








Un ofiţer în rezervă ni trimete de la Chişinău un frumos volumaş cuprinzând ce idei, ce sentimente şi versuri s-au zbuciumat, câţiva ani de suferinţă şi trudă, de aşteptare a unei morţi sigure, în sufletul Liubei Dimitriev, moartă dăunăzi la douăzeci şi opt de ani.
Fata era născută în sudul Basarabiei dintr-un bulgar şi o greacă. Nici o picătură de sânge românesc. Dar între dânsa şi noi de la sine s-a stabilit una din acele legături sufleteşti ce inspiră o vieaţă. Şi-a schimbat şi numele, în Dimitriu, ca să fie şi formal în comunitate cu naţia pe care o iubea. Şi şi-a târât agonia de la Chişinău la Iaşi, de acolo la Mănăstirea Văratec, unde a scris versuri de închinare către poetul a cărui umbră flutură acolo în jurul unui mormânt, Eminescu.
S-a dus din vieaţă vorbind de crini albi, cu dulci versuri româneşti pe buze.
Deznaţionalizatori prin şcoală şi prin silă, nu credeţi că sarcina de a ni câştiga suflete, suflete curate şi bune, trebuie lăsată însuşi aerului blând al acestei ţări?
Din mormântul ei, Liuba Dimitriu zice că da.
1931 (Vol. III, 1936, p. 344.)