








Un biograf al lui Bebel, Hellmut von Gerlach, observă că vestitul agitator a fost alături de boierul bavarez Georg von Vollmar, un mare inspirator de disciplină militară în Partidul Social-Democrat German. Acestor doi se datoreşte mai ales caracterul eminent naţional care, cu toate unele aparenţe contrarii, a stăpânit în fond gruparea până la criza provocată de război. Biograful acela aminteşte că, în frageda-i tinereţe, Bebel a dorit fierbinte să intre voluntar în armatele austriace care plecau împotriva Italiei, la 1850 - era prin urmare partizan pe faţă al asupririi naţionale. Iar, pe vremea lui, tânărul ofiţer de cavalerie Vollmar, demisionase din oastea bavareză, ca să intre în slujba papei, contra lui Garibaldi şi a patrioţilor italieni. Fără îndoială asemenea fapte de tinereţe nu cântăresc prea greu. Totuşi, pentru interpretarea figurilor şi sistemelor istorice nu se cade să le trecem cu vederea, fiindcă orice faptă lasă urmă în formarea persoanei şi rămâne ca semn şi explicare a orientării sale ulterioare.
Când acum vreo douăzeci de ani s-a publicat corespondenţa lui Marx şi Engels, mulţi cititori s-au mirat să vază că cel din urmă dintre cei doi patroni ai socialismului revoluţionar se ocupase, cu o surprinzătoare dragoste, de ştiinţa militară. El izbuteşte să câştige pe Marx pentru lecturi de tactică şi strategie şi se învoiesc să scrie articole militare pentru o enciclopedie americană. Încă de la 1859 publicase Engels anonim o broşură despre care s-a vorbit cu admiraţie în statul major german, în cercurile căruia s-a şi crezut că autorul este un general prusian. În timpul războiului franco-german scria Engels lui Marx, bătându-şi joc de Liebknecht, care credea tare în victoria francezilor şi efectul revoluţionar al unei asemenea victorii: "În adevăr, un popor care mănâncă întruna pumni şi picioare e chemat să facă revoluţia socială!". Şi Engels se entuziasmează, întocmai ca un ofiţer tânăr şi patriot, de atacul prusienilor contra danezilor la Duppel, şi e mândru c-a profetizat victoria prusiană de la 1866 şi a simţit "puterea enormă" pe care a dovedit-o oastea germană chiar din primele lupte în 1870. Vorbind de graniţe militare, el scrie că, un lat de deget numai de s-ar ceda pe linia Memel-Cracovia, toată graniţa de est ar fi primejduită, care şi aşa, din punct de vedere militar, e mizerabil de slabă. Şi cu toate că e în contra anexării, îi explică lămurit lui Marx justificarea militară a încorporării Alsaciei şi Lorenei. Iar sistemul miliţiilor îl condamnă, căci acestui sistem, crede Engels, se datoresc pierderile enorme de oameni şi bani în războiul american.
Pe la 1857, Engels ca şi celebrul lui prieten, credeau ferm că revoluţia generală stă să izbucnească şi zice că studiile militare de care se entuziasma el până într-atât aveau să aibă curând "însemnătate practică". "Numaidecât m-apuc de cercetat organizarea actuală şi tactica elementară a armatei prusiene, franceze, austriece şi bavareze" - şi, din acelaşi avânt militar, făcea, tot pe atunci, multă călărie şi umbla aprig la vânat. Eu cred că nu atât aşteptările şi planurile revoluţionare ale acestui entuziast sunt aici de luat în seamă, cât pornirea şi interesul elementar al socialismului pentru lucrurile militare. Până şi în el se vede germanul tipic. Astfel, chiar partidul eminent opoziţionist în împărăţia germană era susţinut în adâncul său, de spirit naţional şi militar, şi contribuia astfel, în mare măsură, să dea vieţii publice nemţeşti caracterul aşezat şi potolit pe care i l-am cunoscut până deunăzi, să întreţie în popor cultul lucrurilor militare.
După aceste exemple nu ne mai mirăm când Maximilian Harden ne povesteşte despre proaspătul democrat Rathenau, cum nu se putea consola de a nu fi fost primit la examenul de ofiţer, cum linguşea pe Kaiser şi pe junkeri, cum se închina lui Ludendorff şi credea până în ultima clipă cu docilitate perfect militară, în victoria deplină a germanilor... Şi nu-i splendid să vezi burgezii germani, necăjiţi şi scandalizaţi, plângându-se cu aer grav, ca de o nenorocire serioasă, că împăratul - a fugit de sub steag în faţa duşmanului? Fehnenfluchtig - asta e vina cea mare a Kaiserului. De toate poznele şi năzdrăvăniile politice cu care şi-a ilustrat domnia Wilhelm II nu se pomeneşte; sunt pozne şi năzdrăvănii de drept divin. Cu situaţia militară însă, trebuia Kaiserul să fie în regulă. Oricum, era şi el mobilizat, şi a plecat de la front (ori din spatele frontului, dar asta-i indiferent), fără permisie în regulă sau ordin de demobilizare. Aşa ceva nu se iartă; şi ce-i dreptul, militar vorbind, nu-i frumos deloc.
*
Evident, toată atenţia curioasă şi pasionată cu care alte popoare urmăresc faptele politice era la germani închinată milităriei, singurul element interesant, pentru dânşii, din ceea ce alcătuieşte viaţa publică şi mecanismul de stat. Şi această indiferenţă politică făcea extrem de potolită şi dulce viaţa în Germania, aşa de dulce şi potolită, încât înţelegem că poporul acesta a avut, incomparabil mai mult ca altele, siguranţa îmbătătoare că, chiar în război şi după război, idila nu poate să nu continue. Se putea altfel? Toată maşinăria în care trăia supusul german se arăta atât de solidă, că trebuia să dea impresia veşniciei. De aceea cred că nicăieri nu se vor fi aflând atâţi oameni bolnavi de mirare că lucrurile au ieşit aşa d-andoaselea de cum promitea stăpânirea şi cum credeau neturburaţi supuşii. Desigur sunt şi acum acolo mulţi care nu pot înţelege şi nu-şi pot crede ochilor că e cu putinţă să fie în Germania altfel de cum a fost până - până când? Evident: până când a dezertat Kaiserul şi a început, cu alte cuvinte, sfârşitul lumii.
Germanul dinainte de război era un anahronism politic în zeci de milioane de exemplare. Între ei te odihneai delicios de trepidaţia şi gălăgia societăţilor super-politice, cum e (spre binele şi mântuirea noastră de altfel) cea românească. Şi acolo se-nţelege, îţi strica petrecerea cultul prea fervent şi oarecum preistoric, al milităriei. Dar, pentru un român, era totuşi o variaţie: somnul politic în imperiu era un supliment de distracţie foarte reconfortant.
Văzând şi auzind pe germani de aproape şi mai lungă vreme, simţeai că între ei şi Europa socială şi politică din veacul XIX stătuse, ca un perete de sticlă: oamenii aceştia văzuseră destul de clar şi înţeleseseră întrucâtva cele ce se întâmplau peste hotar, dar nu trăiseră zilnic din acestea. Ici trăiau în ideile, normele şi moravurile cu care trăiseră strămoşii în secolul XVIII. Vremea veche, die gute, alte Zeit - a durat, se poate zice, în Germania până în pragul războiului.
Dar acest spirit nepolitic, această evlavie naivă pentru stăpânire, nu erau simple curiozităţi istorice. Perfecta funcţionare administrativă a statului era izvorul din care se adăpa apatia politică şi optimismul naţional al supusului german. E de însemnat că organismul administrativ al Prusiei, impus întregului imperiu, a fost în stare să se adapteze la viaţa capitalismului modern. Nu trebuie uitat însă că el s-a adaptat numai părţii tehnice şi practice, iar nicidecum ideologiei şi aspiraţiilor politice proprii acestei vieţi. Şi nici chiar tehnicii capitaliste nu a fost în stare să se adapteze în total organismul prusian. În el, îndărătnicia militară era prea tare. În criza supremă, militarul, cu asentimentul prea plecat al burgeziei orbite de religia mondirului, a luat exclusiv asupra lui conducerea întregii maşini. Şi fiindcă înţelepciunea militară, în domeniul politic şi administrativ, se reduce la "a strânge şurupurile", le-a strâns până ce au plesnit cu maşină cu tot.
A zis odată Bismarck că în poporul german, se găseşte totdeauna destul curaj militar, dar rareori curaj politic. Şi mai de mult vorbise Goethe de nedestoinicia politică a naţiei sale. Asemenea judecăţi nu pot fi valabile decât foarte trecător. În destul de scurtă vreme, spre surprinderea şi necazul vecinilor, nemţii au arătat că pot sta, în tehnică şi negoţ, printre cei dintâi. Lumea cealaltă credea şi vroia ca ei să fie pe veci filosofi, poeţi, filologi şi alt nimic. Acum i-a bătut soarta să înveţe politică şi au deschis şcoala cu un brio destul de frumos: în patru ani aproape 400 de asasinate politice. Inaugurarea, dacă nu-i splendidă, e cel puţin clasică şi solidă. Aprecierile lui Goethe şi Bismarck sunt, de pe acum chiar răsuflate.
Dăunăzi, la un curs de geologie într-o altă şcoală din Germania, profesorul arăta, în treacăt, şi inocent de orice intenţie politică, cum o parte din coasta Franţei se scufundă cu vreo doi milimetri pe secol. Studenţii, transportaţi de ideea cataclismului care ameninţă pe duşmanul ereditar, au aplaudat să se dărâme Institutul... Germania veche urmează încă să trăiască în asemenea reacţiuni copilăreşti. Energiile serioase sunt fatal orientate altfel. Nemţii, deveniţi vrând nevrând cetăţeni, au să se ostenească de a se întrista că Împăratul s-a demobilizat din propria putere, dând astfel exemplu rău frontului şi au să priceapă că nici o împărăţie, măcar nemţească să fie, nu se surpă dintr-o insubordonare militară, fie chiar a Kaiserului în persoană. Atunci vor fi complet inactuale versurile lui Heine: Und als ich auf dem Sankt Gotthard stand,/ Da hört' ich Deutschland schnorchen;/ Es schlief da unter in sanfter Hut/ Von sechsunddreissig Monarchen.