Poezii populare române

adunate de d. Vasile Alecsandri

Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, tipărită cu spesele azilului Elena Doamna, 1 vol. în 8, VIII şi 416 pag., Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, 1866

Jurnalele române nu şi-au îndeplinit încă datoria lor faţă cu colecţia de poezii populare publicată de d. Alecsandri. Mai toate foile noastre periodice însemnează în rubrica intereselor, de care promit să se ocupe, şi cuvântul de literatură, însă mai toate sunt de o negligenţă remarcabilă pentru această parte a vieţei noastre publice. Noi cei dintâi admitem că pentru multe din producţiunile literare ale românilor, tăcerea absolută este încă sentinţa cea mai blândă ce o merită, dar cu atât mai mult când este vorba de o publicaţiune ca aceea a d-lui Alecsandri, tăcerea ne pare o lipsă de conştiinţă.

Convorbirile literare, îndată la apariţiunea cărţii în cestiune, şi-au împlinit datoria de a o anunţa în câteva rânduri călduroase publicului cititor. Însă acel anunţ al momentului nu este îndestul pentru cerinţele criticei literare, şi noi ne folosim cu plăcere de ocazia ce ni se oferă pentru a reveni încă o dată la lucrarea d-nului Alecsandri. Căci, pe lângă rangul necontestabil ce această colecţiune de poezii ne pare că ocupă înaintea tutulor publicaţiunilor din ultimul deceniu al literaturei noastre, cartea d-lui Alecsandri este şi va rămâne pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie şi totdeodată de limbă sănătoasă, de notiţe caracteristice asupra datinelor sociale, asupra istoriei naţionale şi, cu un cuvânt, asupra vieţei poporului român.

D. Alecsandri împarte poeziile, culese şi întocmite de d-sa din gura poporului, în balade (cântece bătrâneşti), doine şi hore. În ele găsim poezia aproape a întregului popor: Moldova şi Ţara Muntenească, Transilvania şi Basarabia sunt deopotrivă reprezentate. Mai la fiecare poezie, la fiecare aluziune socială din ea, la fiecare cuvânt mai greu, d. Alecsandri a făcut note explicative, care, în cea mai mare parte a lor, adaugă la meritul cărţii şi cuprind observaţiuni pline de interes.

În articolul de faţă am dori să ne dăm în câteva cuvinte samă de impresiunea binefăcătoare de care ne pătrunde cetirea acestor poezii.

Ceea ce le distinge întâi în modul cel mai favorabil de celelalte poezii ale literaturii noastre este naivitatea lor, lipsa de orce artificiu, de orce dispoziţie forţată, simţimântul natural ce le-a inspirat. Sunt două moduri de a privi lumea care ne încunjură: cu reflecţia rece, speculativă sau speculătoare, şi cu inima plină de simţiri. Din cel dintâi mod ies pentru literatură cărţile de ştiinţă, din cel de al doilea - lucrările de artă. Ceea ce constituie defectul operelor de artă celor rele este confundarea acestor sfere, este lipsa de inspirare sentimentală şi producerea sub impresia reflecţiei. Cei mai mulţi poeţi ai noştri cântă fără cauză firească, simulează inspirări ce nu-i agită, descriu sentimente ce nu-i insuflă, şi nu este o excepţie junele de 17 ani care în anul trecut trimisese spre publicare un caiet de poezii plin de "iluziuni pierdute asupra sexului frumos". În aceşti oameni nechemaţi şi nealeşi predomneşte calculul, ei iau pana în mână fără a şti încă ce să cânte, se hotărăsc mai întâi să facă "o poezie" şi apoi îşi răsfoiesc mintea pentru a găsi o materie convenabilă, şi astfel lucrarea lor face o impresie tot aşa de rece ca şi reflecţia din care a izvorât.

Nimic din toate aceste în poezia populară! Şi ce ambiţie calculătoare ar putea îndemna pe simplul sătean ca să-şi întrupeze simţirea în forma poetică! Ceea ce abundanţa tristeţei sau bucuriei i-a scos din adâncul inimei sale nu este niciodată al lui; în toate inimele îşi află un răsunet şi la toate le devine o proprietate: fapta lui devine fapta lor, el însuş piere necunoscut. Cea mai adâncă simţire numai îl sileşte astfel a se arunca afară din sine, şi de aceea din poezia lui îţi vorbeşte însăş durerea şi însăş bucuria, dar nu un individ care sufere, un individ care se bucură. Însă tocmai aceasta este semnul adevăratei poezii, şi ne putem explica cum asupra Iliadei, atribuite lui Homer, s-a născut controversa dacă în adevăr este compusă de un poet Homer, sau este numai un şir de balade populare de autori necunoscuţi, într-atât poetul celei mai frumoase epopee s-a consumat şi s-a pierdut fără vreo urmă a individualităţii sale în lucrarea ce a produs-o.

Pentru a însufleţi această explicare teoretică cu exemple, vom cita din cartea d-lui Alecsandri câteva poezii luate după prima răsfoire, care toată poartă acel semn de adâncă inspirare adevărată:

Drum la deal şi drum la vale
Îmi fac veacul tot pe cale,
N-am în lume sărbătoare,
Nici n-am partea mea la soare.
Ostenit mereu de ducă,
Noaptea-n codri mă apucă,
Copacilor sunt nălucă.
(Doină din Valahia, pag. 277)

Sub tufe de clocotel
Zace-un tânăr voinicel
Cu mândruţa lângă el.
- Scoală, scoală, măi bărbate,
Nu mai tot zace pe spate,
Că mi-am urât zilele
Mutând căpătâiele
Când la cap, când la picioare,
Când la umbră, când la soare.
- Oh! dragă muierea mea,
Nu pot, nu pot, chiar de-aş vrea.
Boala mea nici că s-a duce
Pân'ce tu nu mi-i aduce
Mură-albastră şi amară,
Sloi de gheaţă-n miez de vară.

- Oh! drăguţ bărbatul meu,
Ajuta-ţi-ar Dumnezeu!
Eu toţi munţii am călcat,
Mură-albastră n-am aflat,
Sloi de gheaţă n-am găsit,
Că pământu-i încălzit.
- Muieruşcă din Braşeu!
Mură-albastră-i ochiul tău,
Care mă ucide rău.
Sloi de gheaţă netopită
E chiar inima-ţi răcită
Şi de mine deslipită!
(pag. 53)

BUSUIOCUL

- Busuioace, busuioace,
N-ai mai creşte, nici te-ai coace!
- Dar de ce să nu mă coc,
Că mă port fetele-n joc?
- Trandafire, n-ai mai fi,
Nici în cale-ai înflori!
- Dar de ce să nu mai fiu,
Că mă poartă lelea viu?
- Tu eşti viu, dar eu sunt mort,
Şi de-abie-n lume mă port.
- Mergi în horă, saltă-n joc,
S-ai parte de busuioc.
Vin la horă ici în şir,
S-ai parte de trandafir.
(pag. 341)

Izvorând astfel poezia populară din plenitudinea simţimântului, în ea ne aflăm apăraţi de acele aberaţiuni intelectuale care strică inspirarea multor poeţi, chiar a celor cu talent.

Politica, declamările în contra absolutismului, reflecţiile manierate asupra divinităţii, imortalităţii etc., etc. nu ating cuprinsul lor sentimental şi nu silesc pe cetitor a recădea din înălţimea impresiei poetice în mijlocul preocupărilor de toate zilele.

Nu că doară poporul ar fi nesimţitor la asemenea lucruri; dar el când face poezie, nu face politică, când inima îi saltă, încetează sarcina reflecţiei. Şi la români se găsesc poezii contra Rusiei şi a Austriei, dar nu fiindcă Rusia este "cnuta colosală de la nord" şi Austria "despoticul absolutism", ci fiindcă străinul îi rămâne străin sub orce formă politică l-ar subjuga.

Exemple aflăm multe în cântecele din Basarabia şi în doinele din Transilvania.

Frunză verde de măslină,
Trecui Nistrul, apă lină,
Să vedem pânea de-i bună
Ca şi-n ţara mea străbună.
Fie dulce ca şi mierea.
Mie-mi pare că-i ca fierea.
(pag. 405)

Când eram la mama fată,
Purtam rochii de bucată,
Dar de când m-am măritat
C-un moscal din cela sat,
Nici n-am fustă de purtat,
Nici papuci de încălţat!
Inima-mi e cu lăcată;
Când aş discuia odată,
Ar cunoaşte lumea toată,
Cât amar şi cât venin
Bea inima la străin.
(pag. 406)

DOINĂ HAIDUCEASCĂ

Murgule, coamă rotată,
Mai scoate-mă-n deal odată
Să-mi fac ochişorii roată,
Să mă uit la lumea toată.
Veni-ar timpul să vie.
Ca românul iar să-nvie
Şi de hoţi să mântuiască
Ţara lui Ardelenească!

Asta nu-i ţară de câni,
Ci e ţară de români,
Nu-i pământ de ungureni,
Ci de neaoşi pământeni!
(pag. 311)

VRĂBIUŢA

Vrăbiuţă de pe deal,
Zbori degrabă în Ardeal
Şi te-ntoarce de îmi spune
Or veşti rele or veşti bune.
Du-te, vezi dacă mai sunt
Fraţi de-ai mei pe-acest pământ,
Sau dacă i-a omorât
Ungureanul cel urât?
De-or fi vii, să mă răpăd
Într-o fugă ca să-i văd,
De-or fi morţi, să mi-i răzbun
Cu-o măciucă de alun
Ce-i bună de descântat
Şi morţii de răzbunat.
(pag. 317)

Cu toate aceste, autorii şi publicul "din societate" s-ar înşela foarte mult când ar crede că simţimântul naiv al poporului nu este compatibil cu ideile cele înalte. Lumea se poate aprofunda tot aşa de bine pe calea inimei ca şi pe calea reflecţiei, şi din aceea că poporul îşi exprimă numai simţirile sale nu rezultă că i-ar lipsi meditaţiunea şi delicateţea în exprimarea ei. Îndrăznim chiar să credem că mulţi poeţi de salon ar fi încântaţi când ar putea descoperi în fantazia d-lor idei cu o umbră numai de frumuseţea celor populare, precum le aflăm, d.e., în următoarele poezii:

BADE TRANDAFIR

Bade, trandafir frumos!
Vrut-ai să te-arăţi duios,
Dar te-ai arătat ghimpos
Şi din minte nu m-ai scos.
- Vai! leliţă din cel sat!
Ce-ai cerut şi nu ţi-am dat?
Cerut-ai faguri de miere,
Eu ţi-am dat buzele mele;
Cerut-ai o viorea,
Ţi-am adus inima mea.
- Dacă vrei dragoste-aprinsă,
Adă-mi gură neatinsă,
Şi o inimă fecioară
Ca apa de la izvoară.
(pag. 309)

Sus în vârf de brăduleţ
S-a oprit un şoimuleţ,
El se uită drept în soare
Tot mişcând din aripioare.
Jos, la trunchiul bradului,
Creşte floarea fagului,
Ea de soare se fereşte
Şi de umbră se lipeşte.
- Floricică de la munte,
Eu sunt şoim, şoimuţ de frunte,
Ieşi din umbră din tulpină,
Să-ţi văd faţa la lumină,
C-a venit până la mine
Miros dulce de la tine.
Cât am pus în gândul meu
Pe-o aripă să te ieu
Şi să mi te port prin soare
Păn' te-i face roditoare
Şi de mine iubitoare.
- Şoimuleţ duios la grai,
Fiecare cu-al său trai.
Tu ai aripi zburătoare
Ca să te înalţi la soare,
Eu la umbră, la răcoare,
Am menire-nfloritoare.
Tu te leagăni sus pe vânt,
Eu mă leagăn pe pământ.
Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine,
Făr-a te gândi la mine.
Că e lumea-ncăpătoare
Pentr-o pasăre ş-o floare!
(pag. 31)

Nu mai puţin frumoase sunt poeziile populare cât pentru delicateţea expresiilor şi energia şi justeţea comparărilor; d. e., când zice Păunaşul Codrilor (pag. 24):

Nu, eu mândra nu ţi-oi da
Pân' ce capul sus mi-a sta,
Că eu când o am luat
În cosiţe i-am jurat
Să n-o las de lângă mine
Şi s-o apăr de orcine.

Sau când spune în Doncilă (pag. 113):

Rămâi, soro, sănătoasă,
Ca o viorea frumoasă
Într-un păhărel pe masă.

Sau când compară cu vioiciune plastică (pag. 290):

Voinicelul nearmat
E ca ştiuca pe uscat,
Voinicelul fără cal
E ca peştele pe mal
Şi ca mărul lângă drum,
N-are pace nicidecum,
Câţi trec îl zburătuesc
Şi de crengi îl sărăcesc
Dar voinicul înarmat
Şi p-un zmeu încălecat
Drăgălaş e şi frumos
Ca luceafăr luminos.

Sau la pag. 79:

Doamne-ajută! el zicea.
Barda-n mână apuca
Ca un vânt înviforat
Într-un lan de grâu uscat.

Am trece mult peste marginile unui articol de revistă când am sta să relevăm toate frumuseţile din colecţiunea d-lui Alecsandri. Un singur punct ne permitem încă să semnalăm atenţiei cărturarilor noştri: cuvintele cele originale, care ne surprind mai pe fiecare pagină a acestor poezii populare. Ce importanţă are originalitatea cuvintelor pentru poezie am arătat mai pe larg în o cercetare anterioară asupra acestei materii; aci voim numai să cităm câteva exemple din colecţiunea de faţă:

Eu la umbră, la răcoare
Am menire-nfloritoare.
(pag. 31)

Tu ai bani de vânturat.
(pag. 42)

Un brad verde, cătinat
Pe biserică plecat.
(pag. 21)

Sora cea mezină.
(pag. 14)

Unicelul.
(pag. 18)

Vă ia unul câte unul
Şi din fugă vă coseşte
Şi vă taie chip snopeşte.
(pag. 81)

Terminând aceste puţine observări asupra colecţiunii d-lui Alecsandri, nu avem decât să-i mulţumim d-sale şi celor ce l-au ajutat în culegerea şi publicarea poeziilor populare pentru lucrarea cu care au înzestrat literatura noastră.