1. Epoca lui Heliade

(1830-1848)

Heliade Rădulescu (1802-1872) a fost fiul unei familii modeste, originară din Târgovişte, stabilită în Bucureşti. La vârsta de 7-8 ani început să înveţe cartea grecească cu dascălul Alexe; mai târziu a luat lecţiuni cu dascălul Naum, care pare a fi călugărul învăţat Naum Râmniceanul, iar româneşte a învăţat singur, citind cu mare greutate Alexandria. Studii superioare a făcut la şcoala grecească de la Măgureanu (între 1815-1818). În vremea aceasta venise în ţară George Lazăr şi reuşise a dobândi un loc între profesorii de la Sf. Sava. Cursurile lui le-a urmat Heliade şi, cu ce ştia dinainte, cu ce a învăţat de la dascălul ardelean, cu ce a studiat singur, a ajuns în 1822 profesor în locul lui Lazăr şi a stat până la 1828. După unele informaţii a dat lecţii şi mai târziu, dar lucrul nu e sigur.

Pe atunci nu se putea vorbi de o specializare. Heliade ne spune că preda gramatică şi retorică, istorie şi geografie, logică şi matematică. Ca să-şi poată îndeplini îndatorirea, a trebuit natural să înveţe limbi străine, cea română fiind atunci lipsită mai de tot de cărţi de acest fel. Bibliografia românească veche ne-a arătat o singură geografie, tradusă de Amfilohie Hotiniul din italieneşte (1715), o singură carte de retorică, a lui Molnar (1798), o singură logică, a lui Micu (1799).

Pentru aritmetică erau mai multe cărţi: una tradusă tot de Amfilohie (1795), alta a lui Şincai (1785) şi două tipărite la Viena cu text românesc şi nemţesc (1777-1783).

Istoria şi gramatica erau mai bine reprezentate prin scrierile ardelenilor Micu, Şincai şi Maior şi prin ale altora mai puţin însemnaţi cu Radu Tempea (1797), Paul Iorgovici (1799) şi Ion Alexe (1826) şi alţii. În principate apăruse numai două cărţi de acest fel: a lui Ienache Văcărescu (1787) şi lui Toader Şcoleriu (Iaşi, 1789).

Nu putem şti cât va fi cunoscut Heliade din această listă de cărţi, dar ştim că el a tradus din franţuzeşte o carte de aritmetică (după Francoeur, tip. 1832), una de logică (după Condillac, netipărită), una de geometrie (după Legendre, tip. 1837), una de gramatică (tip. în 1828).

Cu această gramatică apare Heliade pe arena publicităţii. Ea îi servise pentru predare cursului său şi fusese citită în întrunirea unei asociaţii literare la care se raportă într-un pasagiu unde vorbeşte de alfabet şi de înlăturarea unor litere dintr-însul, zicând că a făcut "după hotărârile cinstitei societăţi literare a românilor".

Comparată cu gramaticile anterioare, ea nu se prezintă cu un merit deosebit de originalitate: planul seamănă întrucâtva cu al lui Tempea, iar terminologia se găseşte aproape în întregime la înaintaşii săi. Trebuie să-i recunoaştem numai că a avut curaj ca acolo unde aceia puneau două nume (ex. Loga zice: "nume înfiinţătoare sau substantive") el să aleagă unul şi pe cel mai nimerit ("substantive") care va rămânea, pe când Văcărescu zice numai "interieţione", Heliade pune: "zicere de glăsuire sau interecţie" în limbă. Are şi el însă cazuri unde ezită; important este faptul acesta al simplificării alfabetului cirilic şi mai ales este preţioasă prefaţa.

Deşi cam lungă şi tratând chestii care nu mai pot prezenta azi interesul de atunci, ea arată însuşirile literare ce vor caracteriza totdeauna stilul lui Heliade: întrebuinţarea glumei pentru a scăpa de greutatea unei discuţiuni teoretice; un humor care ar putea fi simţit şi azi, dacă n-ar avea multe expresii vulgare. Ea stabileşte şi câteva principii cu privire la ortografie, la termenii tehnici etc. care denotă din partea autorului o rară claritate de spirit şi o înţelegere minunată a realităţilor. E de regretat că nu a păstrat această din urmă însuşire în lucrările sale de mai târziu.

Lăudând ortografia italiană, stabileşte principiul că "ortografia aceea a stătut mai norocită care s-a supus la mai puţine reguli". Şi pentru a face ideea sa şi mai clară, adaugă:

"Aici îndrăznesc a vorbi pentru fraţii noştri din Transilvania şi Banat, care sunt vrednici de toată lauda pentru ostenelile ce pun pentru literatura românească. Pentru ortografia însă care vrea s-o introducă scriind cu litere latineşti, bine ar fi fost să urmeze, duhul italienesc, adică a scrie după cum vorbim şi să nu să ia după ortografia franceză şi englezească, care păzeşte derivaţia zicerilor şi de care singuri ar voi acum să se scuture".

Dacă Heliade ar fi stăruit în aplicarea acestui principiu, când i-a venit şi lui rândul să scrie româneşte cu litere latine, s-ar fi câştigat multă vreme pierdută şi s-ar fi înlăturat multe discuţiuni zadarnice. Atunci fonetismul, pe care-l lăuda Heliade la 1828, ar fi devenit principiul ortografiei noastre, graţie autorităţii de care s-a bucurat el şi câştigul ar fi fost imens pentru cultura română.

Chestiunea termenilor tehnici a trebuit să fie pentru el, profesor de gramatică, de aritmetică şi de alte ştiinţe, o preocupare de toată ziua. În această privinţă el critică şi pe aceia care nu vor să împrumute, ci fac vorbe româneşti noi zicând "cuvântelnic" în loc de "dicţionar", "amiazăziesc" în loc de "meridian" ş.a.; critică şi pe acei care iau vorbele aşa cum se găsesc în limbile străine, zicând: "patriotismos" ca grecii, "ocazion" ca francezii, "soţieta" ca italienii, "privilegium" ca latinii etc. şi propune ca: "vorbele străine să se înfăţişeze în haine româneşti". El va zice dar: patriotism, ocazie, societate, privilegiu etc.

Un fapt mai important decât publicarea gramaticei este apariţiunea "Curierului".

În principatele române pe la finele secolului XVIII şi în primii ani ai secolului XIX începuse să pătrundă diferite ziare străine, mai ales franceze, germane şi greceşti.

Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede ştirile despre întâmplările din ţară şi din străinătate se simţise de mult şi se citează câteva încercări, dar nici una nu ajunge la o desăvârşită închegare înainte de opera lui Heliade.

Ziarul este anunţat printr-un prospect fără dată - trebuie să fi fost în februarie cel mai târziu, căci zice că va apărea la începutul lui martie 1829 - în care ni se spune că va purta titlul de "Curierul Bucureştilor" şi va ieşi în 1/2 coală de două ori pe săptămână. Abonamentul era în Bucureşti 2 galbeni împărăteşti pe an, iar pentru provincie se adaugă plata transportului. Sumele trebuie să se depună la diferiţi corespondenţi de prin oraşe, iar în Bucureşti la "dătătorii gazetelor" I. Eliad şi C. Moroiu.

Zic "gazetelor" pentru că tot ei tipăreau şi "Buletinul Oficial" care le era plătit de guvern.

Încet, încet, "Curierul românesc" devine ecoul întregii mişcări literare din ţară; ba el îşi face o datorie să reproducă din confratele moldovean "Albina românească" a lui Asachi, ştiri politice, culturale, literare şi mai târziu să facă acelaşi lucru faţă de ziarele din Braşov ale lui Bariţ: "Gazeta de Transilvania" şi "Foaia literară".

În "Curier" urmărim noi progresul şcoalelor prin dări de seamă la finele anului şi prin discursurile ţinute la diferite ocazii.

În el vedem naşterea şi primii paşi ai teatrului românesc.

În el găsesc coloane deschise, după bătrânul Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Ion Voinescu, Costache Aristia, Cezar Bolliac, Costache Bălăcescu, Viişoreanu, K. Caragiale, G. Baronzi, Ion Catina, I. Genilie ş.a. unii din ei rămaşi necunoscuţi, iar alţii ilustrându-se mai târziu prin lucrări de valoare.

"Curierul românesc" ne ţine în curent cu tot ce se publică în limba românească, mai ales în Valahia. El ne face cunoscute foile literare ce apar în vremea aceasta, cum este "Foaia ştiinţifică şi literară de la Iaşi" şi "Magazin istoric" din Bucureşti, pe lângă foile proprii ale lui Heliade: "Gazeta Teatrului" (1835) şi "Curierul de ambe sexe" (1836).

În "Curier" se naşte critica literară în literatura română. Ea se înfăţişează prin mici notiţe, în care se apreciază valoarea scriitorilor şi a celor ce publică scrierile lor în diferite broşuri.

Prin "Curier" Heliade se formează încet, încet. Spiritul lui se îmbogăţeşte prin citiri variate şi o sumă de idei culturale şi literare se răspândesc în public. El devine o personalitate şi în locul rolului modest ce socotea la început că are foaia sa, el o vede acum cu un rol mare. Aceasta o spune în no. 93 din anul 1842:

"Această foaie a fost înainte mergătoare şi ferice vestitoare a aşezămintelor celor noi şi progresive ce am dobândit; limba ei a crescut dimpreună cu cunoştinţele naţiei şi colecţia perioadelor sale poate fi cel mai îndestulător ajutor la istoria literaturii noastre".

În 1834 Heliade fondează împreună cu Ioan Câmpineanu Societatea Filarmonică, având de scop să ajute propagarea culturii în genere şi în special să lucreze pentru înfiinţarea unui teatru. Îndată ce se constitui, societatea încredinţă direcţia lui Heliade.

Acesta deschise cu Aristia o şcoală în care se învăţa literatura, declamaţia şi canto, pentru ca mai târziu să se producă actori pentru teatrul naţional. Rezultatele şcoalei se văzură la examenul general, când şcolarii jucară Mahomet al lui Volatire şi Amphytrion al lui Moliere şi una din eleve cânta cavatina lui Bellini Piratul. Cu acel prilej Heliade rosti un discurs în care arătă importanţa teatrului pentru progres, înfăţişă cu culori vii cât de grea, dar cât de nobilă e cariera artistică şi se ridică în contra prejudecăţilor ce are lumea faţă de actori, pe care îi consideră numai ca nişte comedianţi, lăsaţi în voia întâmplării, când ei sunt nişte slujbaşi ai statului spre formarea bunelor obiceiuri şi a limbii naţionale.

Societatea, încântată de munca lui Heliade, îl alese ca director şi pentru al doilea an. Lucrurile merseră bine, se strânseră fonduri importante, se traduseră o mulţime de piese.

Societatea Filarmonică era însă oarecum continuarea unei alte asociaţiuni, parte secretă - cu scop politic, parte pe faţă - cu scop literar. Din cauza aceasta s-au născut tot felul de bănuieli în privinţa ei şi după câţiva ani s-a desfiinţat.

Împrejurările acestea aduseră amestecul lui Heliade în afacerile politice. După ce luă o dată poziţia contra ruşilor, când aceştia voiră să introducă un articol adiţional în Regulamentul Organic prin care îşi stabileau noi drepturi politice (1836), porni iarăşi contra lor, când cu încercarea lui Trandafilov de a lua în concesiune exploatarea minelor (1844).

Atunci scrise fabula cunoscută Măcieşul şi florile. De atunci deveni un mare adversar al Rusiei şi e natural să-l vedem luând parte la toate mişcările împotriva protectoratului rusesc şi să fie între fruntaşii revoluţiei din 1848.

El este autorul proclamaţiunii ce s-a citit la Islaz la 9 iunie 1848; el fu, după abdicarea lui Bibescu, membru al guvernului provizoriu. Acest guvern avu o viaţă foarte scurtă şi foarte agitată, schimbându-şi forma şi compunerea de trei ori, pregătind câteva proiecte de legi ce avea să supună viitoarei constituante, se văzu înlăturat de puterea turcilor, care trimiseră armată la Bucureşti şi înlocuit cu o căimăcănie ce avea de scop să restabilească vechea stare de lucruri şi să pună la loc Regulamentul. Această întoarcere a reacţiunii se completă prin convenţiunea de la Balta-Liman (1849), care nu mai îngăduia principatelor să aibă domni pe viaţă, ci le acordă numai pe 7 ani.

Fruntaşii şi părtaşii la mişcarea din 1848 fură pedepsiţi cu exilul. Fiindcă se considerau ca supuşi ai Porţii, guvernul otoman le oferă să-i interneze pe toţi într-un oraş şi să-i întreţie pe socoteala lui. Unii primiră şi se duseră la Brusa în Asia Mică. Alţii refuzară şi porniră pe unde putură. Heliade trecu în Transilvania, unde stătu două luni. De aici, după un drum de 50 de zile ajunge la Paris. În Paris se întâlneşte cu alţi români emigraţi şi începu a lucra pentru a face cunoscut guvernelor străine plângerile românilor. Călătoreşte cu acest scop şi la Londra. Dar aceste împrejurări aduc şi oarecare neînţelegeri între emigraţi şi ajung din discuţie în discuţie la acuzaţii grave şi la o adevărată luptă între ei. Cine citeşte colecţia de scrisori a lui Heliade (publicată de R. Locusteanu în 1891) şi colecţia publicată de Ion Ghica (Amintiri din pribegia după 1848, Buc. 1889) va putea înţelege cât de adânci erau dezbinările între emigraţi. Din Paris se duce în insula Chios unde-i era familia şi stă acolo până la finele anului 1853. În cursul anului 1854 a stat câteva luni la Şumla, pe lângă armata lui Omer Paşa, de unde a venit pentru câtva timp la Bucureşti.

E de notat că e, poate, emigrantul care a intrat mai târziu în ţară, căci de abia în 1859 îl vedem stabilit în Bucureşti.

Restul vieţii sale a fost consacrat în mare parte literaturii, dar l-a preocupat mult să-şi apere nu atât opera sa literară, cât mai ales opera politică de înainte de a pleca din ţară.

Acţiunea aceasta se vede în cele două memorii asupra mişcării din 1848: Mémoire sur l'histoire de la régénération roumaine (1851) în care se ocupă de mişcarea din 1848 - şi Souvenire et impressions d'un proscrit (1850), în care tratează aceeaşi parte a istoriei noastre, însă din punct de vedere mai personal. Se vede asemenea în cartea intitulată Spiritul şi materia sau Echilibrul între antitese o colecţiune de articole politice şi istorice, publicate între 1859-1869, pe care voieşte a le reuni într-un tot, legându-le de o idee generală: ideea antitezelor.

"Misia acestei scrieri, zice autorul, va fi spre a arăta durerile românului în genere, nevoile şi aspiraţiunile lui. Luptele scrierii acesteia vor fi de a combate, cu cuvântul şi cu moderaţie pe arena drepturilor adevărat naţionale şi a legilor, atât terorismul baionetelor de orice natură cât şi terorismul cuţitelor şi armelor ascunse ale mercenarilor conduse de venetici".

După prefaţă, începe seria articolelor: superstiţia şi ateia, tirania şi anarhia, boierii şi ciocoii etc. În acest din urmă articol, dă ca "anexe istorice" o sumă de acte relative la constituirea şi funcţionarea Societăţii Filarmonice, care prezintă un interes deosebit. Vorbeşte apoi de revoluţia de la 1848, căutând să înnegrească pe unii din luptătorii cu care nu se înţelesese în timpul acela. Partea I se termină cu cântul II din poema epică Mihaida.

Partea II continuă a analiza idei antitetice: Guvernul şi Poporul, Progresul şi conservaţia, Vot universal şi răsboi universal etc. [Concluzia generală a operei, pe care caută s-o facă a reeşi la tot pasul, este echilibrul antitezelor, cu deosebire în ordinea politică. Nu trebuie să fie nici prea multă libertate, nici prea multă restricţiune, ci moderaţie în tot. Dacă autoritatea sau guvernul va fi prea puternic, se va naşte tirania, dacă din contră poporul va fi mai puternic, se va naşte anarhia. Prin urmare, nu numai progres, nu numai conservare, ci progres şi conservare deodată. Cine conservă are, zice dânsul - şi cine are poate progresa mai repede.

Ca însuşiri de stil, trebuie să recunoaştem că, deşi limba e împestriţată cu multe latinisme, cu toate acestea vivacitatea expresiunii te captivează şi te face să urmăreşti cu interes povestirea. Părţile în care se încearcă a face filozofia istoriei, a trage legi generale, sunt slabe şi lipsite tocmai de însuşirile unei cercetări cu adevărat ştiinţifice: însă naraţiunile istorice, anecdotele, dialogurile, trăsăturile de spirit, cu care presară scrierea, sunt pline de farmec.

Deşi scrise cu patimă politică, articolele acestea sunt importante prin amănuntele ce ne dau despre revoluţia din 1848, despre societatea filarmonică şi ne arată modul cum s-au privit de o parte din oamenii noştri politici diferite chestiuni, ca unirea, împroprietărirea ţăranilor ş.a.

Heliade a fost numit membru fondator al Academiei, a fost ales şi prezident, dar, se pare că din cauza unor chestii de ortografie, în anii din urmă nu s-a mai interesat de lucrările acestei instituţii.

Deşi în ultimii ani era bolnav şi nu mai putea produce, moartea sa (28 aprilie 1872) a fost simţită de români ca o mare pierdere. Ziarele se întreceau în caracterizări mai elogioase, numindu-l: cel mai mare poet, acel care ne-a învăţat a scrie şi a citi româneşte cu litere străbune, cel dintâi gramatic, cel dintâi profesor, cel dintâi jurnalist, părintele literaturii. Pierderea lui fu un doliu naţional şi în mai se constitui comitetul care avea să-i ridice statuia.

Aceste regrete unanime, aceste aprecieri, exagerate în multe puncte, se explică prin rolul ce jucase el în viaţă. Să cercetăm care i-a fost rolul în mişcarea literară.

* 

Deşi viaţa lui Heliade se prelungeşte mult după anul 1848, numai până la această dată situaţia lui este preponderentă în literatură.

Pentru a o putea înţelege şi pentru a înţelege întreaga mişcare, va trebui să des părţim în trei această epocă a lui Heliade: 1830-1835, 1835-1845 şi 1845-1848.

Care este starea literaturii române în momentul când apare Heliade pe arena publicităţii?

Din cele spuse în capitolul precedent, am aflat că era foarte săracă.

Câteva poezii ce figurau ca exemple în gramatica lui Ienache Văcărescu (1787), traducerea lui Britannicus al lui Iancu Văcărescu (1827) şi desigur şi poezii ale acestuia răspândite în manuscris, într-un cerc de prieteni personali, un volum sau două de poezii date la lumină de Barbu Paris Momuleanu (1822-1825); iată opera poetică din Ţara Românească. Moldova se putea lăuda numai cu câteva tălmăciri ale lui Alecu Beldiman, ca Moartea lui Avel (1818) Istoria lui Numa Pompilie (1820), Tragedia lui Orest (1820), cu poeziile manuscrise ale lui Conachi şi cu broşura lui Asachi (1822), în care, cu destulă căldură de altfel, dar cu puţină artă, se sărbătorea urcarea pe tron a lui Ioniţă Sandu Sturdza, primul domn român după epoca fanariotă. Pe lângă acestea, cititorii din amândouă ţările mai aveau, pentru a-şi îndestula nevoile spiritului lor, broşurile ce soseau de peste munţi împreună cu calendarele anuale: Istoria lui Arghir şi Elena (1801) şi Risipirea Ierusalimului (1821) ale lui Barac: Fabulele lui Ţichindel (1814): Patimile lui Hristos (1805) Piram şi Tisbe (1807) Leonat şi Dorofata (1815) ale lui Vasile Aaron.

Enumerarea e aproape completă, dacă nu ne preocupăm de Scavin şi de Dimachi, iar valoarea lor poetică pentru unele este cu totul relativă, pentru altele este redusă până la nimic.

În această stare de lucruri se gândeşte Heliade şi deschide paginile "Curierului" şi pentru literatură. Să vedem ce se produce acum.