II. Originile vocaţiei didactice a profesorului Gusti

Studiile universitare •Influenţele • Formaţia şi dezvoltarea orientării personale

Vocaţia profesorală a lui Dimitrie Gusti îşi află rădăcinile în formaţia lui universitară. E şi firesc, adolescenţa fiind perioada vieţii cea mai prielnică înrâuririlor adânci, avânturilor îndrăzneţe şi sintezelor fecunde.

Cu toate că această perioadă a activităţii nu face parte din cariera lui didactică, ea nu poate fi lăsată la o parte de cel care urmăreşte înţelegerea acesteia.

Cariera universitară a lui Dimitrie Gusti fiind puntea de legătură dintre activitatea lui intelectuală consacrată elaborării sistemului şi activitatea lui practică organizatoare, consacrată înfăptuirei reformelor sociale derivate din acesta, cunoaşterea genezei sistemului său de gândire sociologică este tot atât de necesară pentru înţelegerea rolului activităţii profesorale, ca şi cunoaşterea desfăşurării ulterioare a realizărilor sale culturale.

Profesorul a atras atenţia destul de des asupra acestui lucru spre a putea fi trecut cu vederea.

"Când am plecat în străinătate, în preajma vârstei de 19 ani - scrie el în Cuvântul înainte al Sociologiei militans -, îmi aveam planul de lucru destul de precis tras. Înţelesesem încă de atunci, cu o intuiţie care s-a verificat exactă, că, dacă dezvoltarea ştiinţifică a ultimilor ani făcuse să crească puterea omului asupra naturii (...), ştiinţa nu făcuse însă progrese corespunzătoare în puterea ei asupra oamenilor şi a societăţii. (...) Cu avântul tinereţii şi cu o pornire de iluminat, mi-am închinat întreaga muncă cercetării ştiinţelor care se ocupau cu socialul".

Dimitrie Gusti şi-a făcut studiile universitare în Germania şi Franţa, în perioada anilor 1900-1909, mai întâi ca student în filosofie la Lipsca şi apoi ca student în ştiinţe juridice la Berlin. După terminarea studiilor în Germania a lucrat un timp la Paris, cu Durkheim, sociologie.

Perioada studiilor sale de la Lipsca (1900-1904) e orientată mai ales spre filosofia morală. Perioada studiilor sale la Berlin (1904-1909) e plină de preocupări propriu-zis sociologice.

Studiile sale sociologice au îmbrăţişat întregul câmp al ştiinţelor sociale şi au fost îndrumate de strălucita pleiadă de dascăli cari au împodobit învăţământul universitar german de la sfârşitul veacului al XIX-lea.

În filosofia generală, etică şi psihologia socială l-au iniţiat succesiv W. Wundt la Lipsca şi Fr. Paulsen la Berlin. Ucenicia economică şi statistică a făcut-o la Lipsca cu K. Bücher şi cu Schmoller la Berlin.

Orientarea juridică, în criminologie, în drept internaţional şi în politica externă şi-a făcut-o la Berlin, cu Franz von Liszt. În sociologia propriu-zisă, l-au iniţiat mai întâi F. Tönnies şi P. Barth; mai târziu, la Paris, francezul Durkheim. A studiat istoria universală cu K. Lamprecht; cu Ratzel, antropogeografia.

Germania era, pe vremea aceea, încă plină de răsunetul marilor încrucişări de idei din a doua jumătate a secolului trecut.

În filosofie, idealismul absolut al hegelianismului, atacat cu brutalitate de realismul materialist, cedase pasul unui idealism moderat, epistemologic, pe care neokantienii îl apărau, cu sârguinţă, împotriva realismului, mai spiritual şi mai subtil, al pozitivismului.

Reacţia noologică, spiritualistă, iscată cu Dilthey, spre sfârşitul veacului, nu-şi dobândise încă semnificaţia general-metodică, pe care avea s-o dobândească după publicarea Ideilor... lui Husserl.

În câmpul ştiinţelor sociale, se trăgeau ultimele focuri, în faimoasa "bătălie a metodelor", care învrăjbise, timp de aproape un veac, pe partizanii ştiinţei teoretice cu aceia ai metodelor istorice; în vreme ce pe tărâmul doctrinal se ascuţeau armele pentru o nouă răfuială - aceasta a veacului al XX-lea -, între partizanii individualismului şi ai socialismului.

Într-un câmp, ca şi într-altul, plutea însă în atmosfera spirituală a epocii o cerinţă de sinteză. Între deosebitele curente se iscau pătrunderi subtile. Poziţiile unilaterale, până atunci opuse intransigent, tindeau să se apropie. Sub impresia acestei situaţii, Dimitrie Gusti a putut scrie mai târziu:

"Progresul filosofic se face (...) printr-o oscilaţie ale cărei amplitudini se micşorează fără încetare şi ai cărei termeni tind a se apropia".

Şi, acest spirit l-a călăuzit în întreaga lui operă.

În filosofie, năzuinţele de sinteză se grupau în jurul psihologismului; în ştiinţele sociale, în jurul doctrinei personaliste. De unul, ca şi de alta, se apropie Dimitrie Gusti prin învăţământul lui W. Wundt.

În perioada în care Dimitrie Gusti lua contact cu el, Wundt depăşise faza cercetărilor lui de psihologie experimentală şi îşi lărgise câmpul de activitate în direcţia filosofiei morale şi psihologiei popoarelor.

Idealist voluntarist, situat în prelungirea curentului kantian, Wundt încercase o sinteză a filosofiei spiritului cu ştiinţele naturale, a hegelianismului cu pozitivismul.

Împotriva lui Hegel, însă, care căutase cheia relaţiilor dintre cele două lumi: a naturii şi a spiritului, în logică, inventând, pentru explicarea lor, dialectica, Wundt credea că găseşte această cheie în psihologie, viaţa sufletească fiind aşezată chiar pe muchia care desparte cele două lumi. Trecerea de la natură la spirit se înfăptuieşte, pentru el, prin "persoană", în clipa în care fiinţa naturală, devenită conştientă de menirea ei, substituie cauzalităţii oarbe şi echivalenţei mecanice a energiei motivarea şi sinteza creatoare. Prin această prefacere, fiinţa naturală devine fiinţă spirituală, creatoare a propriei sale sorţi.

Colaborând la lucrările seminarului lui Wundt, interesul lui Dimitrie Gusti n-a mers către psihologia experimentală, ca acela al d-lui [Rădulescu-] Motru cu câţiva ani mai înainte. Din activitatea dascălului, l-au atras vădit preocupările lui etice concrete, aşa cum se înfăţişau după publicarea primei ediţii a Psihologiei popoarelor.

În lumina învăţăturii lui Wundt se lămuresc unele din poziţiile fundamentale ale gândirii lui Dimitrie Gusti:

1) situaţia sa filosofică, realist critică, neokantiană;

2) ideea opoziţiei lumii naturale şi a lumii spirituale, a naturii şi culturii - şi necesitatea de a-şi explica această opoziţie. Felul în care D. Gusti lămureşte acest punct se deosebeşte însă de al lui Wundt. Căci, pentru el, cheia relaţiilor dintre cele două lumi nu este viaţa sufletească individuală, ci societatea ca formă de viaţă sui-generis;

3) deşi originală, ideea cu ajutorul căreia D. Gusti explică această relaţie e totuşi înrudită cu ideile lui Wundt. Voinţa, din care ultimul făcea substratul esenţial al tuturor manifestărilor fenomenale, e la Gusti substratul manifestărilor sociale;

4) în sfârşit, tot de filosofia lui Wundt este legată ideea fundamentală a eticei gustiene: ridicarea omului prin propria lui faptă, idee care stă la temelia personalismului: "Werde was du bist".

În 1904, D. Gusti îşi trece doctoratul în filosofie. Teza lui, pregătită cu Wundt, intitulată Egoismus und Altruismus, cu subtitlul Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens, cuprinde un program şi o metodă. Pornind de la expunerea critică a filosofiilor morale ale lui Comte şi Spencer, Dimitrie Gusti arată artificialitatea opoziţiei dintre egoism şi altruism şi felul în care această opoziţie, teoretic ireductibilă, se rezolvă de la sine prin considerarea structurii motivării acţiunilor umane. Datele etnografiei vin să ilustreze schema evolutivă a gradului de lungime a voinţei, care de la conştiinţa primitivă, incapabilă să selecţioneze scopurile şi mijloacele, se dezvoltă treptat până la conştiinţa personală, care prin iubire de sine, simpatie şi religiozitate ajunge să integreze conştient pe om în universul natural şi social.

Această teză a fost bine primită de critica de specialitate şi apreciată mai ales pentru unghiul nou de atac al problemelor de etică, egal depărtat de discuţia teoretică sterilă şi de empirismul etnografic lipsit de orizont, pe care caută să le îmbine într-o sinteză concretă menită să le înlăture defectele şi să le completeze reciproc calităţile metodice.

Îndată după teză, Dimitrie Gusti e solicitat de P. Barth să colaboreze la "Vierteljahrsschrift für wissenschaftliche Philosophie und Sociologie". Solicitarea va izbuti şi, vreme de peste un deceniu, Dimitrie Gusti va fi un colaborator preţuit al revistei acestuia, pe care o va cinsti cu studii şi recenzii, dintre care unele vor fi citate ca modele ale genului - de pildă, studiul asupra Tendinţelor sociologice în etica mai nouă sau recenziile mult apreciate ale lucrărilor lui Fr. v. Liszt şi G. Schmoller, pe care V. Pârvan le caracterizează: "sistematizări originale sociologice ale teoriilor strict economice ori juridice, încă neformulate sau necomplet formulate filosofic de cei doi învăţaţi".

În acest timp, Dimitrie Gusti trece la Berlin, unde studiile sale iau, sub influenţa celor doi dascăli: Schmoller şi Liszt, o orientare mai concretă şi mai apropiată de actualitatea socială.

Preocupat în acel moment cu iniţierea în tainele diferitelor ştiinţe sociale particulare (politică, drept, economie), pe care le deprinde în seminariile de economie şi de statistică ale celui dintâi, şi de criminalistică, drept internaţional, politică externă şi ziaristică, ale celui din urmă, impresionat de caracterul dinamic şi actual al unui învăţământ îndreptat spre cercetarea tuturor problemelor sociale contimporane, Dimitrie Gusti face la Berlin o ucenicie care avea să lase asupra viitoarelor lui îndeletniciri didactice o pecete neştearsă.

"Dacă avem vreo ambiţie - va scrie el mai târziu, în lecţia inaugurală a cursului său din 1910 -, e să putem întemeia un seminar de sociologie şi etică aşa cum le-am cunoscut în studiile noastre îndelungate în Germania!

În Germania, profesorul şi studenţii discută şi cercetează nu numai toate problemele ştiinţelor speciale, sub specie aeternitatis, dar mai ales şi (...) probleme de însemnătate socială imediată".

Şi mai departe:

"Îmi amintesc de activitatea membrilor din seminariile de ştiinţe de stat din Berlin şi Lipsca, precum şi de activitatea seminarului criminalistic din Berlin. (...). În aceste seminarii se făcea, fireşte, mai înainte de toate ştiinţă, dar în afară de ştiinţă pură, se mai cerceta, ca într-un fel de parlamente consultative ad-hoc, în mod monografic minuţios şi strict ştiinţific, materialul legislativ, de care apoi, în bună parte, se servea parlamentul în acţiunea lui de legiferare".

Amintirea acestor seminarii va călăuzi toată activitatea didactică a lui Dimitrie Gusti, odată ajuns profesor. Şi spiritul lor va genera mai târziu şi publicarea "Studiilor sociologice şi etice" ale Seminarului său de la Iaşi (1915), şi întemeierea Institutului Social în 1918, şi întocmirea Programului studenţesc... din 1923, şi organizarea campaniilor monografice, după 1925 - cu toate instituţiile şi operele care s-au dezvoltat dintr-însele. Rod al unui singur gând, ele nu vor fi decât reactualizarea, pe alte planuri, a acestei experienţe ştiinţifice fundamentale.

În timp ce studiile lui iau această orientare sociologică concretă, Dimitrie Gusti desfăşoară o intensă activitate publicistică, colaborând simultan la patru, cinci reviste germane de specialitate. Pe lângă "Caietele trimestriale" ale lui Barth, de care am vorbit, D. Gusti colaborează la "Anuarul legislativ" al lui Schmoller, la publicaţiile seminarului criminologic al lui von Liszt, la "Anuarul prusian" al lui H. Delbrück şi la "Foile pentru ştiinţa dreptului comparat şi economia socială".

Schimbarea de orientare se răsfrânge asupra operei lui.

Căci dacă D. Gusti publică, încă în "Caietele trimestriale" ale lui Barth şi în "Anuarul" lui Schmoller, studii şi recenzii teoretice asupra operelor sociologilor francezi, printre care trebuie pomenit studiul despre Tarde, socotit de Spann ca una din puţinele lucrări vrednice de luat în seamă, consacrate acestui gânditor, studiile teoretice cedează pasul câtorva monografii privitoare la probleme sociale de imediată actualitate.

Astfel, încă din 1904, cu prilejul publicării colecţiei de documente franceze a lui D. Sturdza, privitoare la libertatea de navigaţie pe Dunăre, D. Gusti publică în "Preussische Jahrbücher" ale lui H. Delbrück strălucita monografie asupra chestiunii dunărene, intitulată Die Donaufrage.

Iar patru ani mai târziu, în 1908, apare în "Abhandlungen des kriminalistischen Seminars" ale lui von Liszt, lucrarea lui despre fundamentele organizării juridice a presei Die Grundbegriffe des Pressrechts.

Şi una şi alta din aceste lucrări inaugurează preocupări care vor deveni mai târziu probleme de predilecţie ale activităţii profesorului: chestiunile de politică externă şi institutul de presă.

Preocupările teoretice nu numai că nu-l părăsesc în această perioadă, dar, mai mult ca oricând, D. Gusti simte nevoia unei sinteze. În faţa bogatului material de fapte, perspective şi metode pe care le aduce cercetătorului cunoaşterea ştiinţelor sociale particulare, care uneori se întrepătrund, alteori se contestă reciproc şi foarte des revendică o supremaţie exclusivistă, gânditorul încearcă să-şi organizeze experienţa ştiinţifică, s-o ordoneze conform unui principiu unificator. Cu o largă înţelegere, dar nu lipsită de migală, Dimitrie Gusti urzeşte o viziune de ansamblu a vieţii sociale şi a ştiinţelor care se ocupă cu lămurirea ei. Astfel, ajunge treptat să constituie sistemul său de ştiinţe sociale, menit să lege pe de o parte sociologia de ştiinţele sociale particulare, de etică şi politică pe de alta.

Lucrarea sa din 1909, Sozialwissenschaften, Soziologie, Politik und Ethik, in ihrem einheitlichen Zusammenhang, Prolegomena zu einem System, e rodul acestor preocupări.

Cu precizarea acestor concepţii, faza pregătirii ştiinţifice a vieţii lui Dimitrie Gusti ia sfârşit. El e acum în stăpânirea unei metode şi a unui sistem propriu de înţelegere a vieţii sociale, pe care va căuta să le fructifice, divulgând mai întâi, prin cursuri, conferinţe şi lucrări, concepţiile sale ştiinţifice, pregătind apoi, prin seminarii şi institute, elementele necesare pentru înfăptuirea reformelor derivate din aceste concepţii.

Ca şi cum împrejurările ar presimţi că orientarea lui teoretică e de acum isprăvită, că ciclul formaţiei lui intelectuale s-a încheiat, faza uceniciei lui ştiinţifice se curmă. În 1910, Dimitrie Gusti e numit profesor la catedra de Istoria filosofiei antice şi Morală a Facultăţii de Litere la Universitatea din Iaşi.