăvârşite. Fenomenul este cu deosebire frecvent şi uşor observabil la parveniţi se înţelege; şi sunt societăţi întregi cu suflet de parvenit. Cunosc graţioase persoane, d'une sensibilite exquise, qui n'aiment que ce qui est fin, le fin du fin, care plesnesc şi ghiontuiesc, îndată ce le vine bine, cu o uşurinţă şi o vervă demne de cel mai nealterat rural.

Dacă semnele nu înşeală, lumea a luat, sigur şi harnic, drumul mântuirii. Pe încetul - şi nu prea încet - vom scăpa de povara chinuitoare a civilizaţiei, cu înfrânările sale iritante şi strâmbăturile care neapărat se nasc din atâtea opriri, abateri şi subtilizări a pornirilor celor mai naturale. Nu vedeţi cum însăşi materialitatea civilizaţiei, toată urzeala aceasta de fleacuri friabile provoacă setea noastră sănătoasă de a sparge? Întreg aparatul tehnic, toată această complicată canalie de sticlă fină ori groasă, de porţelan străveziu, de lame, fire şi cuişoare metalice, exasperează curat numai prin dimensiile şi articulaţiile sale mofturoase, încurcă sfântul nostru spaţiu, îşi bate joc de vioiciunea mândră a mişcărilor noastre naturale. Toată mecanica aceasta, care se rânjeşte asemenea unui dobitoc perfid, este nervilor noştri o zădărire, o ofensă în orice clipă. Ce calm şi senin trebuie să fi fost Strămoşul, în peştera lui plină de poezie, de băligar şi de suflu mistic, unde nu vedea decât un topor şi trei cuţite de piatră! Şi superficialii se miră, ori se indignează chiar, când nobilul legionar în campanie pulverizează cu nesaţiu toate pernicioasele nimicuri câte nu-i încap în sac şi în tureatca cizmei...

În vremurile de adevărată înţelepciune, cărturarii cuminţi au priceput că tehnica este de la diavol. Adâncă pătrundere! Au trebuit multe veacuri până când tu, deliciosule Bergson, să pui capăt rătăcirii, strecurându-ne în suflet, cu fineţea ta elegantisimă, acest adevăr vechi şi profund: mecanica este fructul inteligenţei; inteligenţa falsifică tot ce atinge; ea este esenţial inferioară, plebee şi, în fond, stupidă... Eram un intelectual de modă veche, robit prejudiciilor pozitiviste. Neuitată îmi este clipa în care am spart primul pahar, aruncându-l cu necaz în tavan; pot zice că atunci m-am deşteptat de-a binelea din somnul raţionalist în care zăcusem atâta vreme; atunci sugestiile subtile ale profetului intuiţionist şi-au dat rodul dintr-odată. Şi am înţeles, prin "elan vital", adevărata constituţie a sticlei, şi m-am luminat de ce lecţiile domnului Poni asupra siliciului îmi păreau aride şi oarecum ostile. Ca toate pretinsele ştiinţe, chimia tradiţională se dovedeşte a fi un sistem fals, nenatural, protivnic instinctelor, singure creatoare de adevăruri superioare. Notele rele pe care le-am luat la acest obiect şi la altele înrudite cu dânsul mă consacră martir al adevărului: glasul sfânt al instinctului striga în mine contra pozitivismului clasic.

Violenţa sistematică între oameni şi violenţa asupra inutilităţilor absurde ale tehnicii: acesta va fi începutul propriu-zis al vremurilor nouă, al vieţii normale şi uşoare. Dar violenţa este numai o aripă a nobilului front; cealaltă este misticismul. Duhul blândeţii în care se îmbracă acesta ne face să uităm lesne înrudirea lor profundă. Amândouă aceste metode elementare de viaţă se nasc din osteneala inteligenţei, din resentiment împotriva greutăţilor complicate ale tehnicii intelectuale şi manuale. Pofta irezistibilă de satisfacţie simplă, imediată, uşoară, este cuibarul în care clocesc deopotrivă misticismul şi violenţa. Sufletul primitiv se răzbună, animalul vrea să muşte, să urle, să se scarpine, să moţăie şi să viseze, aşa cum îi cere viaţa profundă a măruntaielor.

Între toate greutăţile neînţelese care apasă omul civilizat, cea mai nesuferită, poate, este acea ştiinţifică; nici o alta nu-l supune la o aşa puternică denaturare. Să desfaci atenţia cu totul de apetiturile elementare, fiziologice ori sociale, pentru ca s-o fixezi asupra existenţei lucrurilor, independent de raporturile acestei existenţe cu dorinţele şi nerăbdările tale, este o faptă fundamental perversă. De aceea, omenirea normală, poporul, ca şi boierii, dispreţuiesc, mai mult sau mai puţin politicos, aceste apucături, le tratează de curiozităţi şi râd de dânsele. Boierii sunt ocupaţi să domnească, poporul râvneşte să le ia locul, între aceste tabere, absorbite de funcţiuni aşa de serioase şi conştiente de importanţa lor, stă omul teoretic, tolerat foarte de sus şi protejat fără exagerare, câteodată urât, totdeauna niţel ridicul. Atitudinea teoretică este jignitoare şi subversivă, fiindcă-şi permite să se îndoiască şi să critice, fără nici un respect de puterile societăţii, fără frică de efectele îndoielilor şi negaţiilor sale. Adevăratul tip teoretic are o rezistenţă intelectuală supărătoare, este dar puţin sugestibil, nu formează uşor masă şi-i greu de disciplinat. Însemnaţi că omul normal modern, încurcat de rezultatele palpabile ale tehnicii, şi-a făcut numaidecât formula de consolare: nu în capul şi în laboratoriile savanţilor, ci în atelierul şi la masa tehnicianului practic se fac invenţiile utile, se creează valori serioase!

Evident: omului normal procedura ştiinţifică trebuie să-i apară ca o şicană absurdă, ca un moft pueril; concluziile ei sunt obişnuit fragmentare, complicate, fără utilitate imediat palpabilă, şi mai cu seamă, neinteligibile, îl plictisesc deci mortal. Ştiinţa începe a trezi publicul atunci când promite să repare în zece zile plămânii cei mai găuriţi de oftică, să dea legătură comodă cu planeta Marte şi capacitate de flirt consecvent septuagenarilor, sau să învie morţii cu injecţii de adrenalină. Apoi, se înţelege, trage fiecare cu urechea când prin culoarele laboratoriilor miroase a rost de afaceri. Dar atenţia şi înţelegerea ajung la paroxism când vine vorba de comunicare directă cu răposaţii, de ploaie cu flori şi fructe din lumea cvadridimensională, ori când spiritul actual al unui financiar se restrânge amabil şi face loc, în corpul d-sale, spiritului transcendent al lui Caragiale. Ce profund idealist şi dezinteresat trebuie să fie fondul naturii omeneşti, deoarece chiar genii eminent practice cad sub farmecul nobil al spiritismului!... Şi în care parte este cursul valorilor mistice atât de ferm ca la anglo-saxoni? Unde-i centrala Burselor religioase, unde se trag atâtea candide cecuri asupra infinitului ca la dânşii? Aştept din zi în zi ca această minunată combinaţie de geniu practic cu geniu mistic să organizeze o Bank of religious business5, cu ghişeuri perfect amenajate, pentru Astral, Prana, Kama-Rupa, Manas, Budhi, Atma...

Să nu uităm că astăzi energia şi ordinea britanică fundează o raţiune socială împreună cu Asia, cuibul neistovit al religiilor, ca şi al molimilor şi verminei! Acolo, în sfânta Indie, venerabila Annie Besant, în relaţii directe şi cotidiane cu Fiinţa Supremă, cultivă, liberă de scrupulele nesănătoase ale inteligenţei pământeşti, spanacul mistic, tropical, colosal, şi îngrijeşte cu zel evlavios de circulaţia promptă şi îmbelşugată pe piaţa universală a acestei minunate plante depurative, cu care se vor curăţi radical spiritele de otrăvurile ştiinţei şi filozofiei oficiale, cu care poate se consolează chiar corpurile de lipsa tot mai mare, pe piaţa materială, a comestibilelor vulgare.

Este fără îndoială o fericire sigură şi absolută să frecventezi personal Cauza cauzelor, ori cel puţin să cunoşti exact numărul, figura, culoarea şi reşedinţa fiinţelor sublime care poartă corespondenţa între Dumnezeu şi oameni, să pătrunzi începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor prin simple permutări de litere şi cifre din Biblie, să analizezi şi să reconstruieşti realitatea fizică, mai ales pe cea metafizică, numai cu ajutorul lui 7 şi al multiplilor lui. Ce excursie delicioasă şi reconfortantă prin tot domeniul experienţei şi dincolo de hotarele sale, numai cu câteva vorbe şi cifre în minte, ori mai bine fără nimic, în stare de pură inocenţă intelectuală, ca un dulce îngeraş! Ce ştiinţă minunată, totdeodată profundă, uşoară, amuzantă şi imediat utilă! Orbi şi pervertiţi acei care ne chinuiesc copiii şi tineretul cu programe clasice, reale, moderne, cu licenţe, doctorate, examene de stat. Învăţaţi generaţiile tinere numai multiplii lui 7 şi lăsaţi-le să mediteze singure (ori mai bine, perechi-perechi de ambe-sexe), la sânul inspirator al naturii aparente, pentru ca să pătrunză tainele naturii ascunse, prin "intuiţie" şi "elan vital", spre gloria "evoluţiei creatoare"!...

Slavă, închinare şi mulţumire veşnică războinicilor feluriţi, dar legaţi prin firească solidaritate, bătăuşi, haiduci, poliţişti, mândri legionari, vouă, preoţi viguroşi ai violenţei sfinte şi eterne! Recunoştinţă şi pomenire până în vecii vecilor lui Nietzsche, profetul sublim şi convulziv, graţiosului Bergson, simplei şi dulcei Annie Besant, tuturor teosofilor, antroposofilor, magilor, şamanilor şi cabaliştilor, geniilor entuziaste ori subtile care ne-au dezrobit din lanţurile inteligenţei hapsine, ne-au spălat sufletele de venin raţionalist, ne-au aruncat în danţul superb al instinctelor şi al intuiţiei!...

Cetitorule, te rog, dacă nu ţi-ai luat încă definitiv rămas bun de la inteligenţă, priveşte şi judecă o ultimă dată, după regulele ei învechite şi anulate de modernismul care te ademeneşte cu toate formele şicului irezistibil, priveşte figurile care populează astăzi localurile de lux; uite-te la burdufurile de seu care chiftesc prin dancinguri, în sleeping, în restaurantele delicate, în limuzine de marcă mare, şi spune-mi dacă în slabele licăriri de suflet care clipocesc sub pleoapele lor porcine nu se vede clar osteneala profundă a dobitocului de a sta, artificial, pe două picioare, şi că de-abia se ţin să nu se lase, natural, în patru labe! Poziţia solidă şi firească, baza adevăratei vieţi intuitive, normale şi uşoare.