a) 1880-1890

Deşi, precum am văzut, Eminescu începe să publice încă din 1866, ajunge însă cunoscut foarte târziu, iar gloria lui se poate zice că începe după ce moare.

În cele două decenii care încheie secolul XIX nu este figură mai importantă în literatura noastră decât a lui. Influenţa operelor sale se aşează cu încetul, dar devine foarte puternică.

Se pot stabili două subdiviziuni în această epocă: una în primii zece ani şi alta până la finele secolului. Le vom cerceta deosebit.

*

Primul deceniu începe prin două manifestări literare: una la Iaşi, alta la Bucureşti.

E vorba de două reviste importante: "Contemporanul" şi "Literatorul".

*

La 20 ianuarie 1880 apare la Bucureşti revista săptămânală "Literatorul", care adună în juru-i pe cea mai mare parte din scriitorii din Bucureşti şi scoate la iveală o sumă de tineri. Cu aceştia se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu debutanţii din "Convorbiri literare"; unii - mai puţini - îşi fac în literatură un nume însemnat; alţii părăsesc poezia şi devin personalităţi marcante în politică; alţii se pierd cu desăvârşire.

Articolul program afirmă că timpurile în care apare revista sunt "timpuri de indiferentism" şi că literatura "străbate o criză foarte serioasă". Mai mult "suntem în timpi anormali". Se plânge mai ales de decadenţa poeziei, care are numai "versificatori", care "nu se abat din calea bătută, fiindcă nu ştiu încă nimic din viaţă".

Pentru îndreptarea acestei stări de lucruri îşi propun să lucreze cei adunaţi la revista cea nouă. Făgăduiesc că nu-şi vor umple foaia cu traduceri, că vor da numai lucruri bune, că vor fi severi pentru ei înşişi şi nu vor "pactiza cu vanitatea celorlalţi".

Centrul acestei mişcări este Alexandru Macedonschi. Deşi nu erau decât opt ani de când apăruse primul său volum Prima verba pe care-l încurajase D. Laurian (în Transacţiuni literare, 1872, pag. 279) cu câteva cuvinte binevoitoare ca "un început care promite", el îşi creă în Bucureşti un cerc de admiratori, între care puţini profesori şi mai mulţi studenţi şi elevi. Aceştia vedeau într-însul, nu numai un mare poet, dar un mare critic, un reformator al literaturii. Succesul a fost important. Alecsandri însuşi s-a arătat prietenos, trimiţând lui Macedonschi o scrisoare încurajatoare însoţită de un fragment din Despot-Vodă în două redacţii: una primitivă inedită şi alta cea publicată. Bătrânul poet adăugă o serie de consilii pentru tinerii scriitori. Împrejurarea se explică prin faptul că acum se ivesc ici-colo oarecare atacuri contra poetului Gintei latine şi el devine sensibil, la cuvintele de laudă ce i se adresează, iar Macedonschi avusese grija să-l măgulească, pentru a-l atrage de parte-i, socotind că prin aceasta dă o lovitură "Convorbirilor literare", date fiind legăturile lui Alecsandri cu această revistă. Purtarea lui Alecsandri nu ne miră, căci tot aşa procedase în toiul polemicilor dintre foile din Bucureşti şi "Convorbiri literare", când dăduse acestora să publice din poeziile sale. Se afirmă că numai prin intervenţia lui a suspendat Mihail Zamfirescu publicarea satirei sale Muza de la Borta rece.

Această atitudine se explică prin dorinţa lui Alecsandri de a nu fi socotit ca alipit la o singură grupare literară, ci de a fi considerat ca poet al naţiunii întregi.

Lui Macedonschi i se pare că tonul lui Alecsandri ar fi de protector şi de aceea publică o serie de comentarii asupra compoziţiei lui Alecsandri pentru a stabili că vorbeşte ca "mărire cu mărire". În curând avea să atace pe Alecsandri şi prin articole de critică şi printr-o epigramă cu ocazia reprezentaţiei piesei Fântâna Blanduziei, socotind că persoana lui Zoil ar fi fost un atac împotriva sa.

"Literatorul" ne dă pe lângă poeziile lui Macedonschi şi altele semnate de T.M.Stoenescu, C.C. Bacalbaşa, Carol Scrob, N. Pruncu, Scarlat Moscu, Veronica Micle, P.Dulfu, I. Polihroniade, Duiliu Zamfirescu, C. Pleşoianu, I.N. Iancovescu, Alexandru Djuvara, N. Davidescu, M. Toncescu, Anton Bacalbaşa, N. Ţincu, Mircea Demetriade ş.a.

Cei mai mulţi din aceşti debutează aci. Pe unii şeful grupării îi încurajează în mod public, cum este cazul lui Duiliu Zamfirescu cu ocazia publicării poemei Levante şi Calavrita.

Nuvelistica o reprezintă Al. Macedonschi însuşi şi Vladimir Macedonschi, Mihail Demetrescu, T.M. Stoenescu, Gr. Creţescu, D. Teleor.

Critica literară o face Al. Macedonschi, T.M. Stoenescu, alături de cunoscutul polemist Pantazi Ghica şi de tânărul D.D. Racoviţă, care se va specializa în cronica teatrală (sub pseudonimul Sphinx).

Această mişcare literară devine din ce în ce mai importantă; ba conducătorii ei au ideea de a întemeia o societate literară, oarecum în felul "Junimei". Ei simt însă că au trebuinţă de o persoană cu vază care s-o patroneze şi fac apel la V.A. Urechia.

Vasile A. Urechia (1860-1901) făcuse studii în Iaşi, apoi în Spania, debutase în "România literară" prin câteva poezii pe care le semna Vasile Alexandrescu. Ca profesor în Iaşi, luase o parte activă la mişcarea culturală din Moldova, ocupase func ţiuni importante în administraţia şcolară.

În vremea aceasta era profesor la Facultatea de Litere în Bucureşti, membru fondator al Academiei, al Ateneului român, publicase scrieri numeroase. Era deci o personalitate de primul rang care putea să patroneze un curent literar. Ca unul ce avusese lupte numeroase cu criticul "Convorbirilor literare", privea poate cu oarecare satisfacţie că se ridică o mişcare în Bucureşti care să ţină piept celei din Iaşi.

Urechia deveni deci prezidentul de onoare al tinerei societăţi, iar viceprezident era Alexandru Macedonschi.

Afară de acest comitet central, se constituise în multe orşe ale ţării comitete parţiale şi comitete judeţene. Numărul colaboratorilor se măreşte şi succesul merge crescând şi din punct de vedere material. Macedonschi este acum consacrat "cap al poeziei sociale" şi el însuşi în prefaţa volumului unui colaborator (Th. M. Stoenescu Poezii, Buc., 1883) face teoria acestei noi şcoli literare.

Ce era această "poezie socială"?

Criticul pleacă de la afirmarea că poeţii din acel timp reflectează în operele lor numai simţirile şi ideile legate cu propria lor persoană şi cu propriile lor suferinţe sau bucurii şi reduc cu totul valoarea socială a poeziei; se impune deci o reacţiune în această privinţă: cercul trebuie să se mărească. Să nu se mărginească poeţii a ne spune dragostea lor şi a ne descrie femeile pe care le iubesc ori decepţiile lor amoroase, ci să alerge la alte izvoare de inspiraţie, mai nobile; să cânte familia, patria, marile idei ce mişcă lumea.

Se poate observa că nu e ceva nou în această teorie, că s-a zis de mult poeta vates; că în toate literaturile sunt poeţi de acest fel; ba chiar în literatura noastră se pot cita şi din cei vechi, se pot cita şi din cei ce scriau în vremea aceea precum Alecsandri, cântăreţul patriei, precum Eminescu, poetul filozof, care ştiuse să exprime în modul cel mai artistic cele mai adânci concepţii metafizice. Asemenea consideraţii nu se ţineau în seamă şi Al. Macedonschi se înfăţişă ca poetul care întemeiază o şcoală nouă.

Mişcarea aceasta ar fi putut să aibă succes statornic dacă o mare greşeală a conducătorului ei efectiv nu ar fi stricat totul. În anul 1883, când Eminescu e lovit întâia oară de nenorocita lui boală, Macedonschi publică o epigramă prin care batjocorea în mod crud pe acest poet. Deşi epigrama vorbea de "un X... pretins poet", totuşi opinia publică recunoscu împotriva cui e îndreptată şi se porni o campanie neîndurată contra autorului. Ziarele publică articole în contra-i; unii colaboratori ai lui se retraseră fără zgomot, alţii exprimară în mod public supărarea lor: societatea se prăbuşi. În zadar se publică un articol în care se căutau scuze pentru epigramist, invocându-se preceden tele altor oameni mari ca Lord Byron, Goethe, Thiers, care ar fi făcut şi ei cam aşa la moartea duşmanilor lor ,- căci publicul nici nu primea alăturarea lui Al.Macedonschi cu asemenea genii ale omenirii, nici nu vedea să fi fost o duşmănie personală între Macedonschi şi Eminescu, care să explice până la un punct lovitura celui dintâi împotriva celuilalt. De aceea vedem că numărul scriitorilor se împuţinează la "Literatorul". Apoi, în ianuarie 1885, se aduce la cunoştinţa publicului că Macedonschi ca şi Lord Byron, "izbit de patimele strigătoare ale contemporanilor" şi-a părăsit ţara şi s-a stabilit la Paris, unde a fost primit cu mare bucurie: acolo "într-o ţară mai iubitoare de frumos şi de literatură" îşi va croi un nou drum.

De atunci Macedonschi va da o nouă ediţie a poeziilor sale vechi (1882) şi un nou volum Excelsior (Buc. 1895), va publica poezii în franţuzeşte şi tocmai în 1912 va scoate a treia colecţiune: Flori sacre.

Curând după plecarea lui Macedonschi, "Literatorul" încetează şi în 1885 apare, în locu-i "Revista literară" care iese în şir de mai mulţi ani sub direcţia lui Ştefan Velescu, a lui I. Rădoiu ş.a., iar mai târziu sub a lui T.M. Stoenescu. La aceasta colaborează câtăva vreme şi Macedonschi, publicând poezii (Ospăţul lui Pentaur, 1886) şi nuvele (Nicu Doreanu, Zi de august, 1886); dar curând scoate el însuşi vechiul "Literatorul" care apare din când în când între anii 1890-1899 şi 1904.

*

În anul 1881 apare în Iaşi o revistă lunară "Contemporanul". Ea avea de scop să răspândească ideile tânărului partid socialist. Era mai mult o revistă de ştiinţe şi de critică. Articolul program spune că-şi propune în primul rând să arate "cum priveşte ştiinţa contemporană lumea", apoi să combată ideile greşite şi mai ales "cărţile de şcoală" rele. Literatura e ceva secundar.

Cititorii vor afla critica scrierilor ce vor apărea şi câteodată şi lucrări poetice "care se vor judeca bune pe baza unei cercetări foarte aspre".

Primul an (1881-82) e ocupat numai de plagiatele autorilor didactici şi de articole de vulgarizare ştiinţifică. Cei mai mulţi redactori semnează cu pseudonime: Verax, Audax etc. Partea ştiinţifică o conduc fraţii Ion şi George Nădejde; iar poezia o reprezintă A.C. Cuza, C. Mille şi T. Speranţă cu "anecdotele" sale. Mai târziu vom găsi poezii semnate de N. Beldiceanu, care publicase şi în "Convorbiri literare"; de filoszoful Vasile Conta, de Vasile Morţun, care publică şi piese de teatru. Vom găsi pe Gh. din Moldova (pseudonimul lui Kernbach), pe O. Carp (pseudonimul lui G. Proca), pe tinerii D.A. Teodoru, Artur Stavri şi Anton Bacalbaşa.

Natural, fiind principalul organ de propagandă al unui partid politic, "Contem poranul" susţinea ideile acestuia şi lucrul e mai evident în nuvelă şi în critică.

Ca nuvelişti, se disting Ştefan Basarabeanu, căruia îi datorăm trei volume de nuvele din viaţa pescarilor de la Dunăre (Bucureşti, 1893) şi Sofia Nădejde, care începe cu critica socială, dar mai târziu se va devota cu totul nuvelei şi romanului, dobândind oarecare succese cu scrierile sale în care elementul educativ şi moral apare în primul rând în evidenţă.

Critica literară are ca reprezentant principal pe I. Gherea.

"Contemporanul" a apărut până în anul 1888 şi a avut o mare influenţă asupra tinerimii. Generaţiile de şcolari din acea vreme s-au hrănit mai ales cu articolele acestei reviste. Universitatea din Iaşi îndeosebi era legată de aproape cu mişcarea lite rară şi ştiinţifică a ei, căci în vremea aceasta "Convorbirile literare" îşi mutase sediul în Bucureşti şi rămăsese astfel triumfătoare revista socialistă. Studenţimea din Bucu reşti, mai ales cea din facultea de litere şi drept, se afla sub influenţa "Convorbirilor" şi îndeosebi a profesorului lor Titu Maiorescu. Atunci s-au alipit pe lângă dânsul o sumă de studenţi, care aveau să devină apoi falanga cea nouă a "Junimei" şi unii aveau să urmeze şi în politică pe predecesorii lor.

Nu cred că e locul aci să vorbesc de rezultatele acestei mişcări socialiste pentru progresul spiritului public. Pentru literatură câştigul a fost puţin însemnat căci unii din colaboratori - cum se întâmplă totdeauna - erau scriitori mediocri, care n-au dovedit nici în restul vieţii lor nici un talent literar; alţii, mai talentaţi, au părăsit cu totul ori în mare parte activitatea literară.

Mai multă stăruinţă se poate zice că au dovedit dr. Proca (O. Carp) şi Artur Stavri, ca poeţi şi I. Gherea ca critic.

Amândouă aceste curente sunt ostile "Convorbirilor literare", dar din puncte de vedere cu totul deosebite, "Literatorul" îşi îndreaptă atenţiunea asupra activităţii literare, fără a formula acuzaţii precise. "Contemporanul" atacă mai ales partea politică şi socială. Reluând o veche formulă a criticului Maiorescu "formă fără fond", redactorii îşi dezvoltară teoriile lor politice, găsind vinovată organizaţia burgheză şi aducând în sprijinul lor chiar pe unii autori de la "Convorbiri". Astfel, Eminescu, care strigase: 

Sfărâmaţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! 

devine autorul lor favorit şi când poetul înnebuneşte, ei îşi arată durerea lor, reproduc poezii de ale lui, iar criticul Gherea întreprinde un studiu amănunţit asupra operei lui Eminescu, scoţând dintr-însa argumente în contra organizaţiei burgheze.

*

"Convorbirile literare" dacă nu mai dau criticii literare locul şi importanţa din primii ani şi din deceniul '70-'80, au norocul să dea la lumină operele unor scriitori care se impun şi care caracterizează o mare parte din mişcarea literară în aceşti 20 de ani.

În poezie este Eminescu, despre care am vorbit mai înainte.

În proză sunt: Slavici, Gane şi Ion Creangă.

Ion Slavici (născut 1848) este un ardelean care a studiat în Pesta şi Viena, care s-a făcut profesor în Bucureşti ca mai mulţi compatrioţi ai săi, dar apoi s-a întors în provincia sa (în 1884), unde a avut un rol însemnat în politica românilor, ca director al "Tribunei" din Sibiu şi ca membru în comitetul conducător. Osândit la închisoare, s-a refugiat în 1890 în România şi a fost iarăşi profesor. În anii din urmă, trecând iar în Ardeal, acţiunea sa politică a fost aspru criticată de fraţii săi şi poetul Goga a scris în contră-i un articol în care spune că nu trebuie să se mai ocupe nimeni de Slavici omul politic, ci numai de scriitor.

Acesta este şi Slavici care ne interesează pe noi aci.

El a debutat în "Convorbiri literare" cu o serie de nuvele pe care în 1881 le-a adunat în 2 volume (Nuvele din popor, Buc., 1881).

Ele înfăţişează o lume cu totul nouă: ţărănimea din Ardeal, cu caracterul ei paticular, cu suferinţele, cu sforţările ce face pentru a-şi îmbunătăţi situaţia. Dar nu e numai culoarea locală care le face interesante, ci talentul cu care izbuteşte să dea viaţă persoanelor şi meşteşugul cu care zugrăveşte conflictele sufleteşti şi conduce intrigile dramatice.

Moara cu noroc se consideră ca una din cele mai desăvârşite bucăţi ale lui din această colecţie şi una din cele mai frumoase nuvele ale literaturii noastre.

Stilul nu-i prea viu şi câteodată limba îi este împestriţată cu ardelenisme. Are însă în schimb, un umor particular, un amestec de seriozitate şi de glumă care te face să-i urmăreşti cu plăcere chiar dezvoltările uneori prea lungi. Budulea Taichii şi Popa Tanda sunt cele mai caracteristice în această privinţă.

Slavici a mai publicat în "Convorbiri" şi diferite studii istorice (Despre ma ghiari, 1871) şi câteva piese de teatru (Toane, comedie, 1874; Gaspar Graziani, tragedie 1888) şi apoi mai multe broşuri despre chestiuni variate (Şcoalele săteşti, 1890; Ardealul, 1893) precum şi cărţi de şcoală singur sau în colaborare. Atunci activitatea literară propriu-zisă e părăsită şi o reia în 1900 cu Vatra părăsită, în care zugrăvirea carac terelor este mai slabă, dar se văd încă însuşirile fundamentale ale operelor lui.

Inferioară este povestirea istorică Din bătrâni (1902) în care faptele se petrec în timpul lui Justinian şi nu au destulă claritate în desfăşurarea lor.

Nu e mai fericit nici cu romanul Mara (Budapesta 1906), nici cu nuvela Spiru Călin (1908). Totuşi, vechea reputaţie a lui Slavici îi susţine încă operele: ele se citesc cu curiozitate şi se apreciază cu bunăvoinţă, iar apariţia unei ediţii complete (Minerva, 1907) e privită cu o satisfacţie deosebită şi dă ocazie criticilor să judece în întregul ei opera autorului.

Nicolae Gane (născut 1835) este orăşean din Moldova, a fost magistrat, apoi avocat şi om politic: deputat, senator, primar, ministru, preşedinte al Senatului.

A debutat în "Convorbiri literare" cu nuvela Fluierul lui Ştefan (1867); a publicat apoi alte nuvele şi poezii. El şi-a adunat în volumul întâi poeziile (Iaşi, 1873). Ele exprimă mai ales stări sufleteşti vesele, zugrăvind mulţumirea omului care iubeşte viaţa şi doreşte bine semenilor săi şi patriei.

Nuvelele le-a adunat în două volume în 1880 (Iaşi), iar a doua ediţie din 1886 (Buc.) cuprinde 3 volume.

Pe Gane îl atrage viaţa ţărănească şi viaţa boierilor vechi, care şedeau la ţară şi duceau un trai patriarhal.

Aci este izvorul celor mai frumoase din nuvelele sale: Piatra lui Osman - Comoara de pe Rarău, - Duduia Bălaşa, - Povestirile Câinele Bălan - şi În vacanţă (1879) sunt legate cu amintiri din viaţa sa. Influenţa povestirilor şi poeziilor poporane se vede în Şanta iubita haiducului Codreanu (1875) şi Aliuţă (1881). Interesante sunt cele două nuvele istorice Domniţa Ruxandra şi Petru Rareş. Privighetoarea Socolei e o nuvelă cu subiect modern, fără o valoare deosebită.

După 1886, vreme de 15 ani, Gane s-a ocupat mai puţin cu literatura. De la 1901 începe a doua serie de publicaţii, dând la lumină amintiri din viaţă, discursuri, note de călătorie, însemnări critice: Pagini răsleţe (Iaşi 1901) Zile trăite (Iaşi, 1903) şi Păcate mărturisite (Iaşi, 1904). În această a doua parte a activităţii sale nu mai are nici o legătură cu "Convorbirile literare".

În 1908 fu ales membru al Academiei. Cu ocazia recepţiunii sale, s-a relevat meritele sale ca nuvelist şi ca traducător.

În această direcţie, el are o lucrare de însemnătate deosebită: Infernul lui Dante. N-a părăsit forma şi versul original (ca Heliade şi Coşbuc); a izbutit însă să dea, uneori în mod fericit, paginile pline de mişcare şi de grozăvii ale genialului poet al Italiei. Traducerea aceasta a apărut în volum în 1906.

Ion Creangă (1837-1889) este cu totul deosebit de ceilalţi doi. Moldovean ca Gane, el este sătean, nu orăşean; sătean ca Slavici, el are o cultură restrânsă. Se mai deo sebeşte de ei şi prin faptul că viaţa i-a fost cu totul modestă. El este cum zic fran cezii, un scriitor "qui sent le terroir", care înfăţişează lumea ţărănească cu toată sinceritatea şi cu toată naivitatea, adesea cu toată cruditate de expresii particulară mediului.

Viaţa lui Creangă e foarte bine cunoscută, căci el însuşi a povestit-o în note autobiografice şi în Amintirile sale.

Fiu de sătean din Humuleşti (jud. Neamţ), a învăţat cu dascălul din sat, apoi la o şcoală din Broşteni şi la alta din Târgul Neamţului, în fine la o şcoală de "Catiheţi" din Fălticeni. Când era să se facă preot, iată că se desfiinţează şcoalele de preoţi jude ţene şi se cere absolvirea seminarului din Socola. Iată-l deci silit să plece în oraş.

Cu greu s-a despărţit de viaţa ţărănească:

"Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna , în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire".

De la 1855 până la 1859 Creangă stete în seminar; atunci luând atestatul, veni în satul natal; apoi se însură la Iaşi şi se făcu diacon la biserica Patruzeci de sfinţi şi pe rând la alte biserici.

Deşi om în vârstă, căsătorit de trei ani, Creangă, dorind să se cultive şi să găsească pentru viitor şi un mijloc de a scăpa de cariera preoţească, pe care nu o prea iubea, intră în şcoala normală "Vasile Lupu" din Iaşi şi terminând fu numit institutor la o şcoală din capitala Moldovei.

Mai târziu, pe la 1871, permiţându-şi să umble cu pălărie în loc de potcap, fu acuzat de eretic şi silit a părăsi preoţia. Atunci ministrul Tell l-a destituit din postul de institutor, sub cuvânt că e imoral pentru un popă să lase darul.

Atunci s-a apucat de negustorie, a fost apoi profesor la o şcoală particulară din Iaşi; în fine d. Maiorescu, venind la minister, l-a reintegrat ca institutor.

Împrietenindu-se cu Eminescu, a început să frecventeze întrunirile societăţii "Junimea" şi a publicat în "Convorbiri literare" diverse povestiri, anecdote şi amintiri.

Ultimele zile le-a petrecut într-o căsuţă dintr-o mahala înfundată a Iaşilor, unde un atac teribil de epilepsie i-a curmat firul vieţii.

De la Creangă ne-au rămas opere, publicate în două volume după moartea autorului.

În primul volum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuşi crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcţii şi gândiri ciudate care se întâlnesc rar aiurea. Vom cita dintre acestea Harap-Alb, în care aflăm zugrăvite cu o măestrie deosebită tipurile carac teristice ale lui Ochilă, Setilă, Flămânzilă unul care vedea "şi în măruntaiele pămân tului", altul care bea "apă de la 24 de iazuri şi o gârlă şi strigă că se usucă de sete", altul care mănâncă "brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi strigă că crapă de foame". Cunoscute sunt, de asemenea, Soacra cu trei nurori, - Capra cu trei iezi. Dar se citeşte cu o plăcere deosebită basmul intitulat Dănilă Prepeleac, ce ne înfăţişează figura cunos cutului tip poporan Păcală, ale cărui întâmplări extraordinare îţi de şteaptă un interes deosebit prin amestecul curios de dibăcie şi prostie.

Basmul intitulat Harap Alb face parte din ciclul isprăvilor eroice. Un împărat, având numai fete, scrie fratelui său, care avea băieţi, să-i trimită unul ca să-l lase moştenitor. Acesta, după câteva încercări, alege pe cel mai mic, ca fiind mai vrednic, şi-l trimite. Pornind pe drum e nevoit să-şi ia în slujbă un spân, deşi i se spusese să se ferească de spâni. Spânul îi dă numele de Harap Alb şi merg la împărat. Apoi Harap Alb porneşte să facă isprăvi eroice, între care să aducă şi pe fata împăratului Roşu. În acestea reuşeşte, ajutat de Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă etc. În cele din urmă se cunună cu fata împăratului Roşu şi trăieşte fericit.

Capra cu trei iezi e un basm care are ca personaje numai animale. Asemenea basme se găsesc foarte puţin în literatura noastră. La germani şi la slavi se găsesc din contră foarte multe. O capră avea trei iezi. Plecând de acasă, veni un lup şi mâncă doi. Când auzi capra, unelti o răzbunare cumplită. Chemă la praznic pe lup şi-l aşeză pe un scaun de ceară de-asupra unei gropi cu jăratec, astupată cu nuiele. Topindu-se scaunul, lupul căzu în foc.

La Creangă întâlnim încă o fabulă în care au rol animale: Punguţa cu doi bani.

Întâmplările lui Păcală în literatura noastră populară sunt multe şi variate. În două povestiri din colecţiunea lui Creangă întâlnim acest tip: în Dănilă Prepeleac şi în Stan Păţitul. Tipul lui Păcală ne apare în literatura noastră ca şi a altor popoare, sub două înfăţişări: ca răutăcios, care face totul pentru necăji pe alţii şi ca prost. În acest din urmă caz el poartă numele de Pepelea. Trebuie însă să notăm că extrema simplitate şi naivitate nu e totdeauna legată de tipul lui Pepelea. Astfel în piesa lui Alecsandri Arvinte şi Pepelea, acesta din urmă ne apare mai mult cu trăsăturile lui Păcală decât cu ale eroului prost. Prepeleac din povestea lui Creangă este tipul prostului. Pleacă cu boii să-i vândă la târg ca să-şi ia alţii mai ieftini şi un car, şi pe drum îi schimbă cu un car, care i se pare că merge singur, fiindcă îl vedea venind la vale; apoi schimbă carul pe o capră, capra pe gâscă şi gâsca pe o pungă. În cele din urmă numai dracii îl ajută să scape din mizerie.

Între basme sunt intercalate şi două istorioare: Moş Nichifor Coţcarul şi Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aci Dumnezeu blagosloveşte turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan şi fără voia lui să nu poată ieşi.

A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dez voltări lungi, cu o intrigă bine condusă şi cu subiecte mai adesea din istoria noastră contem porană. În Cinci pâini aflăm o satiră la adresa judecătorilor şi avocaţilor, pe care îi numeşte: "ciorogari, porecliţi şi apărători". În două din ele aflăm o persoană istorică foarte interesantă. Ioan Roată, unul dintre deputaţii ţărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată: Ioan Roată şi Unirea este o glumă cu multă fineţe satirică la adresa stratului conducător al ţării, care nu voieşte a recunoaşte drepturile ţărănimii.

Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulţi boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputaţii ţărani ca să le explice programa şi în special chestiunea "Unirii". Toţi ţăranii păreau convinşi de argumentele boierilor afară de Moş Ioan Roată.

În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalţi ţărani. "Acum ai înţeles", întreabă boierul. Roată răspunde: "Am înţeles aşa, că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre".

Prima parte a operei lui Creangă o formează precum văzurăm, mai mult repro ducerea producţiunilor poporane. Ne-am înşela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca unul ce a trăit la ţară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane şi apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele şi poveştile lui, deşi înfăţişează în mod admirabil spiritul poporului de la ţară, pun însă în evidenţă însuşirile lui literare proprii.

Amintirile din copilărie sunt partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit reputaţiunea de mare prozator. În adevăr, alcătuirea meşteşugită a frazei, în care se vede totuşi tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor provin cialisme cu o putere de expresiune deosebită, vivacitatea naraţiunii şi sinceritatea cu care povesteşte cele mai intime detalii ale vieţii lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate ale literaturii române.

În teatru, "Convorbirile literare" dau la lumină operele unui mare scriitor: ale lui Caragiale.

Care era situaţia acestui gen poetic în aceste momente?

Încă din deceniile trecute, teatrul românesc mergea cu multă greutate. El era privit aci ca instituţie de stat, aci ca simplă sală de spectacole. Câteodată Ministerul Cultelor o îngrijea de aproape numind directori din oameni tineri stăruitori ca Const. Stăncescu (1873), ori oameni cunoscuţi prin relaţiile lor sociale ca I.A. Cantacuzino (1872), ori prin situaţia lor politică sau literară ca Al. Odobescu (1875), altădată actorii (Millo, Pascali) erau ei înşişi însărcinaţi cu conducerea teatrului şi se zbăteau în mijlocul situaţiei financiare destul de încurcate. Este epoca succesului mare al trupelor de operă italiană, aduse de vestitul Franchetti. Este epoca trupei de operete franţuzeşti a d-nei Keller.

Piesele sunt mai toate traduceri. Originalele sunt puţine şi fără vreo valoare deosebită. Se pot lua în seamă numai comediile lui Alecsandri şi piesele patriotice ale lui V.A. Urechia. Criticii teatrali în acel timp erau Pantazi Ghica, Alexandru Lăzărescu şi C. Aricescu.

Cu venirea lui Ion Ghica la conducerea teatrului, lucrurile luară o schimbare în bine; se făcu legea de organizare după modelul Comediei franceze din Paris şi încurajat de amicul său, Alecsandri dete prima sa dramă istorică în versuri Despot Vodă (1879). După acestea apar comediile lui Caragiale. Ele găsesc un public deprins cu traducerile din franţuzeşte. Acestea fură câteodată melodrame sforăitoare, altădată piese mai seri oase ca dramele lui V. Hugo, Pailleron, uneori comedii uşoare şi cu situaţii îndrăzneţe. Ca autori români scena teatrului nostru cunoaşte pe B.P. Hasdeu (Trei crai de la răsărit, Răzvan şi Vidra), V. Alecsandri (Despot-Vodă, Lipitorile satelor, Sânziana, Pepelea, Fântâna Blanduziei, Ovidiu), Gr. Ventura (Curcanii), D. Olănescu (Pe malul gârlei), V.A. Urechia (Odă la Eliza, Porcarul şi Măria Sa, Marţial), A. Macedonschi (Iadeş), I.C. Negruzzi (Hatmanul Baltag), Bengescu-Dabija (Pygmalion), Slavici (Gaspar Graziani).

Succesul cel mare îl formează însă o serie de operete în care joacă cei mai buni actori şi care se încheie cu vestita Voievodul ţiganilor în care Iulian are un succes nemaiauzit până atunci. Nu cunosc bine analele teatrului, dar cred că a fost prima piesă care a atins un număr aşa de mare de reprezentaţii: peste 30 într-o stagiune.

Actorii aceştia, unii mai în vârstă, ca Iulian, Mateescu, alţii mai tineri ca Niculescu, Catopol ş.a., amici personali ai lui Caragiale îi serviră de îndemn oarecum, căci în ei vedea el pe aceia care ar putea să întrupeze personagiile lucrate de dânsul.

Astfel apăru Caragiale pe scenă.

Ion L. Caragiale (1853-1912) e o figură deosebită în literatura noastră. Face parte dintr-o familie de actori şi de aceea a cunoscut teatrul din fragedă copilărie. Nu s-au publicat amănunte asupra vieţii sale. Până la moartea lui nu se ştia ce studii făcuse; se spunea că n-a învăţat decât patru clase primare. S-a descoperit atunci că făcuse patru clase secundare la liceul din Ploieşti. Lucrul este interesant, dar n-avea prea mare importanţă, căci Caragiale rămâne tot autodidact.

Viaţa lui? O serie de contraste; aci sărac şi în luptă cu mizeria, aci îmbogăţit prin moşteniri neaşteptate şi cheltuind fără socoteală; odată sufleur al unei trupe ambulante sau mic funcţionar în arhiva unei cancelarii, altădată director general al teatrelor, urzind reforme şi căutând să dea îndrumări artei dramatice româneşti; uneori negustor de bere, alteori director de reviste literare. În anii din urmă părăsi ţara şi se stabili la Berlin.

Nu ştim care va fi fost prima lui publicaţie; dar cunoscut s-a făcut prin comediile sale publicate în "Convorbiri literare" şi anume: Noaptea furtunoasă şi Conul Leonida în anul XIII (1879-80); O scrisoare pierdută în anul XVIII (1884-85) şi D-ale carnavalului, reprezentată în stagiunea 1884-85, dar publicată mai târziu în anul XIX (1895-1896). Aceasta din urmă a fost rău primită de public şi fluierată la prima reprezentaţie.

Comediile lui dovedesc o desăvârşită cunoştinţă a meşteşugului teatral şi o mare originalitate de intuiţie, căci figurile sale sunt înfăţişate cu însuşiri care le dau viaţă. E critica societăţii noastre orăşeneşti, o critică răutăcioasă, în care partea rea şi ridico lul sunt căutate cu toată stăruinţa şi puse în lumină cu toată puterea fără ca vreodată să vezi că s-a preocupat şi de purtarea bună a naturii omeneşti sau a societăţii din mijlo cul căruia îşi ia tipurile. Faptul l-a observat şi Titu Maiorescu, care totuşi vedea în opera lui Caragiale o aplicare a spiritului "Junimei". Caragiale înfăţişează însă o critică extremă, cum i-a zis d-l Ibrăileanu, în cartea despre Spiritul critic (1909), de care am pomenit.

Piesele sale ridiculizează pe orăşeni, pe mahalagii la care ajung numai ecouri ale civilizaţiei introduse din apus; pe oamenii politici din provincie care, de asemenea, nu se pot ridica până la înţelegerea principiilor pe care le dezvoltă în cuvântări stupide sau nelogice şi pe baza cărora se mişcă în acţiunea lor politică.

Comediile sale au avut succes destul de satisfăcător, totuşi ele au rămas câtăva vreme afară de repertoriul artiştilor noştri.

După multă vreme, în stagiunea 1889-90, deodată Caragiale dă Teatrului Naţional o piesă nouă, însă de astă dată o dramă, Năpasta. Deşi criticat cu multă vivacitate de mare parte a presei, deşi succesul faţă de public a fost îndoios, ea a fost susţinută şi de Gherea prin articole speciale şi de "Convorbiri literare", unde d-l D. Nădejde a publicat mai multe articole (1897) pentru apărarea autorului.

Caragiale n-a mers însă mai departe pe calea începută, ci a părăsit teatrul, abordând nuvela.

Admirabila sa nuvelă psihologică Făclia de Paşti ne înfăţişează o faţă nouă a talentului lui Caragiale. Dar nici în calea aceasta nu persistă. Pe la 1895 începe a publica schiţe umoristice şi satirice, pe care le adună în 1901 sub titlul de Momente. 

În acestea satirizează uneori cu ironie fină, alte ori în mod sarcastic, viaţa claselor mijlocii orăşeneşti: mahalagii inculţi şi rău crescuţi, soţi lipsiţi de demnitate ai unor soţii fără ruşine, funcţionari abuzivi şi studenţi gălăgioşi, femei de naştere obscură, care, având avere, voiesc a imita traiul claselor mai înalte. Toată lumea aceasta e fără cultură sau cu o spoială ridicolă, e răutăcioasă până la cruzime, e lipsită de orice sentiment, nu urmăreşte altă ţintă decât îmbogăţirea şi traiul bun chiar cu mijloace neoneste. Câteodată ne transportă şi la ţară, dar numai ca să râdă de preoţi şi de funcţionarii din sate.

De ţăran s-ar putea zice că nu vorbeşte deloc sau vorbeşte numai bine. Singura excepţie ar fi o notiţă din "Vatra" care a dat loc unei polemici între el şi Vlahuţă.

Satira lui nu se vede a fi îndreptată nici contra claselor sociale celor mai înalte, ci mai ales contra celor mijlocii, pe care le numeşte "lume de strânsură".

Un nou volum intitulat Schiţe noi (1910) cuprinde un număr de schiţe în felul celor din precedenta colecţiune şi câteva poveşti cu subiecte luate din literatura poporană, din cele care călătoresc din limbă în limbă şi se găsesc în multe literaturi, ca Pastramă trufanda, Kir Ianulea etc. Aci toată valoarea stă în felul compunerii, în dialog, în descripţiuni. Ele sunt din acest punct de vedere dovezi de stăpânire deplină a mijloacelor acestora şi arată superioritatea lui Caragiale ca stilist.

Printre cele din urmă producţii ale lui Caragiale sunt iarăşi lucrări de un gen nou: fabule în versuri. Caragiale mai scrisese versuri; poate chiar că cu versuri a ieşit el pe arena publicităţii. Acestea din urmă apărură în revista "Convorbiri critice" (1908).

*

Pe lângă aceşti mari autori, tot la "Convorbiri" au publicat şi alţii, care, deşi nu ajung pe aceştia, nu pot fi înlăturaţi, căci prezintă destule însuşiri care să dea trăinicie măcar unei părţi din opera lor.

Astfel sunt: Teodor Şerbănescu, N. Volenti, I.C. Negruzzi, Veronica Micle, A.Naum, Matilda Poni, D.C. Olănescu.

Câţiva dintre aceştia au rămas legaţi de revista în care debutase. Aşa au fost: Nicolae Volenti (mort 1910), fost magistrat, de la care ne-au rămas două volume de poezii (1875, 1891, ed. 2-a, 1905); Anton Naum (născut 12835), fost profesor la Universitatea din Iaşi, azi pensionar şi membru al Academiei din 1894, care a publicat un volum de traduceri în 1875, un volum de poezii originale (Versuri, Iaşi, 1890) şi o poemă eroi-comică Povestea vulpei (Buc. 1903) şi d-na Matilda Poni (născută Cugler), care a început a publica poezii chiar din primii ani ai "Convorbirilor literare", iar în 1874 a publicat un volum (Poezii, Iaşi, Goldner). Sunt bucăţi fără emoţiuni puternice, fără accente energice, dar expunând sentimente intime cu delicateţă aleasă. Aşa e, de exemplu, poezia următoare: 

Floarea-n câmp când veştejeşte
Alta-n locu-i înfloreşte;
Dar în pieptul omenesc
Florile când veştejesc
Cade roua în zadar,
Alte-n loc nu mai răsar. 

Neapărat nu mai notăm pe I. Negruzzi, directorul revistei.

Teodor Şerbănescu (1837-1901) a fost militar şi s-a retras la pensie cu gradul de colonel, a publicat poezii lirice de natură intimă care au avut mare succes, mai ales prin ajutorul melodiilor ce i s-au adaptat de diferiţi compozitori, între care G. Cavadia. Lucrările lui au fost adunate în volum numai după moartea lui, prin îngrijirea d-lui Tr. Djuvara (Buc. 1902).

Veronica Micle (1850-1889) începe să publice încă din 1870 şi colaborează întâi la "Convorbiri literare", apoi la diferite reviste din Bucureşti. Poeziile sale s-au adunat într-un volum (1887, Buc. Haimann), iar în 1889 a dat la lumină o broşură de versuri pentru copii.

D.C. Olănescu, asemenea, s-a depărtat de "Convorbiri" a publicat în alte reviste poezii originale şi traduceri şi apoi a înfiinţat însuşi o importantă revistă literară.

Pe lângă toţi aceşti autori, "Convorbirile" au încă un mare succes; în coloanele lor Ion Ghica începe a doua serie de operelor sale şi acelea care au în adevăr valoare literară şi-l clasează printre marii noştri scriitori.

Numele lui Ghica s-a întâlnit de multe ori în istoria literaturii şi culturii noastre. Acum însă prin publicarea Scrisorilor către Alecsandri el ajunge la punctul culminant al activităţii sale; este deci momentul a o studia în întregul ei.

Ioan Ghica (1816-1897). Născut la Bucureşti, studiază mai întâi la Sfântu-Sava, luând lecţii de gramatică de la Heliade. Se duse apoi la Paris, unde urmă Facultatea de ştiinţe şi la şcoala de mine.

La 1841 dobândise titlul de inginer de la şcoala de mine şi se întorcea în ţară cu gândul să fie întrebuinţat la exploatarea salinelor sau să dobândească o catedră la Sfântu-Sava. Cu gândul acesta, alcătui el un proiect pentru scoaterea sării şi-l dete rudei sale Iancu Oteteleşeanu, unul din concesionarii salinelor, dar a fost respins de coasociaţi sub cuvânt că e prea costisitor.

Fiind rău văzut la Palat din cauza ideilor sale liberale, pe care le manifesta cu orice ocaziune, tatăl său îl sfătui să se ducă la Iaşi pentru câtva timp. Câţiva boieri i-au dat la plecare o scrisoare către Mihail Sturdza, căruia îi propuneau a se face domn în Muntenia în locul lui Alexandru Ghica, despre care se ştia că are să fie în curând scos - şi să se realizeze cu acest chip unirea. Domnul Moldovei a citit cu plăcere scrisoarea, dar i-a spus că nu poate primi să lucreze pentru această idee, fiindcă o crede inoportună.

După ce petrecu câtăva vreme la Iaşi, Ion Ghica era gata să plece în străinătate, când într-o zi, cunoscând pe Nicolachi Şuţu, care era efor al şcoalelor, acesta îi propuse să rămâie în Moldova şi-i oferi o catedră la Academia Mihăileană. Coleg cu Mihail Kogălniceanu, el începu lecţiuni de matematică, de geologie şi de economie politică. Societatea ieşeană arătă interes acestor cursuri noi şi ne spune însuşi Ghica în scrisorile sale că, afară de şcolari, asistau la cursurile de economie politică şi persoane străine.

Profesorii cei noi, cu amicii lor, produceau o adevărată mişcare în spiritul public, gonind o sumă de idei ruginite. Ca şi mai bine să fie ajuns acest scop, Ghica, împreună cu Kogălniceanu şi Alecsandri fundează o "foaie ştiinţifică şi literară".

Venind în Bucureşti, el fu unul din organizatorii revoluţiunii de la 1848. În partidul naţional, care a produs această mişcare erau două curente: unul moderat, care nu voia reforme prea radicale în fruntea căruia se aflau Heliade, Tell ş.a., altul înaintat, condus de Rosetti, I.C. Brătianu, Ion Ghica, Bălcescu ş.a.

Revoluţia proclamată de întreg partidul, deveni după fuga lui Bibescu, stăpână pe situaţie. Guvernul provizoriu, îndată ce trecură primele momente de agitaţiune, se apucă de lucru, prepară legi, prepară chemarea unei adunări constituante şi numi re prezentanţi oficiali: la Frankfurt (dieta Germaniei) pe Ioan Maiorescu, la Paris pe Alexandru Golescu şi la Constantinopol pe Ioan Ghica.

Ghica se afla în capitala Turciei încă din mai, înainte de izbucnirea revoluţiei, trimis ca să pregătească spiritele oamenilor politici. Generalul Aupick, reprezentantul republicei franceze, l-a primit bine şi l-a încredinţat de sprijinul său pe lângă guvernul turcesc. Prin intervenirea acestuia a scăpat de arestare, când s-a aflat că în Bucureşti s-a răsturnat ordinea stabilită de lucruri.

În septembrie 1848, fruntaşii mişcării revoluţionare, fură exilaţi. Ghica rămase la Constantinopol, silindu-se să deştepte în lumea diplomatică simpatii pentru români.

În 1853 a publicat sub pseudonim (G. Chainoi) o broşură cu titlul Dernière occu pation des principautés relativă la intrarea ruşilor în Moldova şi Muntenia. Tot atunci a dat ministerului turcesc un memoriu, arătând importanţa ce ar avea participarea României la războiul care se pregătea atunci contra Rusiei, război ce avea să se nu mească al Crimeei.

În 1854, i s-a propus de ambasadorul englez să se ducă guvernator (bey) în insula Samos, unde era cuibul piraţilor din arhipelag. El, după stăruinţele amicului său, Re şid-Paşa, a primit sarcina pentru trei luni, dar a stat câţiva ani (1854-1859) reuşind prin măsuri înţelepte şi prin ajutorul unui vas francez să stârpească pirateria din arhipelag.

Venind în ţară, fu ministru în Moldova şi în Muntenia.

La 1866 fu dintre conducătorii mişcării care răsturnă pe Vodă Cuza.

De la 11 februarie a fost în mai multe rânduri ministru şi prezident de consiliu; apoi a reprezentat ţara la Londra în curs de vreo nouă ani, dar din cauza boalei şi bătrâ neţii, s-a retras şi a murit apoi la moşia sa.

La 1874, Ion Ghica a fost ales membru al Academiei şi în mai multe rânduri a ocupat locul de prezident.

Operele lui Ion Ghica nu sunt numeroase, dar sunt foarte meritorii.

Convorbiri economice 1865-1876, sunt o încercare pe deplin izbutită de a pre zenta într-o formă cât se poate de simplă diferite chestiuni de economie politică, mijloc întrebuinţat de Jules Verne şi mai târziu de Camille Flamarion pentru răspândirea cu noş tinţelor de matematică, geologie, astronomie etc., nu în formă dogmatică, ci în naraţiuni şi dialoguri animate şi pline de spirit. Pe lângă fondul ştiinţific, întâlnim aci descrieri de obiceiuri, detalii asupra situaţiunii politice din timpul în care sunt scrise, cum şi modele de stil, precum descrierea Cişmigiului, portretul lui Mavrogheni domni torul, Bucureştii acum o sută de ani ş.a.

Pentru analizarea ideilor sale, Ghica se serveşte de mai multe procedări. Uneori între buinţează forma de scrisori, alteori schiţează o mică povestire în care intereca lează chestiile pe care vrea să le discute; pentru altele alege forma dialogică.

Negreşit, ca cunoştinţe de economie politică teoretică, nu dă nimic nou, dar el nu prezintă originalitate numai în modul cum face chestia accesibilă, adică cum îşi îndeplineşte misiunea de vulgarizator, ci în detaliile despre stări de fapt din ţara noastră din epoca în care scria. Cititorul deci, nu numai că va înţelege lesne ce este creditul, ce sunt împrumuturile statului, ce este proprietatea etc., dar va vedea cum era în anume epocă starea creditului public la noi, în ce stadiu se aflau împrumuturile statului, ce probleme erau legate de chestia proprietăţii ş.a.

Prima chestie pe care o cercetează autorul este munca. După o introducere, în care caută în toate chipurile să depărteze pe tineri de la funcţionarism, arătând că sunt mai bune carierele libere şi în special industria şi comerţul - trece la studiul pro priu-zis. Pentru aceasta imaginează un caz. Un părinte, om cu puţină ştiinţă de carte, dar foarte ambiţios, care se îmbogăţise prin agricultură, doreşte să vadă pe fiul său funcţionar şi cât de curând ministru. Pentru acest scop îl trimite în Franţa ca să se facă doctor în drept. Tânărul stă acolo 8 ani, dar învaţă literele la Sorbona şi agricultura la Grignon. Acest tânăr face cunoştinţă pe vapor cu autorul şi-i scrie apoi întâm plările vieţii sale. Aci se vede cât s-a supărat bătrânul părinte când a aflat că fiul său nu e om de legi şi că vrea să stea la ţară şi să se ocupe cu agricultura şi cu opere literare. Aci se văd deosebirile de concepţii între cel care crede că numai funcţiile statului sunt ono rabile şi importante, pe când celelalte ocupaţii sunt inferioare şi între cel care socoteşte că munca este onorabilă. De aci consideraţii asupra muncii intelectuale şi a celei manuale şi în legătură cu acestea chestia maşinilor, a concurenţei, a asociaţiei etc.

În aceste Convorbiri Ghica discută mai ales munca, creditul, împrumuturile statului, proprietatea, industria, finanţele. El îndeamnă pe români a se deda la meserii şi la comerţ, căci "o naţiune fără industrie nu poate progresa". În dezvoltarea bogăţiei naţionale stă îmbunătăţirea stării tuturor categoriilor sociale, deci şi a ţăranilor care suferă de atâtea lipsuri. Şi în legătură cu această chestie el face următorul tablou al situaţiunei poporaţiei rurale:

"Muncă ostenitoare, mâncare proastă şi puţin hrănitoare, lipsă de încălţăminte, îmbrăcăminte uşoară, aşternut neodihnitor, adăpost rău, apă stătută şi înverzită în mijlocul satelor, tifosul şi lingoarea, vărsatul, angina difterică şi frigurile în permanenţă şi vara şi iarna, fac ca femeile să devie din ce în ce mai anemice şi mai chlorotice, copiii limfatici, slabi şi bolnăvicioşi."

Alte începuturi de opere de vulgarizare sunt: Omul fizic şi intelectual (Buc. 1866) şi Pământul şi omul (Buc. 1884). Această din urmă este o culegere de arti cole despre filozofia naturii. Este adresată tinerimii, care va trebui să înţeleagă "mulţu mirile spiritului omului care intră cu investigările sale în regiunile înalte ale ştiinţei".

Dar ajungem la Scrisorile lui.

Ghica era vechi prieten cu Alecsandri. Se cunoscuse în Paris poate în anul 1835, petrecuse împreună şi se întorsese în patrie: unul, literat în Moldova, altul, om de ştiinţă, în Muntenia. Dar vechii prieteni se întâlniră din nou în Iaşi în 1840, când întocmiră foaia "Propăşirea". Despărţiţi din nou se regăsiră când cele două principate se uniră, politica îi apropie, fiind şi unul şi altul miniştri ai noului domnitor; tot politica îi separă după 11 februarie 1866, căci Alecsandri nu a luat parte la mişcare contra lui Cuza. Alte împrejurări veniră mai târziu şi vechii tovarăşi îşi reluară relaţiile, ba le făcură şi mai cordiale. Ghica petrecea adesea la Mirceşti şi vorbea de fapte din trecut. Din aceste discuţiuni se născu ideea de a scrie amintirile lor şi astfel în aprilie 1880 apăru în "Con vorbiri literare" prima scrisoare din Corespondenţa între V. Alecsandri şi I. Ghica.

Alte scrisori urmară, mai multe ale lui Ghica şi câteva ale lui Alecsandri. În 1885 ele fură întrunite în volum şi tipărite cu o prefaţă semnată de I. Ghica.

"Oaspe iubit, zice Alecsandri despre acest volum, el va veni să ia loc în familiile române spre a le povesti cu graiul său limpede, vesel, plăcut, câteva scene de la începutul secolului nostru sau din zilele noastre şi a desfăşura o galerie originală de figuri ce poartă sigiliul caracteristic al epocei."

Aici întâlnim o sumă de date autobiografice şi pagini ce vor servi istoricilor, care se vor ocupa cu viaţa românească în secolul trecut. Aici aflăm o minunată descriere a ciumei lui Caragea, modul cum se făceau nunţile pe la începutul secolului trecut. Ni se înfăţişează, de asemenea, starea şcolilor acum 50 de ani cu acei dascăli tipicari, ignoranţi, care băteau pe şcolari cu băţul sau aruncau cu papucul după ei - cum e figura dascălului Chiosea, dar făceau acestea "împinşi de un instinct bun şi generos, fără să aibă cunoştinţă de binele ce făceau ţării lor". Viaţa lui Ghica în insula Samos se găseşte povestită în cele două scrisori despre Căpitanul Laurent. Câteodată tratează şi chestii teoretice ca Libertatea, Egalitatea, Legile.

Între aceste epistole se află şi studiul asupra lui Ioan Câmpineanu, pe care l-a citit la Academie, precum şi interesante amintiri despre Grigore Alexandrescu.

Volumul se termină cu cu articol asupra lui Bălcescu. Acesta a fost amic bun cu autorul şi în timpul cât Ghica se afla la Constantinopol, iar Bălcescu, după 1848, prin Transilvania, au întreţinut o lungă corespondenţă.

Această corespondenţă a dat prilej unui alt volum intitulat Amintiri din pribegia după 1848, scrisori către V. Alecsandri (Buc. 1889). Acest volum nu e o lucrare lite rară, ci o culegere cu o mare valoare documentară.

Aici se află multe scrisori ale lui Bălcescu, ale lui Heliade, Golescu, Rosetti ş.a. Atât aceste scrisori, cât şi capitolele explicative, presărate cu aduceri aminte foarte intere sante, sunt dispuse ca material numai, autorul neavând în vedere a trata o ches tiune în întregul ei. Vom afla aci stăruinţele depuse de o parte din emigraţi, ca să împace pe români cu ungurii, mergând până acolo ca să organizeze o legiune ro mânească des tinată a lupta alături de unguri, - stăruinţe care n-au ajuns la rezultat. Vom vedea atinse şi alte o sumă de fapte din epoca 1848-1852. Din nenorocire însă, vom vedea aci certurile dintre emigraţi, acuzaţiunile ce-şi aduceau unii altora, chiar ura cea mai cumplită uneori. Aceasta însă era interesantă situaţiunii lor, căci însuşi Ioan Ghica zicea că "exilatul depărtat de patrie, despărţit de familie şi de toate afecţiunile sale din tinereţe şi din copilărie, trăit în lipsă şi privaţiuni, de abia tolerat în pământul unde a putut găsi un trist adăpost, îşi înăspreşte spiritul, îşi împietreşte inima, se crede persecutat, trădat, spionat şi devine bănuitor şi de multe ori chiar nedrept şi pizmuitor".

*

Dintre toţi autorii cu care se mândresc "Convorbirile literare", nici unul n-a exercitat o influenţă aşa de mare ca Eminescu. Se poate zice că a făcut şcoală. Dintre elevii săi, unii, fără vreun puternic talent, au reuşit să-i imiteze numai forma, dar n-au dat opere personale; alţii însă s-au eliberat mai curând sau mai târziu de influenţa modelului şi şi-au luat zbor liber. Între aceştia, cel mai însemnat este, desigur, Vlahuţă.

Alexandru Vlahuţă (născut 1858) e bârlădean, a făcut studiile în Iaşi, a fost câtăva vreme avocat în Târgovişte şi apoi profesor în Bucureşti. Apoi s-a devotat numai literaturii, ocupând în acelaşi timp o funcţiune cu caracter literar în administraţia Casei şcoalelor.

Poeziile cu care s-a făcut cunoscut s-au publicat în "Convorbiri literare", dar legătura lui cu "Junimea" sta numai în faptul că a avut un cult pentru Eminescu.

În 1887 a scos primul volum de poezii, care a provocat aprecieri diferite. Lăudat de admiratorii lui Eminescu, a fost criticat cu severitate şi fără dreptate de amicii lui Macedonschi. În această privinţă se poate cita un articol al profesorului Bonifaciu Florescu în revista "Peleşul" (1887).

După ce a mai publicat câteva colecţii de poezii, precum Iubire (1896) şi diferite ediţii, a dat în 1904 (Minerva) un volum care cuprinde întreaga sa operă poetică. Aşezarea bucăţilor e foarte puţin nimerită. Se pare că a vrut să le dea o ordine potrivită cu o idee, dar această idee nu se poate vedea desluşit. E de preferat ordinea cronologică, fiindcă poate mai lesne să-şi dea seama cineva de evoluţia talentului unui poet. În frunte e Cuvântul, în care vorbeşte despre rolul poetului. E un rol social: el care are puterea de a face să bată mii de inimi la un fel, nu trebuie să se ocupe de mizeriile şi de durerile sale personale. Aceasta e o concepţie de mai târziu a lui Vlahuţă şi nu se potriveşte cu colecţia întreagă a poeziilor sale, care sunt mai mult personale.

În primul rând el a cântat iubirea. Între poeziile acestea sunt unele narative sau lirice care cântă iubirea altora şi se înduioşează de suferinţele tinerilor care se iubesc şi pe care nenorocirile îi despart (Ce dor, Ce te uiţi cu ochii galeşi, În mănăstire). Sunt altele care exprimă propriile sale sentimente. Din acestea nu se poate recon stitui un roman de amor, ca din ale lui Eminescu; găsim numai începuturi timide, speranţe şi iluzii ale unui amor care de-abia se manifestă. Mai găsim fericirea iubirii (grupul: În fericire), dar nu urmările tragice ale unui amor dispreţuit sau ale unei gelozii zgu du itoare; de-abia (în Eternul cântec) se vede un regret pentru un amor atins şi poetul se învăluie în filozofia resemnării.

A doua grupă de poezii o formează acelea care arată ecoul pe care-l produce în sufletul poetului şi al altora credinţa în Dumnezeu., El nu e un ateu şi dacă credinţa sa trece prin momente de îndoială (La icoană şi Dormi, iubito), totdeauna credinţa iese învingătoare.

Cele mai multe şi cele mai izbutite poezii sunt cele care se raportează la problema vieţii. Din ele reiese că viaţa e tristă, iar cauzele sunt de natură personală şi de natură generală.

Pricina personală este situaţia scriitorului în societate. Scriitorul, şi în special poetul, este fiinţa care adânceşte problemele vieţii, care cugetă şi suferă pentru ceilalţi oameni, dar e privit ca inferior, pentru că e sărac, şi vine din clasa de jos a societăţii. Tu eşti poet arată lămurit nemulţumirea împotriva celor ce privesc pe poet ca un obiect de curiozitate sau de distracţie, iar Linişte, dedicată amicului său Dela vrancea, vorbeşte pe larg despre inferioritatea poetului, care nu poate îndura nici 

... mila rea şi dispreţuitoare
Cu care-l privesc bogaţii din deşarta lor splendoare 

nici trimful pretinşilor poeţi, linguşitori ai celor puternici şi scriitori "în gustul tuturor"; de aceea îl îndeamnă să fugă de splendoarea avuţiei, a renumelui şi a gloriei: 

Lumea ce ai fost visat-o negăsind-o nicăirea,
Caută-ţi în tine însuţi liniştea şi fericirea. 

O poezie provenită din aceleaşi preocupări este Delendum, care conchide însă cu un îndemn la inacţiune.

Pricina generală este eterna problemă a existenţei. De ce trăieşte? se întreabă el în poezia Cugetări, cam lungă, dar exprimând ideile cu multă plasticitate. Şi când viaţa nu-ţi mai oferă nici o atracţiune, e lesne "să-ţi arunci un glonţ în creer" (Din prag); dar nu te lasă natura dimprejur, viaţa însăşi, dragostea de viaţă; ar trebui să omori întâi această dragoste şi apoi să te omori şi tu.

Vlahuţă a publicat şi nuvele. Prima colecţie de nuvele Din durerile lumii, tratează aceleaşi subiecte ca şi poeziile lui de la început. A doua intitulată Din goana vieţii (Buc.1892), cuprinde puţine nuvele şi mai multe articole de ziar, critici sociale şi literare.

După ce a lucrat cu Hasdeu la "Revista Nouă" a căutat să fie însuşi conducător şi a făcut două încercări de acest fel: în 1893, când a scos "Vieaţa" şi în 1901 când a scos "Semănătorul". Mai târziu a stat departe de grupările literare şi a dat concursul său numai revistei "Viaţa românească" din Iaşi.

În a doua parte a activităţii sale a produs puţine poezii, dar acum a descris fru museţile ţării în România pitorească (1901) şi faptele mai însemnate din istoria patriei în Din trecutul nostru (1908). În anii din urmă a consacrat un mare studiu pictorului Grigorescu (1910), pe care l-a iubit şi l-a admirat ca pe artistul desăvârşit al naturii şi ţării române.