poezie

 
De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,
Zac curţi pustii... Acolo tăcerea stăpâneşte
Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşte
Surpata zidărie şi frântele tulpine;
 
Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine,
Sălbătăcita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte,
Cu iedera cea neagră ce-n streaşini împleteşte
O lucie cunună uitatelor ruine.
 
Adânc ca de o vrajă par ele adormite,
Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite;
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă,
 

Fabulă

Cică nişte cronicari
Duceau lipsă de şalvari.
Şi-au rugat pe Rapaport
Să le dea un paşaport.
Rapaport cel drăgălaş
Juca un carambolaj,
Neştiind că-Aristotel
Nu văzuse ostropel.
„Galileu! O, Galileu!
Strigă el atunci mereu –
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.”
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Şi exclamă: „Sarafoff,
Serveşte-te de cartof!”

Morală

Pelicanul sau babiţa.

Nani, nani, dormi,
odoraşul scump,
al mamei odor,

În culcuşul tău,
de vise cereşti
legănat uşor!

Îngerul duios
peste fruntea ta
s-apleacă zâmbind,

Ş-aripa-i de-argint
pe-ai tăi ochişori
Îi flutură blând.

Nani, nani, dormi,
dormi netulburat
căci mama va sta,

De-a dragul privind
rumenele fragi
pe guriţa ta.

Iat-o s-a deschis,
iat-o iar s-a strâns
plăpându-l boboc

Un trandafiraş
vesel zâmbitor

de Iulia Hasdeu

De m-ai asculta vreodată
Aş voi ca să-ţi vorbesc
Tu m-asculţi... cu toate-acestea
N-am putere să-ndrăznesc
Eşti prea bună, eşti prea dulce
Însă fără voia mea
Ca şi-o pasăre pe cracă
Tremur înaintea ta.

Am a-ţi spune multe lucruri
Nu pot însă... mă-nfior
Căci pe buze-ţi văd un zîmbet
Rece, batjocoritor
Gura ta e ca o roză...
Tu în rîs mă vei lua...
Nu-ndrăznesc să ridic ochii
Nu-ndrăznesc-naintea ta.

Mersul tău e de regină
Chipu-ţi e impunător

Cu mult mai cufundat în gînduri
Pe-acelaşi drum el s-a pierdut
N-a mai surîs ca-n alte rînduri...
Ah, pentru ce a mai trecut?

E poate mîniat pe mine:
Inima-i rece s-a făcut?
N-am turburat visări senine...
Ah, pentru ce a mai trecut?

Şi la fereastra mea, privirea
Azi întristată şi-a pierdut
Poate nu s-a răcit iubirea...
Că de ce oare-a mai trecut?

De este-n lume-adevărat
Că-ndrăgostiţii au aflat
În germinal sau în brumar
Avîntul altfel nesperat
E că-n himeră-şi fac hotar.

Şi pacea serii de-o iubesc
Cu umbrele ce amăgesc
Natura chiar – augusta mamă
E ca-n visare se voiesc
Şi de himeră nu au teamă.

Ei rîd de vise-amăgitoare
Şi nu se tem că omul moare
Că-n timpul lui Homer mai speră...
Sunt singuri fericiţi sub soare:
Că fericirea – e-o himeră.

Nu mă-mpiedica de-a plînge
Dacă am darul lacrimei
Durerea în plîns o poţi înfrînge
Şi speri ceva în boaba ei.

Nu ştii că-n plîns de-atîtea ori
Poţi să-ntrevezi o rază nouă
Şi că-i la fel cum pentru flori
E-o reîmprospătată rouă?

Nu ştii că plînsu-i izbăvire
La orice inimă înfrîntă?
E ultima înveselire
Ce-adesea durerea o cîntă.

Cînd plîngi speranţa nu te-nfrînge
Şi vezi ceva în raza ei
O, lasă-mă, amice–a plînge
Dacă am darul lacrimei.

Mereu îi găseşte cusururi
Cînd vorbeşte de a lui ţară;
Cu toate-aceste neajunsuri
Îi este totdeauna dragă.

O critică fără-ncetare;
Chiar sincer o compătimeşte.
Totuşi, îi sare în apărare,
Pentru că pe ea o iubeşte.

Mai ales când timp îndelungat
Departe de patrie şi casă
Iubirea adâncă s-a aflat
În inima necredincioasă.

Iar când fiii nerecunoscători
Îi cer iubire şi mângâiere,
Le deschide braţele tuturor
Şi la piept îi strînge cu putere.

O, Doamne! Cer iertare, aş vrea acum să mor!
N-am şaisprezece ani! Dar viaţa mea-i amară,
Şi inima mi-e tristă, speranţele nu cobor
Şi fără de prieteni, ruina mă-mpresoară!

Mai bine e să mor. Nici nu mai pot să plâng,
Şi lacrimile au un farmec ne-ntrecut ...
Când nu mai pot de-o vreme nici lacrimi să mai strâng,
Vreau moartea să-mi aducă odihna ei de lut.