Cântare dă tânguire la sfârşitul vieţii, de Iordache Golescu

Mă duc, mă duc şî vă las,
nici o urmă vă mai las,
Să vă luaţi după mine,
să vă întâlniţi cu mine.
Mă duc, d-unde nu mai vine,
ş-unde a merge să cuvine.
Cine a venit în lume,
or nu s-a mai dus din lume?
Cine ochii ş-au închis,
oare şi i-au mai dăşchis?
Cine s-au dus după lume,
oare mai venit-au în lume?
Mă duc, mă duc şî vă las,
nici o umbră vă mai las.
În zadar venim în lume,
în zadar trăim pă lume,
În zadar ne străduim,
în zadar ne chipuim
Să dobândim toate-n lume,
când nimic luăm din lume.
Goli am venit, goli ne ducem,
nimic cu noi d-aici ducem,
Toate o zădărnicie,
bine ar fi să nu mai fie;
Toate o ticăloşâie
ce n-aş vrea să mai vie.
Toate vin, toate să duc,
toate trec într-un minut.
Mă duc, mă duc şi vă las,
oase moarte făr'dă glas,
În zadar vă tânguiţi,
în zadar vă şî jăliţi
Pentru cei ce-au răposat,
şî dă chinuri au scăpat.
Moartea toate potoleşte,
toate ni le istoveşte.
O, ce grea dăspărţire,
dintre oameni după fire!
Nu mă puneţi la uitare,
rugu-vă cu îndurare,
Cei ce rămâneţi pă urmă,
cât veţi mai trăi în urmă,
Daţi-m mie cea mai dulce,
la cel ce d-aici să duce,
Cea din urmă sărutare,
c-o întreagă-mbrăţişare.
Mă duc, mă duc şî vă las,
vedeţi, vedeţi ce vă las,
Vă las chiote şî leşânuri,
văitături şî suspinuri,
Vă las jale cu năcaz,
vă las lăcrămi pă obraz,
Ş-un vaiu mie! fătul mieu!
frate! soro! tatal mieu!
A mea maică cea prea dulce!
(O, ce dureri mi-aduce!),
A mea fată prea iubită,
dă la ţâţe-m dăspărţită,
Cum te duci! şî und'te duci!
cu ce grabă te şî duci!
Amar! amar! amar! mie!
or putea-va să mai vie!
O, viaţă amărâtă!
ce petrecere urâtă,
Când nădejde n-am lăsată
a te mai vedea vreodată!
Vaiu! cum fuge dă la mine!
Moarte şî mie mai bine:
Atunci toată întristarea
îm va lipsi, şî durerea;
Întristare văz că las,
um cumplit vrăjmaş vă las.
Dăparte d-această boală,
ce pă toţi curând domoală,
Că-ntristarea la-ntristare,
întristare şî mai mare,
Şi durerea la durere,
cu mult mai mare durere,
Mă duc, mă duc şî vă las,
zioa bună vă şî las.