








La o vârstă de patriarh Zamfir Arbore închide ochii de mult obosiţi de scurgerea lungă a anilor şi de mizeriile urâte ale vremii.
În omul acesta de o blândeţă fără margeni, de o seninătate ca a înţelepţilor din antichitate era o adevărată comoară din ceea ce naţia noastră are mai bun ca judecată dreaptă, simţire aleasă şi desăvârşită cinste.
Solia Basarabiei el ni-a adus-o în zile când nimeni nu se putea gândi la lucrurile mari -, dar şi grele şi la aceasta nu ne gândim îndeajuns - pe care ni le pregătea viitorul.
Cartea despre ţara familiei sale este şi pănă astăzi ce se poate găsi mai deplin, mai sigur şi mai lămurit cu privire la Moldova de peste Prut. Academia Română s-a onorat publicând-o şi ea, dacă nu i-ar lipsi aşa de mult mijloacele, ar trebui să deie o a doua ediţie, ţinută în curent cu imensele schimbări care s-au petrecut de atunci: un Ştefan Ciobanu ar putea-o face mai bine decât oricare altul.
Naţionalist dintre aceia cari înţeleg că iubirea cea mai mare e datoare să găsească şi expresia cea mai stăpânită, Arbore, părtaş la agitaţiile umanitarismului rusesc din tinereţa sa, nu putea să uite acele visuri de frăţie între oameni în care s-a vădit nobleţea, aproape neînţeleasă astăzi în vremea când omenirea se scuipă şi se sângeră, a generaţiei sale. Memoriile pe care le-a publicat arată cât de trainice erau la dânsul amintirile unor zile în care era o înălţare a cugetelor şi o curăţie a inimilor spre care râvnim în zădar astăzi, noi cari îmbătrânim.
Aceste amintiri ale unei vieţi exemplar trăite vor fi fost singura mângâiere a celui care din priveliştile care treceau înaintea lui nu putea scoate ultimul zâmbet al profeţiilor îndeplinite.
(Vol. III, 1936, p. 372 - 373.)