I. Misiunea socială a profesorului în genere

Creaţia şi transmiterea valorilor • Formele universitare şi extrauniversitare

Încercarea de a privi izolat un singur aspect din activitatea proteică a unui om care toată viaţa lui a luptat împotriva mărginirii pe care o implică unilateralitatea seamănă prea mult cu o trădare, pentru ca un discipol conştiincios să o îndrăznească faţă de figura maestrului său, fără a avea convingerea că aspectul a cărui izolare o urmăreşte nu închide-n el trăsăturile esenţiale ale chipului pe care-şi propune să-l reconstituie.

Într-adevăr, dacă Dimitrie Gusti a fost, rând pe rând, publicist, conferenţiar, preşedinte al Institutului Social Român, director al "Arhivei pentru ştiinţa şi reforma socială", director al Casei Culturii Poporului, academician şi vicepreşedinte al Academiei, preşedinte al Casei Autonome a Monopolurilor, preşedinte al Oficiului Naţional al Cooperaţiei, preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune, decan al Facultăţii de Litere, ministru de Instrucţie, director general al Fundaţiei Culturale Regale "Principele Carol" şi autor de cărţi didactice, nu numai că a fost înainte de orice - şi a rămas mai presus de orice - profesor; dar toate celelalte activităţi ale lui îşi găsesc rost şi temei în exigenţele carierei lui profesorale.

Dacă în rândurile ce urmează, consacrate acestei activităţi, voi izbuti să lămuresc acest lucru, sunt sigur nu numai că nu voi fi trădat învăţătura, dar voi fi şi ilustrat, printr-un exemplu viu, relaţia ce trebuie să existe, după această învăţătură, între practică şi teorie, între acele "sociologia cogitans" şi "sociologia militans" de care vorbeşte maestrul.

Activitatea profesorală a lui Dimitrie Gusti apare astfel ca o cheie de boltă ce leagă planul activităţii sale filosofice cu acela al activităţii lui sociale şi politice. 

Funcţia socială a "profesorului" e o funcţie dublă, simultan conservatoare şi creatoare. Pe de o parte, el e menit să predea ştiinţa, adică să transmită generaţiilor următoare, nealterat, ansamblul de cunoştinţe şi valori care-i constituie disciplina, apărând-o de intruziunea falselor valori şi a perspectivelor interesat înşelătoare ce se ţes în jurul ei.

Pe de altă parte, el este dator să sporească acest patrimoniu cultural, fie creând direct ştiinţa prin cercetări originale, fie contribuind indirect la dezvoltarea ei: prin pregătirea elementelor capabile s-o retransmită şi să creeze, la rândul lor; prin înmulţirea şi îmbunătăţirea mijloacelor de lucru; ori prin constituirea şi dezvoltarea unui mediu intelectual în stare să susţină, prin preocupările lui, interesul pentru activitatea ştiinţifică şi să încurajeze eforturile cercetătorilor.

Pentru îndeplinirea acestei duble misiuni, universitatea pune la dispoziţia profesorului două forme principale de activitate: cursul şi seminarul.

Funcţiunea amândorura e precumpănitor informativă.

Totuşi, de cele mai multe ori, cursul îndeplineşte şi o funcţiune creatoare, dând prilej profesorului să expună rezultatele cercetărilor lui originale, sau cel puţin să îmbrace materia disciplinei într-o formă care-i trădează propria orientare ştiinţifică.

Într-adevăr, chiar atunci când profesorul nu expune rezultatele unor cercetări proprii, funcţiunea creatoare a cursului nu e cu totul înlăturată. Coordonarea informaţiei, critica ei, înmănuncherea după criterii definite dezvăluie articulaţiile gândirii personale a profesorului. Prin simplul fapt că acesta e nevoit să expună sistematic materia disciplinei, orişice curs tinde să devină schiţa unui sistem.

Caracterul creator al cursurilor e cu atât mai important, încât în unele ţări universităţile impun profesorului - ca o condiţie a menţinerii sale la catedră - originalitatea cursurilor şi regulata publicare a lor, lăsând astfel pe seama manualelor transmiterea propriu-zisă a bagajului de cunoştinţe.

Faţă de curs, seminarul nu exercită decât o funcţiune creatoare indirectă.

Participarea activă a studenţilor la lucrări, deprinderea lor cu folosirea tehnicilor ştiinţifice, confruntarea publică a tezelor exprimate în şedinţe contribuie, fireşte, la dezvoltarea indirectă a disciplinei, în felul care s-a arătat mai sus.

În afara acestor două aspecte, curat universitare, ale activităţii profesorale, această activitate îmbracă şi alte forme, extrauniversitare, în strânsă legătură cu cele dintâi, pe care nu fac decât să le dezvolte.

Unele din aceste activităţi au drept scop documentarea indispensabilă ambelor ţeluri ale activităţii profesorale. Ele urmăresc: înfiinţarea şi dezvoltarea bibliotecilor de specialitate, a sălilor de lectură, a muzeelor, expoziţiilor şi în genere a oricăror centre de informaţie ştiinţifică.

Altele au ca obiect principal cercetarea propriu-zisă.

În rândul lor, întâlnim: lucrările practice, campaniile de cercetări, înfiinţarea şi dezvoltarea institutelor ştiinţifice, a laboratoriilor şi a centrelor de investigaţie, în genere.

Alte activităţi tind către publicarea şi răspândirea rezultatelor cercetării şi a informaţiei documentare. În acest grup se cuprind: comunicările făcute în secţiile asociaţiilor ştiinţifice, conferinţele publice, publicaţiile proprii, înfiinţarea şi îndrumarea revistelor de specialitate, editurile de publicaţii ştiinţifice şi, în general, centrele de publicaţii.

În sfârşit, uneori activitatea profesorală e încoronată de o serie de întreprinderi şi instituţii în care se urmăreşte aplicarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice pe un plan mai mult sau mai puţin întins, constituind deci centre de aplicaţie a rezultatelor activităţii profesorale, care stau practic sub autoritatea şi controlul acesteia.

Toate aceste activităţi şi instituţii nu fac decât să multiplice, să dezvolte şi să potenţeze în viaţa culturală activitatea ce radiază de la catedră.

Coordonarea unui ansamblu atât de impresionant de activităţi ce derivă din activitatea profesorală şi o susţin nu ar fi posibilă, dacă toate acestea nu ar avea un principiu comun de unificare spirituală.

Acest principiu nu e numai curiozitatea dezinteresată.

Oricât ar fi de adevărat că întregul învăţământ, ca tradiţie de cunoştinţe, ca şi întreaga creaţie culturală sunt subordonate adevărului, nu trebuie uitat că nici un învăţământ şi nici o creaţie de valori nu sunt organizate în afara anumitor chipuri sociale de a-şi înfăţişa binele şi frumosul. De aceea, nu există nici o activitate profesorală care să transmită numai cunoştinţe şi să nu participe sau să nu încerce să împărtăşească şi un anumit ideal etic-social.

Pretinsa "dezinteresare" şi "obiectivitate" ştiinţifică nu sunt decât tot asemenea "ţinute etice", propuse spiritelor ca îndreptar în munca ştiinţifică.

Idealul etic social este principiul dinamic prin care se unifică, la urma urmelor, activitatea profesorală şi capătă sens şi configuraţie proprie. Prin aceasta, învăţământul unui profesor rămâne ca o pecetie spirituală asupra tuturor celor care s-au împărtăşit din el.

Şi, în afara lui, vocaţia profesorală rămâne fără înţeles.