Dimineaţa poeticească, de Ioan Cantacuzino

Lumina stelilor
Piare cu focul lor.
Noaptea să-ncuibează
Ca să nu să vază.
Umbra sa slăbeşte,
Un nor să iveşte,
Să-nnalţă şi creşte,
Dar ziua îl goneşte.
Şi cât ea s-arată,
Draga nopţii fată,
Smerita tăcere
Văz că-ndată piare.
Iubeţul satiraş,
Marghiol şi îngănaş,
Aleargă în pădure
Să spuie, să jure
Rău inimii sale

Nimfii fără jale,
Care, spăimântată,
Fuge tot d-o dată.
Pă fruntea-i zburlită
Faţa lui hulită
Scrisă-i dăsfrânare,
O sete prea mare
Şi-o grea robie l-Amor,
Al veseliii fecior.

Avrora s-arată
Foarte luminată,
Ea împodobeşte
Cerul şi-l polieşte
Şi cât e arătoasă
Floarea şi frumoasă
Care o înfloreşte,
Faţa aşa-i luceşte.

Iar Somnul împărat,
Cu mac împrejurat,
Intră-n car d-abanos
Cu greu, fiind lenevos.
E pă lângă dânsul
Minciuna şi visul
Şi-ndată văz zburând
Amorul, trist, văzând
Că alba zi să iveşte
Şi ne-nţelepţeşte.
Când nu-i noaptea tare
Gluma n-are stare.
Pă pat dă trandafir

Flora şi cu Zefir,
Care oftează tare
Stându-i la picioare
Şi Amorul icleneşte
Peptu-i dăzvăleşte.
Ea într-această stare
Aşteaptă ziua mare.
Prea vrednica albină
În câmp, în grădină,
Cată floricele
Să sugă din ele.

Fluturle zadarnic
El, cu mult mai grabnic,
Zboară tot făr' dă spor
Din zambilă-n bujor.
Până o floricică
Tot nu să dăspică,
El mult să munceşte
Iar d-o dobândeşte,
Mulţumită n-are
Şi i să pare amare,
L-alta năvăleşte,
P-a dintâi huleşte
Şi cât gustă o dată
Pofta-i piare-ndată.
Văz harnicul boar
Puind boii săi la car,
Le zâce dân gură
Că merg l-arătură.
Tânara păstorea
Zmulge o viorea,
La piapt o sădeşte,
Faţa i să voieşte
Şi-ş poartă oile sale
Pă munte, pă vale.
Cât e dă frumoasă
Fire, şi făloasă,
Căci tot e înverzit
Şi tot e înflorit.
O, privigătoare,
Cât eşt(i) cântătoare!
Glasul tău învie
Pădurea pustie,
Versul tău cel frumos
Face un loc norocos.
Văz pe mândrul Febus
Făcându-ş drum în sus.
Pă cer cât să iveşte,
Caru său luceşte.

1792-1796