Direcţia nouă în poezia şi proza română - Poezia

ALECSANDRI, EMINESCU, BODNĂRESCU, MATILDA CUGLER, ŞERBĂNESCU, PETRINO

Sunt întrebări care în starea normală a unei societăţi nu există, dar care, o dată născute, se impun atenţiei tutulor şi cer neapărat un răspuns de la cei ce se gândesc la interesele publice.

Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica şi a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcină care cere şi consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei naţiuni. Va putea să păşească în lucrare paşnică pe aceeaş cale pe care civilizaţia apuseană a adus atâta bine omenirii?

O parte a răspunsului atârnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi, direcţie a cărei manifestare este literatura în înţelesul cel mai larg al cuvântului.

Pe când în lumea noastră politică neliniştea a ajuns la culme şi totul pare întunecat în confuzia unor tendinţe lipsite de princip, se dezvoltă, alăturea cu acele mişcări nesănătoase, o literatură încă jună şi, în parte, încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur şi solid, ne dă primul element de speranţă legitimă pentru viitor. Această speranţă va deveni o realitate în proporţia în care noua viaţă, pe de o parte, se va întări în cercul ei, iar pe de alta, va fi înţeleasă şi primită de societatea română, mai ales de juna generaţie, în mijlocul căreia trăim.

Starea literaturei noastre şi direcţia spiritului public până la 1867 le-am analizat într-un şir de critice anterioare şi le vom mai atinge în decursul cercetărilor de faţă. Din criticile ştiinţifice văzusem falsitatea şi pretenţiile necoapte ale istoricilor, filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate; din "critica poeziei" ne încredinţasem despre lipsa de valoare a celor mai mulţi contimporani şi urmaşi ai lui Alecsandri şi Bolintineanu pănă la acel an.

Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţimânt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional. Ne pare timpul venit de a atrage atenţia publică asupră-i, şi în paginile următoare ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra câtorva reprezentanţi ai acestui început de scăpare, ai acestei naşteri sau renaşteri literare. Valoarea lor nu este deopotrivă; sunt câteva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, şi unii şi alţii însă sunt pe calea naturală şi aspiră cu bună-credinţă spre adevăr. Din acest punct de vedere, toţi împreună merită o atenţie binevoitoare.

În fruntea nouei mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul Doinelor şi Lăcrămioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară. Şi nici atenţia publicului nu mai era îndreptată spre poezie; o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura ţărei sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor.

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare un negru punt s-arată;
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverei dulce, iubit prevestitor.

El vine, se înalţă, în cercuri line zboară
Şi repede ca gândul la cuibu-i se coboară,
Iar copilaşii veseli, cu pieptul dezgolit,
Alerg sărind în cale-i şi-i zic: bine-ai sosit!

În aer ciocârlia, pe case rândunele,
Pe crengile pădurei un roi de păsărele
Cu lungă ciripire la soare se-ncălzesc,
Şi pe deasupra bălţii nagâţii se-nvârtesc.

Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă!
În lume-i veselie, amor, sperare, viaţă,
Şi cerul şi pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite şi vesele cântări!

Pastelurile sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile, toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturei, scrise într-o limbă aşa de frumoasă, încât au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturei române îndeobşte.

RODICA

Purtând cofiţa cu apă rece
Pe ai săi umeri albi, rotunjori,
Juna Rodică voioasă trece
Pe lângă junii semănători.
Ei cu grăbire îi sar în cale
Zicând: "Rodico, floare de crin,
În plin să-ţi meargă vrerile tale,
Precum tu, dragă, ne ieşi cu plin!

Pănă la toamnă s-ajungi mireasă!
Calea să-ţi fie plină de flori,
Şi casa casă şi masa masă
Şi sânul leagăn de pruncuşori!"

Ei zic ş-o seamăn cu grâu de vară,
Apoi cofiţa întreag-o beu;
Copila râde şi-n cale-i zboară,
Scuturând grâul din părul său.

Am citat două din ele, le-am putea cita pe toate; nicăieri declamaţii politice, simţiri meşteşugite, extazieri şi desperări de ocazie, pretutindeni concepţia naturală şi un aer răcoritor de putere şi sănătate sufletească.

Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pănă acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi, pe lângă aceste (lucru rar între ai noştri), iubirea şi înţelegerea artei antice.

Ideal perdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste,
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţei de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd...

astfel începe strania sa poezie Venere şi Madonă.

Ironia amară care străbate din puţinele poezii ale răposatului N. Nicoleanu este mult mai puternică şi mai aprofundată în Eminescu.

Iară noi? noi, epigonii,

întreabă el, după ce a cântat frumuseţele poeţilor anteriori,

simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde puse bine pe-un caracter inimic:
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază,
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era sfântă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii: cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul fără inimi, trist şi rece,
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Reproducem, în fine, din Mortua est ultimele strofe:

Dar poate, o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune,
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

Ş-atunci, de-ai fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă,
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din haos lumesc.

Ş-apoi cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi; dar ştie orcine
Că ceea ce nu e nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.
A fi? Nebunie şi tristă şi goală!
Urechea te minte şi ochiul te-nşeală;
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic -
Decât un vis sarbed, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o sting:
Să râd ca nebunii? Să blăstem? Să plâng?

La ce? Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu, chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Ocazia la observări critice nu lipseşte în aceste poezii. Venere şi Madonă cuprinde o comparare confuză. Femeia a fost divinizată în Venera antică şi apoi (de Rafael) în Madona. Tot aşa, poetul asupra unei feţe "pală de o bolnavă beţie" aruncă "vălul alb de poezie" şi o divinizează. Însă Madona nu este o idealizare a Venerei, nici Venera antică o realitate brută pe lângă Madona modernă, şi strofa

O, cum Rafael creat-a,

prin care poetul rezumă încă o dată compararea, nu o lămureşte mai bine, ci slăbeşte poezia prin repetiţie. Originală şi plină de efect, însă prea calculată (recherchée, cum ar zice francezii) este tranziţia "Plângi, copilă?..."

Epigonii cuprind o antiteză foarte exagerată. Pentru a arăta micimea epigonilor, se înalţă peste măsură poeţii mai vechi, şi lauda ditirambică a lui Ţichindeal, d.e., şi a lui Heliade cu greu va putea încălzi cetitorii mai critici de astăzi.

Cea mai bună din cele trei poezii ale d-lui Eminescu ne pare a fi cea din urmă, Mortua est, un progres simţit în precizia limbagiului şi în uşurinţa versificării.

Dar şi aici, ca în celelalte, sunt greşeli ce trebuiesc neapărat îndreptate.

Abuz de cuvântul pală, care poate n-ar trebui uzat deloc, uneori gândiri şi expresii prea obişnuite, multe rime rele.

Nu înţelegem, nu putem primi această negligenţă a formei. Nepăsarea publicului român, care în aceeaş linie cu adevăraţii poeţi pune şi pe Tăutu şi pe Sion şi pe tutti quanti, şi, pe de altă parte, precipitarea întregei noastre activităţi intelectuale, ce se vede produsă sub neliniştea unei ameninţări statornice, explică, dar nu excuză greşala arătată.

Tocmai spre deşteptarea publicului român din nepăsarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curate, şi, în mijlocul agitărilor politice şi sociale, arta este anume chemată a ne da un liman de adăpost. Când mişcarea, altfel trecătoare, a unei inimi pline de simţiri vrea să se întrupeze în forma poeziei, ea, prin chiar aceasta, intră într-o lume unde timpul nu mai are înţeles. Cea mai scumpă îngrijire pentru curăţenia formei este atunci o datorie a poetului, ca astfel concepţia lui să rămână o moştenire neatinsă a generaţiilor viitoare. Şi care poet, în momentul adevăratului entuziasm, nu ar trebui să uite marginile actualităţii şi, încălzit de raza unei încrederi adesea iluzorie, nu şi-ar înălţa aspirarea spre o nemurire omenească?...

Era într-o seară lină de mai din anul 1871; dar în salonul unde se adunase atâta mulţime de oameni nu se observa frumuseţea naturei renăscute; pasiunile politice erau la ordinea zilei şi cu cea mai mare încordare se agitau întrebările momentului. În fundul acestei săli, atinsă încă de razele luminilor, se înălţa pe un piedestal închis o marmoră albă, frumoasă imitare a unei statui antice; şi pe când toţi oamenii erau cuprinşi de discuţiile lor politice, în mijlocul cuvintelor aprinse, a gesticulărilor vii şi a emoţiunii tutulor, în confuzia acestei mişcări ţintite spre un singur punct din viaţa reală - punct trecător, de o importanţă peste măsură în prezent, de o nulitate fără măsură în viitor - statua albă, cu surâsul ei blând, sta senină deasupra haosului, forma ei trecea neatinsă peste valurile timpului: păstrată în trecut, sigură de viitor, ea îşi purta înaintea noastră, cu o linişte supranaturală, viaţa-i eternă.

Da, în lumea fericită a artei, timpul nu mai are putere şi nu mai are înţeles, şi cine, înălţat în sfera ei, a ştiut să plăsmuiască forma frumoasă, acela desigur - dar numai acela - a ajuns pe calea nemuririi.

Cine a fost Tiberius? A fost în realitate aşa tiran, a fost acea pildă de spaimă, precum trăieşte astăzi în conştiinţa omenirii? Cine o mai poate hotărî! Însă figura lui a intrat astfel sub forma maestrită a lui Tacitus, şi, pe când actualitatea lui s-a cufundat în întunericul istoriei, el e osândit la aspectul sub care ni l-a păstrat clasicul autor.

A fost lordul Granby, a fost duca de Grafton aşa de înjosiţi precum stau astăzi în memoria poporului? Cine se mai întreabă? Scrisorile lui Junius, cu forma lor strălucită şi nepieritoare, i-a stigmatizat pentru totdeauna. Şi pastorul Goeze şi consiliarul Klotz mai există numai prin critica nimicitoare a lui Lessing - insecte efemere, păstrate într-un chihlibar mai trainic.

Şi degeaba veniţi astăzi şi voi, cei cu gândirile groase, cu forma incultă, cu stilul greoi, filologi, academici, jurnalişti, sau cum vă mai numiţi; degeaba vă încercaţi să loviţi cu atâta patimă în direcţia cea nouă: voi n-aveţi formă, ziua de mâine nu vă mai cunoaşte.

Al treilea poet despre care credem că merită să ocupe atenţia publică este d. Bodnărescu. D. Bodnărescu s-a introdus în literatura noastră prin tragedia Rienzi (publicată în 1868), apoi au urmat epigrame, câteva poezii lirice, mici escursiuni în proză etc. Înaintea publicului celui mare aceste produceri par a fi trecut fără apreţiare dreaptă, poate fără nici o apreţiare. Cu toate aceste, nu încape îndoială că lucrările d-lui Bodnărescu sunt demne de studiat, deşi stilul d-sale, mai ales în tragedia Rienzi, este prea greoi.

E drept să nu uităm că greutatea limbei se explică în parte şi prin greutatea materiei. Alta e tragedia, alta e balada sau poezia lirică. În aceasta din urmă vedem pe poetul nostru mult mai uşor şi îndemânatic.

DE LA MARE

I

"Iată-ne în altă lume!
Dragă luntre, stai la mal;
Voi să cerc de-i pentru mine,
Tu te leagănă pe val."

Şi aşa am priponit-o
De-un ţăruş şi m-am tot dus,
Când în dreapta, când în stânga,
Când spre-amiază, când spre-apus.
Dar n-am fost, ah! nici aicea
Fericit cu al meu dor,
"Mai departe, mai departe,
Dragă luntre, zbori uşor!"

II

Călător pe-a lumei valuri,
De-i vedea în calea ta
Luntre, vâslă părăsite,
A cui sunt nu întreba.

Un cârmaş avu şi ele,
Unde-i azi, nu se mai ştie;
Valul greu când le loveşte,
Ele sună a pustie.

Înţelegi tu, al meu suflet,
Glasul lor ce vrea să zică?
A pustiu grăiesc cu valul,
A pustiu şi a nimică.

Terminăm citările din d. Bodnărescu prin câteva epigrame:

Mult iscusita spre geamul ferestrei încet înclinat-a
Vesela faţă zâmbind, drag îmi era s-o privesc.
Înţelepţeşte apoi a suflat şi gingaş pe sticlă
Ceaţa din sufletul ei mândru, deprins cu senin,
Şi a-nceput să se joace, ştergând-o cu degetul ager,
Semne de farmec făcând numai pe ici, pe colea;
Drepte erau pentru dânsa, întoarse pe dos pentru mine;
Poate a scris te iubesc, eu am citit te-amăgesc.

Draga-mi e tristă, albastra-i privire în lacrimi se stinge;
Fug în grădină; viola stropită cu rouă-i frumoasă.

Este fănarul lumina din zare, or lampa iubitei?
Ea mă aşteaptă, prin ochii ferestrei priveşte lumina-i;
Calea-mi de-a lungul şi vântul şi ploaia s-o stingă se-ncearcă,
Însă zadarnic: curând voi ajunge, Amor o va stinge.

Pe lângă aceşti poeţi însemnaţi prin înălţimea ideilor şi, în parte, prin felurimea formelor poetice ce le-au introdus, ar fi nedrept să uităm încercările altora mai noi, care, în sfera lor mai restrânsă, ne prezintă o mişcare naturală, exprimată în limbă corectă, adese elegantă, totdeauna ferită de înjosiri.

Plăcerea noastră - şi, poate, nu e exagerat să zicem: un fel de recunoştinţă pentru producerile literare ale d-rei Matilda Cugler (astăzi d-na Poni) şi ale d-lui Şerbănescu - va fi cu atât mai uşor de explicat cu cât ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. Intenţii politice, afectări sentimentale, limbă forţată, expresii crude sunt încă la ordinea zilei pentru majoritatea scriitorilor noştri de poezii, şi sperăm că generaţia viitoare îşi va explica cu greu cum cu o formă aşa de puţin plăcută şi cu un bagaj aşa de uşor de idei au îndrăznit atâţia contimporani ai noştri să se introducă în literatură. Să nu mai vorbim despre dd. Aricescu, Tăutu, Hasdeu, Bolliac (Hasdeu şi Bolliac ca poeţi; ca autori prozaici sunt, fără contestare, dintre cei mai buni) etc. Despre aceştia s-a vorbit destul în singura revistă critică ce a avut-o România, în Convorbiri literare. Dar să ne aducem aminte şi de alţii, să ne reprezentăm încă o dată societatea în care sunt siliţi să trăiască poeţii noştri cei adevăraţi.

În vremile noastre, pentru a cita ex abrupto câteva exemple, d. Vulcan, redactorul Familiei, trece de poet, când cântă:

Sum calic ca vai de mine
Şi amar mă mai trudesc,
Totuşi fără de suspine
Şi voios eu veţuesc.

*

Nici dânsa nu-i vro escepţiune,
Nu-i unică-n genul seu;
Nici despre ea nu mai pot spune
Că-i fara de greşeli, nu zeu!

*

Ce-i mai scump aci sub soare?
Libertatea-ncântătoare,
Imnul de eliberare,
Cântul de triumful mare?
Că mai scump eşti zeu,
Angerelul meu.

*

Am avut o crenguşoară
Ce mult a întinerit
Cu plăcuta-i umbrişoară - etc.

În vremile noastre apar poeţi ca d. Pătărlăgeanu, care în "orele de repaos" (Bucureşti, 1861) ne arată "dorinţa" d-sale:

Nu-i nimic în astă lume
Să mă facă fericit.
Nici averi, nici mare nume,
Nu e ţinta ce-am dorit;
Ci dorinţa mea e toată
Să-mi văd ţara c-a-nflorit.

Să văd legea electorală
Ca odată s-a lărgit,
Şi comisia centrală
Din Focşani că s-a urnit,
Curtea de casaţiune
etc., etc.

Dar, ce e drept, prefaţa d-lui Pătărlăgeanu dezarmează critica, rugându-ne:

"Să fiţi indulgenţi, aducându-vă aminte că smerita mea muză se află încă în faşe."

În vremile noastre apar poeţi ca d. Petre Grădişteanu, care a scris:

Uă noapte pe ruinele Târgoviştei, sau umbra lui Mihai Viteazul, tablou într-un act cu versuri (Bucureşti, 1857), cu următoarea arătare de persoane:

"Umbra lui Mihai Viteazul învălită în linţoliu şi purtând pe dedesupt costumul seu
Viorica
Marica -------- fete de ţărani gătite de la horă
Florica

Costache Ghimpeanu, june român de 25 de ani, grav şi plin de scepticism, începând a se întoarce la credinţă prin sentimentul naţionalităţii şi convingându-se de puterea divină numai la luptă etc."

În scena I, între cele trei ţărance se declamă o poezie lirică cu 63 (ceteşte şaizeci şi trei) de strofe, d.e., ca aceste:

Două împreună
Noi facil putem
De orce furtună
Să ne apărăm.

Să cercăm Unire,
Aci e speranţa,
Căci în desunire
Nu cunoaştem viaţa.

Şi să nu uităm că, dealtminteri, d. Petre Grădişteanu e un om de spirit.

În vremile noastre d. Iustin Popfiu îşi întocmeşte limba maternă în rime ca aceste:

XII

DOMNIŞOAREI CONSTANTI'A DUNCA
(Camil'a D'albu)

Catra tine suna debil'a-mi cautare;
Va ajunge ore colo-n departare?!
Fiica Romei vechie! svava floriora!
Va petrunde ore bland'a-ţi animiora?!...
Cand nalţai la ceriuri santa rogatiune
Se-i cer indurarea pentru-a mea naţiune,
De aceste fiice densei i-am doritu,
Ruga mea ferbinte eca s-a-implinitu!
Nu te cunosc inca, scumpa floriora!
N-am privit eu inca faci'a-ti rumeniora,
Nece ale tale buze mititele,
Nece ochi-ţi mîndri, aste blande stele;
Peptulu mieu cel fraged totuşi venereza etc.

Şi trebuie să ştiţi că d. Popfiu este preot, conrector al unui seminar clerical, bărbat chemat să fie cel puţin serios înaintea publicului şi, dealtminteri, plin de zel pentru literatura naţiunii.

În vremile noastre d. dr. I. C. Drăgescu, acela ce cu o rară necuviinţă a adresat scrisorile publice către generalul Türr şi d. Carp, tipăreşte Amor şi patria (Turin, 1870) şi acolo ne zice:

De unsprezece seculi romanul se osteşte,
De atâta timp îl suge un crunt infam vampir:
Iar azi tigrul şi ien'a de nou se înfraţeşte,
Voind să nimicească pe acest popor martir.

Horia strânge pe romăni,
Domnii fug ca nişte căni.

DOMNIŞOAREI ELENA P.

Copila graţioasă, eşti tu o moritoare,
Ori eşti un candid înger din Cîmpii Elizei?
Din rai căzută-aici o belă, scumpă floare,
Sunt soarele şi luna şi Venus fraţii tei?

Venus, fratele d-rei Elena!
Populi, voi, care-n sclavie
Gemeţi încă umiliţi,
Pe altariul de frăţie
Punând dreapta vă uniţi,
Tirania veţi strivi
Când uniţi ve veţi oşti.

Cât eşti de belă şi-ncântătoare,
Zână gentilă, nemuritoare,
Pe pura-ţi frunte porţi cu mândrie...

Sosit-a, popoli, ora... sculaţi-vă din tină
Şi-n apa libertăţii vestmintele spălaţi,
Sub steagul independinţei cu fruntea-vă senină
Pe biblia iubirei juraţi că veţi fi fraţi.

"Pe pura-ţi frunte porţi cu mândrie, când uniţi vă veţi oşti, juraţi că veţi fi fraţi" - cât de părăsit de toţi dumnezeii trebuie să fie cineva pentru a crede că asemenea ţâstiitură este limbă poetică!

Şi să nu uităm prefaţa:

"Cetitorului salute!

Aş fi publicat toate încercările mele poetice, le-aş fi ilustrat, dacă nu mă impedecau cercumstanţe nedependinţi de voinţa mea.
Poeziile cuprinse în acest mic volum sunt o parte din visele mele, sunt copiii mei de aur.
În ele am depus partea cea mai bună din mine: anima şi consciinţa mea."

Foarte bine! Dar nu s-ar putea ca "inima şi conştiinţa" acestui domn să fie mai mult modeste şi mai puţin cacofonice?

În vremile noastre "junimea clericală din Arad" îndrăzneşte a publica un Almanah pe 1859 cu poezii ca aceste (de dd. E.B. Stănescu, N. Cristian, M. Bota):

CĂTRĂ DEMOSELL'A S.P.

Eram in o seară,
Într-o zi de vară,
Când me preumblam
Printr-o luncă mare,
Pe malul unei
Ape curgătoare:
Când in cea mai prima amoare
Foarte melancholizam.
Cugetu-mi începu să zboare.
Şi-n tine m-amorizam.
In amoarea cea mai noua
Ce e ca o prima roua
Pre cutarea nouă frunză
Ce e ca o primă rază
Carea mai întîiu o zereşte,
Cel ce pe lume se iveşte,
Ce e ca o primă legănare,
Dar tocma ca un somn ultim mare;

şi cu faimosul Foc al Lipovii:

Juh! cum dete tresnet din cer!
Pocnind - durr, durr - se prade,
Fum a pucioasă dă în crier,
Vai! ce-i! Lip'a-n foc arde.

Pif, paf, puf, trosc cu puştile!
Bătaia lui Dumnezeu!
Dur, bumb, şi cu bombeştele,
Lângă Mureş vaet reu!

În vremile noastre, la Lugoş, în a. 1861, d. "doctorand în medicină din Viena" B. Petric, care îşi bate joc de almanahul precedent, publică:

POEZII NAŢIONALE
ca
UNA MITUTICA FLAMURA
cu
Deviza simţirilor sale naţionale

Şi-n această flamură cu simţirile naţionale ale d-lui Petric ni se spune:

SALUTARE
(Cucoanelor române din Lugoşiu)

Când eram de voi departe
Şi de voi numai prin carte
Câteodată-nţelegeam
Cumcă sunteţi sănătoase,
Tot fidele, tot voioase -
Eu tare mă bucuram.

Primiţi-mă dar bucuroase,
Fete de Lugoş frumoase,
Şi să nu vă fiu străin,
Să-mi fiţi mie tot voioase,
Plăcute, petrecănoase,
Că sum june de român.

*

Tot voios sum eu pe lume,
De când maica m-a făcut;
Superat nime n-a spune
Vreodat' că m-a văzut.
Când am bani, pornesc pe stradă,
Fluer, cânt ca ş-un boer,
Mă arăt pe promenadă
Parcă sum milioner.

Când n-am bani, iar nici că-mi pasă,
Cu amicii ospetez,
Preşedinte sum la masă,
Fiindc-atunce eu contez.
Niren-Braten, Schweins-Cotlet,
Eu numai ce poruncesc,
Un Pfiff Wein şi omelet
Beu, mănânc, dar nu plătesc.

Să citim acum precuvântarea, care este interesantă ca tip caracteristic al celor mai multe de acest fel:

"În onoarea şi, cât se poate zice d'in partea mea fără vătămarea modestiei, în folosul şi distracţiunea publicului cititor, aduc şi eu pe altarul naţiunei nişte floricele, sperând, ca toţi autorii, dacă nu complimente, cel puţin bună primire, pentru că am cutezat ca un ziar nou, fără multă esperienţă, a pune şi floricelele mele în stratul comun a Naţiunei, care are acum literaţi demni de cel mai destins respect ce şi eu îl port în mine; unde a greşit mintea mea doară încă nu destul poleită după dorinţa cetitorilor, acolo fac apel la simţirile mele dinlountru, la cugetul meu curat, care mă îndeamnă a aduce şi eu mica ardere."

Ce are a face mâncarea neplătită a d-lui doctorand Petric cu "stratul comun" al naţiunei?

În vremile noastre Revista contimporană (1 ianuarie 1874) publică o poezie a d-lui Ciru Oeconomu, care sfârşeşte cu următoarea strofă:

Cânta-voi, combăte-voi cu furie nebună,
In mâna mea sdrobi-voi şi monstrul şi-ai lui pui,
Şi dac-a mele cânturi ave-vor o cunună,
Veni-voi l-ale tale picioare s-o depui.

Ş-ai lui pui? Cânta-voi, combăte-voi, sdrobi-voi, ave-voi? Şi se mai îndoieşte d. Ciru Oeconomu dacă ale sale cânturi armonioase ave-vor o cunună?

Aci, scrutând abisul imens, fără hotare,
Bravând exilul, moartea, dând suflet la fricoşi,
Scoţând dintr-a ta harpă mânii vizionare,
Persecutai cu biciul tiranii scrofuloşi.

Tiranii scrofuloşi! Aceste versuri minunate le dedică d. Ciru Oeconomu lui Victor Hugo şi le începe cu modestul motto: ed io anche son pittore.

Ed io anche son pittore! Şi adecă de ce nu, vă rog? Victor Hugo şi domnul Ciru Oeconomu! După "tiranii scrofuloşi" toate sunt cu putinţă.

Dar să nu mai continuăm exemplele de acest fel! Când s-ar ivi izolate, când ar forma excepţia, cine şi-ar impune datoria de a le răsfoi din literatura zilei! Însă ele formează astăzi încă majoritatea literaturei noastre poetice, şi în modul cum se produc ne par a fi simptomul unui rău destul de însemnat pentru a merita o atenţie serioasă.

Citatul d. Petru Grădişteanu era aproape copil când şi-a publicat Umbra lui Mihai Viteazul; asemenea, Almanacul din Arad este lucrarea unor juni necopţi; şi dd. Vulcan şi Drăgescu, dacă este să-i judecăm după publicările de pănă acum, nu pot fi departe de această vârstă fericită; şi poate autorii celor mai multe poezii ce primejduiesc cetirea jurnalelor politice pe la noi se află în acelaş caz.

Că în acest timp al vieţei lipsa de cugetare matură şi o deşertăciune neînfrânată împinge pe atâţia juni nechemaţi şi nealeşi a maltrata limba, torturând-o în rime şi metruri imposibile, acesta este un fapt general, pentru care nu avem nici un motiv să credem că junii români să fie mai mărginiţi sau mai deşerţi decât junii altor popoare înzestrate cu o literatură. Dar ce nu se va întâlni la nici un popor cult şi ce se petrece numai la noi este necuviinţa cu care asemenea "păcate ale tinereţei" - cum ar fi zis răposatul C. Negruzzi - se publică, se impun în literatură şi se primesc de o parte a publicului drept poezie; incorigibila suficienţă ce o păstrează autorii lor şi încrederea în care se susţin că au făcut o faptă meritorie pentru literatura ţării lor când au sustras atâtea coale de hârtie de la o destinaţie mai firească.

Altundeva societatea este destul de bine organizată pentru a se garanta în contra unor asemenea abnormităţi; respectul pentru public, respectul în care au ştiut să se ţie jurnalele şi curagioasa veghere a unei critice neobosite formează la suprafaţa vieţei intelectuale o pătură destul de puternică pentru a apăsa şi menţine în întunericul ce li se cuvine acele producte stricăcioase. La noi însă ele se răzlăţesc în toată voia şi ameninţă a falsifica judecata publicului şi a îneca lucrările cele bune. O sumă de tineri se molipsesc de epidemia literară, îşi părăsesc studiile regulate şi se încântă cu laurele ieftine ale publicităţii de o zi, şi le este aşa de însemnat numărul, încât astăzi îşi fac unii altora un eco destul de tare pentru a se înşela întreolaltă asupra meritului producerilor lor. Lucrul a ajuns pănă acolo, încât cine din tinerii noştri este numai incapabil rămâne scriitor pe la tribunale şi prin poliţii, dar cine, pe lângă incapacitate, adaugă aroganţa devine "om de litere", jurnalist, poet şi, îndată ce cu o limbă şi cu o ortografie deplorabilă ştie să rimeze libertate cu dreptate, colegii săi se grăbesc să-i deschidă "cu fericire coloanele" d-lor, să-l patenteze drept literat şi "anteluptător al culturei naţionale".

De aci înainte timpul şi activitatea acestor nefericiţi se pierde cu producerea de maculatură literară, şi o parte a timpului şi activităţii generaţiei june se pierde cu cetirea acestei maculaturi.

Aci e răul; din acest punct de vedere, partea nesănătoasă în mişcarea literaturei române merită să fie observată, şi poate cetitorul nepărtinitor nu va găsi de prisos dacă vom mai releva şi procedarea uniformă, tipicul după care acei scriitori exploatează atenţia tinerimii şi profanează una din cele mai frumoase aspiraţii ale ei.

Drapelul sub care se întroduc aceste deşertaţiuni personale şi crudităţi estetice este totdeauna Naţiunea şi Libertatea, şi, astfel, două idei din cele mai înalte au ajuns a fi scara pe care, călcând-o în picioare, se urcă oamenii cei mai lipsiţi de orce merit. Şi atunci numai vezi pe d. Drăgescu făcând din cacofoniile sale un omagiu "libertăţii şi nedependinţei", pe d. Petric producând înjosirile sale "ca una mitutică flamura cu deviza simţirilor naţionale", pe d. Pătărlăgeanu scoţându-şi muza din faşe pentru a o depune pe altarul naţiunii; şi apoi vin în precuvântările d-lor, care sunt totdeauna lipsite de demnitate, sau prea smerite, sau prea arogante (şi nu ştii ce este mai arogant: aroganţa sau smerenia), şi ne explică ce mare iubire pentru patrie i-a făcut să ne înzestreze literatura cu preţiosul nume al d-lor! Şi foile noastre publice, Familia, Telegraful, Plebeul, Poporul, Secolul, Armonia şi cum le mai cheamă, salută cu entuziasm pe "confratele" cel nou şi, continuând mistificarea mai departe, îndrăznesc a identifica naţiunea română cu aceste anomalii ale ei şi strigă că se atacă românismul îndată ce se atacă aceste rătăciri bolnăvicioase ale literaturei române.

Cine cunoaşte calibrul unor asemenea poeţi şi jurnalişti nu se miră de purtarea lor, o găseşte naturală şi - la dreptul vorbind - indiferentă. Nu ar fi însă natural când publicul român ar continua să-i încurajeze crezând că astfel încurajază literatura; şi, pe de altă parte, ar înceta de a fi indiferent îndată ce am privi la înrâurirea ce o poate avea asupra tinerimii noastre.

De aceea împotrivirea energică în contra direcţiei false arătate în aceste rânduri ne va părea totdeauna o datorie literară, şi încercarea de a pune o stavilă în contra ei, atât prin criticarea producerilor rele, cât şi prin relevarea scrierilor mai bune, şi de a produce un fel de presiune îndestulătoare a opiniei publice în contră-i, va trebui să fie repeţită, fără obosire şi cu puteri unite, pănă când va izbuti - presupuind că va izbuti vreodată.

Este doar o parte mai fericită a aceleiaş datorii literare dacă de la privirea rimărilor citate mai sus trecem, printr-un contrast cam violent, la reamintirea lucrărilor acelora care, în încercările lor, fie cât de restrânse în privinţa sferei de idei în care se mişcă, arată o natură mai aleasă, simţiri simple, dar neafectate, şi produc în cetitor acea impresie senină, care este adevărata binefacere a artelor frumoase. Din numărul lor ne-am propus să vorbim despre d-ra Cugler şi dd. Şerbănescu şi Petrino.

Poeziile d-rei Matilda Cugler (mai târziu d-na Burlă) sunt publicate în Convorbiri literare şi înavuţesc multe numere ale acestei reviste de la prima ei ivire. Ne cerem voie a reaminti cetitorilor câteva din cele mai caracteristice.

Ai plâns şi tu odată?
Eu, zău, nu pot să cred.
Ah! lacrimi lasă urme
Ce ani întregi se văd.

Un ochi care odată
A plâns de dor şi chin,
Mă crede, nu degrabă
Se face iar senin.

Un ce fără de nume
Rămâne-n el ascuns -
Dar ochii tăi sunt limpezi:
Nu pot să cred c-ai plâns.

*

Floarea-n câmp când vestejeşte
Alta-n locu-i înfloreşte.
Dar în pieptul omenesc
Florile când vestejesc,
Cade roua în zadar -
Alte-n loc nu mai resar.

*

El a venit spre mine
Şi mâna mi-a luat.
Şi-n ochii lui atuncea
Adânc am căutat.

Dar ce-am văzut în dânşii,
Ah! nime n-a afla,
Căci toat-a mea durere
Şi dorul meu era.

Ceea ce va fi atras pe cetitorii acestor poezii lirice este eleganţa limbagiului lor şi, poate, sinceritatea simţirii. Un merit deosebit este precizia cu care sunt compuse şi care le fereşte de lungile repetiţii ale aceleiaş idei, ce, dealtminteri, se întâlnesc în atâtea poezii ale literaturei noastre. Pe de altă parte, nu este de tăgăduit că din poeziile d-rei Cugler apare o înrâurire predomnitoare a lui Heine şi a lui Lenau; dar, în fine, avem cel puţin a face cu înrâurirea lui Heine şi a lui Lenau.

Între cele mai plăcute produceri ale literaturei române sunt şi vor rămânea poeziile d-lui Şerbănescu. De la cele dintâi încercări ale d-lui Bolintineanu, care se deosebeau prin aceeaş însuşire, nu cunoaştem poezii a căror limbă să fi produs auzului aceeaş plăcere ca poeziile citatului autor. Într-o literatură unde limba poetică este deja formată, meritul aparent al unei versificaţii elegante consistă adesea numai în reproducerea credincioasă a formelor de stil obişnuite de autorii recunoscuţi, şi în Franţa şi în Germania se găsesc rar poeţi începători ale căror versuri să fie mai mult decât o imitare palidă a lui Musset şi a lui Heine. La noi, însă, unde în toate ramurile literare stilul caută încă să se formeze şi este încă foarte crud, farmecul limbei într-o poezie rămâne un merit adevărat şi primitiv.

LACRIMA

Ah! în ochiul tău cel negru ca o noapte fără lună
Eu o lacrim-am zărit,
Şi pe geana ta cea brună,
Lunecând, ea s-a oprit.

Ce-nsemna, copilă jună ca şi o simţire nouă,
Acel ud mărgăritar,
Acel grăunte de rouă,
Semnul dorului amar?

Lacrima-i o poezie ce se scrie în tăcere
La tulpina unui dor;
Bătrân - lacrima-i durere,
June - lacrima-i amor.

Tu, ce jună eşti ca raza ce în faptul zilei luce,
Nu-mi mai spune al tău dor;
Lacrima din ochiu-ţi dulce
E un gingaş trădător.

*

Un nor vine să-mi ascunză
A vieţei mele stea...
Vântul tremură în frunză,
Ş-amoru-n inima mea!

Negrul nor, iată, păşeşte
Cătr-a vieţii mele stea.
Vântu-n frunză greu mugeşte,
Ş-amoru-n inima mea!

Norul duşman creşte, creşte
Ş-acopere draga-mi stea...
Frunza-n vânt se risipeşte,
Moare-n dor inima mea!

În anul 1870 s-a publicat la Cernăuţi Lumine şi umbre, o culegere din poeziile d-lui Petrino. Printre multe prea de jos, despre care credem că ar fi fost mai bine să rămână nepublicate, întâlnim şi câteva poezii adevărate; mai ales din "florile de mormânt" vorbeşte o simţire adâncă şi bine exprimată. Vreo două exemple:

Că te iubesc, că te iubesc,
Ştiu toţi ce-n cale mă-ntâlnesc,
Ştiu cei ce m-au văzut plângând
Şi cei ce m-au văzut râzând.
Căci râsul ca şi plânsul meu
Nasc numai din cuvântul tău,
Şi râsul lumea mi-l impune,
Când plânsu-mi despre tine spune,
Încât toţi cei ce au iubit
Şi de amor au suferit,
Ei ştiu, de-abia ce mă zăresc:
Că te iubesc, că te iubesc!

*

Pe furiş dă-mi o guriţă,
Jur că nime nu va şti;
Fâlfăind a ta rochiţă
Nime n-o va auzi.
De va fi uşa închisă,
Pe fereastră vei sări;
Dragostea când e decisă,
Ea intrare-şi va găsi.
Într-o taină a pus cerul
Tot ce-i mai dumnezeiesc;
Fericirea şi misterul
În amor se înfrăţesc.

Steaua care nu se vede
Nu-ncetează a fi stea;
Omul în zeire crede,
Crede, făr' de-a o vedea.
Căci ce-i tainic pentru lume
Este mult mai răpitor;
Sărutarea făr' de nume
Poartă numele - amor.
Pe furiş dar orce bine
De pe buza-ţi aş sorbi,
Să-nchizi ochii lângă mine,
Şi-atunci - taină tot va fi.

Ne-a părut însă că tristeţea pentru nefericirea de care ne spune poetul că a fost lovit prin moartea soţiei sale este o coardă prea întrebuinţată, aşa încât se apropie de monotonie. Observarea noastră va avea mai multă putere dacă o vom însoţi de sfatul ce-l dă Goethe poeţilor tineri: "Întrebaţi-vă la orce poezie dacă cuprinde o simţire ce aţi avut-o în adevăr în viaţa voastră, şi dacă această simţire v-a înaintat întru ceva. Nu sunteţi înaintaţi dacă nu faceţi decât a jeli o iubită ce aţi pierdut-o prin despărţire, necredinţă sau moarte. Aceasta nu e niciodată bine, orcât de mult talent aţi jertfi pentru asemenea poezii. Ţineţi-vă de progresul vieţii şi examinaţi-vă când se iveşte prilejul: atunci se vede îndată dacă aveţi viaţă, şi mai târziu, dacă aţi avut-o."

În privinţa limbei, am însemnat câteva cuvinte ce nu ne par îngăduite în poezii serioase (electrizată, constatată etc.), mai multe expresii înjosite:

În sfârşit, azi încă-o dată
Calcă-n tine-al meu picior,
Bucovină adorată etc.,

abuz de cuvântul zbârcit şi, în fine, întrebuinţarea multor eliziuni greşite (zidur'le, valur'le etc.).

În altă privinţă, suntem siliţi a protesta în contra exagerărilor bolnăvicioase ale fantaziei d-lui Petrino. O poezie ca aceasta:

În mormânt, ah, mult e rece,
Mult e trist şi-ngrozitor!
Dar din viaţa care trece,
Acolo trebui să plece
Orşicare muritor!
Pe guriţa ce odată
De iubire înfocată
Mii de sărutări primea
Suge-un vierme hrana sa.
Deci mi-e groază când gândesc
Că în sânul pământesc
Inimile putrezesc,

nu este de publicat. Arta e senină, trebuie să rămâie senină chiar când exprimă desperarea; şi o desperare ce nu se poate dezlipi de cugetări aşa de întunecate e semnul unei mari nefericiri private, dar nu ocazia unei concepţii poetice. Să nu uităm antichitatea binecuvântată! Moartea, care, după simţul corupt al simbolizării creştine, se înfăţişează de moderni sub forma unui schelet hidos, era în fantazia greacă şi romană un geniu frumos, cu facla întoarsă.