Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase..., de Vasile Aaron

(fragmente)

Ci acea odihnă nu fu delungată,
Fiindcă iubirea vrăjmaşă s-arată.
Îi strică odihna, liniştita pace:
În cuget, în minte schimbări mari îi face:

Harite Margoala lui Aristef pruncă
Într-a Ioaninei răsfăţată luncă
Şi dintră oricâte Miletul fecioare
Cu minte înaltă, fire zburătoare.

Dintră toate câte Ţinutul avea,
Cea mai iscusită, alta nu-i ca ea,
Aristef Judeţul n-avu multă grije
Trudind oareşcare talant să-i câştige.

Talanturi frumoase îi dădusă firea
Şi cum nu-i lipsisă nice iscusirea,
Ajunsă fecioara nu fără lesnire
La desăvârşita minţii procopsire.

De ani şaisprezece, era iscusită,
Un suflet curat, faţă veselită!
Ascuţimea minţii cu dânsa născută,
La trupşor subţire şi oablă crescută.

De stat nici înaltă, nici iarăşi prea mică
Numai cum să pare lumei mai voinică,
Ochişorii negrii, faţa rătunjoară,
La căutătură flacără şi pară.

Sprincenele încă negre şi-nghinate,
Tăcând despre alte daruri de sus date,
Să creadă întocma Platon pe sine
Ca Orfeu la cântec sau doar şi mai bine.
[....................................................]
Zărind-o, ce rod şi ce folosire?
Dorul, para, focul, aţâţat în fire.
Cu toate acestea a lui iscusinţă
Cinste, îndrăznire, veste şi ştiinţă

Îi deschise casa lui Aristef (Timpul,
Prilejul şi alte câte face, ghimpul!)
Cu zisa Harite avu întâlnire
Însă spre mai mare a sa năcăjire

Mai rău să aprinsă, cum să îndrăznească
Ceva de iubire, de dor să-i grăiască?
Un fecior departe în străinătate
Aşezat de scurtă vreme în Cetate,

Lipsit de părinţi şi făr' de noroc
La cel mai de frunte a cetăţii loc,
La cea mai cinstită casă boierească
Cum putea cu mintea măcar să gândească.

Toate-i sta în contra şi înponcişate,
Toate spre stricarea planului aflate,
Sofronim acestea le ştia prea bine,
Avea mare frică şi grije de sine.

Ştia că de iasă lucrul la iveală,
Dânsul va să peie fără îndoială.
Ce pământ să facă? trăbuie să piae
Sau ieşit din minte lumea-n cap să iae.

Sau să să ivească odată afară
Cumplita mişcare şi nestânsa pară,
Şi aşa de-acolo ceva mai departe
Scrie lui Harite următoarea carte:

"Eu ştiu bine că tăcerea
E mai dulce decât mierea
Deci fiică de boier mare,
Smerit mă rog de iertare
Că a mea obrăznicie
Mă sili ceva a-ţi scrie,
Iubirea unde pătrunde
Anevoe să ascunde,
Eu spre a ei tăinuire
Mă lupt cu margoala fire.

Înzădarnica luptare
Nice un folos nu are,
Coată să-ţi spui adevărul
Măcar să mă storc ca mărul,
Să iau orice pedepsire,
Să ard în foc cu cumplire,
Să fiu jertfă pe altare.
Să fiu fiarălor mâncare
Sau să merg în izgonire,
Să rabd orice prigonire:
Mi-ai venit în prăvălie,
Mi-ai dus a mea veselie.
Te-am văzut şi m-am rănit,
Am rămas încremenit.
Dintr-acel cescuţ încoace
Inima-n foc mi să coace,
Nice n-am somn cu hodină,
Nice mai văd vro zi lină.
Piei şi mă uscu-n picioare
Ca smulsa din pământ floare -
Boală cu totul cumplită!
Siracă, aşa tocmită
Cât cu leacuri din potică
Nu să ajută nimică.
Eu văd şi cunosc prea bine
Că e hotărât cu mine
Să piei într-această boală
Fiert ca un peşte în oală.
De-mi bagă cineva vină
Că-mi pierdui viaţa lină
Acela tare greşeşte
Şi firei să-npotriveşte.
Eu n-am vină cât de mică,
Nu sunt vinovat nimică,
Îmi veni cumplitul dor
Ca şi un fulger din nor.
Şi aceste rândurele
Sau versuri pline de jele
Nu cu vro nădăjduire
De uşurare la fire,
Ci le-am făcut cunoscute
Numai să-ţi fie ştiute.
Grijile mele pieriră
Ne aflând leac nicăiră.
Starea mea cea ticăloasă
Statul şi soartea doioasă
N-are nici o potrivire
Cu a ta vâlfă şi fire.
Drept aceea te rog, iartă
Îndrăzneala cea deşartă
Şi orbirea tinerească
Ca Zeii să te trăiască.

1821