Simţ de clasă

Răsturnările economice au creat parvenitismului o actualitate acută. Declasările în sus şi în jos se precipită în anii aceştia cu o profunzime cataclismală.

Îmbogăţirea prin ea însăşi nu are alt efect decât să dea omului putinţa să şază în altfel de casă, să poarte alte haine, să frecventeze alte cafenele şi spectacole, să vază alte locuri decât acelea care îi erau impuse de sărăcie. Toate aceste încă nu însemnează strămutare de clasă. Trebuie o specială ambiţie şi deosebite interese pentru ca omul să înceapă a se trudi ca să se vâre într-o clasă al cărei prestigiu îl îmbată. Mi se pare că se poate constata, spre lauda multor îmbogăţiţi de război, că se mulţumesc să consume bunătăţile care le-au devenit accesibile, rămânând cu totul curaţi de orice arzătoare ambiţie socială. De aceea parvenitismul propriu-zis este mai interesant, poate, în epoci de prefaceri relativ calme decât în vremi de prăbuşiri catastrofale.

La noi, după alarma din 1907, clasele cele mai de sus au început, cu oarecare sistemă, să manifeste un interes foarte cordial către micii burgezi intelectuali, cu preferinţă accentuată pentru acei de origine rurală. Rostul acestei mişcări este evident destul: trebuia îmblânzită şi pe cât se poate fermecată - măcar indirect, prin odraslele ei orăşenizate - o clasă care se dovedea a fi interesantă în grad îngrijorător. La organizarea acestei cochetării sociale au servit bine oarecare idei sentimentale ale tradiţionalismului istoric: cele două clase, ţăranii şi boierii, au parfum de vechime, poartă pecetea pitorească a trecutului depărtat şi lesne poetizabil. Efectele sociale ale acestui flirt între clase nu se pot arăta în scurt. Probabil că el a făcut să se nască şi fortifice în sufletele acelor mici burgezi intelectuali sentimente conservatoare. Oamenii tineri de această categorie socială sunt natural impresionabili pentru prestigiul exterior, estetic oarecum, al clasei boiereşti, şi lesne ademeniţi chiar de cea mai slabă atenţie graţioasă din partea acesteia. În mica burgezie, în intelectualii şi mai ales în intelectualele acestei pături, simţul de clasă este prin excelenţă nestabil. Dezorientarea şi clătinarea care constituie starea psihică a parvenitului se produc acolo grabnic şi intens.

SPERIAT este o vorbă românească de o minunată ciudăţenie, care arată pipăit fizionomia celor social dezorientaţi. Alegerea acestui cuvânt cu înţeles foarte viguros nu poate fi o întâmplare. Este vulgară vorba că societatea noastră, sub influenţa irezistibilă a unor civilizaţii străine, a sărit dintr-odată mai multe trepte istorice, în loc să păşească încet de pe una pe cealaltă, cum ar fi fost sănătos să fie. Dar nu se observă de ajuns, mi se pare, că această săritură a dat societăţii noastre, în total, caracter de parvenit faţă de societăţile străine care - au SPERIAT-o. S-a format la noi, pe urma acestei sărituri istorice, între altele, un parvenitism politic şi cultural: unii voiau ca România să fie numaidecât o Franţă ori o Belgie, alţii o Prusie, alţii, mai puţini, poate chiar o Anglie. Alături cu aceste bovarisme politice s-a născut un parvenitism exterior, de mutră, de vorbă şi de port; au apărut astfel şi apar încă români-francezi, români-englezi - aceştia toţi sunt, neapărat, mai mult ori mai puţin speriaţi, deşi capacitatea noastră de imitaţie e în adevăr respectabilă.

Parvenitismul acesta al culturii noastre faţă de alte culturi a sporit şi complicat pe acel intern, de clasă, foarte energic şi fără de asta; parvenitul era silit să copieze şi mutrele unei clase naţionale şi formele unei culturi străine. Distanţa socială şi morga par să fie la noi mai nesigur accentuate ori cu mai puţină consecvenţă şi sistemă decât în alte societăţi. Circulaţia între pături, ori chiar contrabanda socială au fost poate mai libere decât aiurea. Păstrarea strictă a distanţei sociale este probabil şi o chestie de vechime, de descendenţă foarte conştientă şi de datini; şi puţine lucruri din viaţa noastră sufletească se arată să fie vechi, să aibă prestigiul trecutului depărtat. Şi aci se vor fi simţind efectele săriturii de care vorbeam.

Eu însumi mi-aduc aminte că, acum câteva decenii, se formase în Moldova un simţ de clasă burgez. Am cunoscut familii în cari, deşi credincioase adânc politicii boierului Lascar Catargiu, se zicea cu serioasă convingere: suntem "negustori", nu suntem boieri. În adevăr, erau moşieri, se înţelege; dar tocmai asta lămureşte valoarea cuvântului. Căsătoria unui astfel de "negustor" cu o boieroaică era ironizată cu îngrijorare: exista dar frica de apucăturile deosebite ale unei clase, de altfel sincer respectate, şi mândria pentru ideile şi felul de viaţă al clasei proprii. Pe cât ştiu, această afirmare a simţului de clasă, la o pătură, alta decât cea boierească, a fost de scurtă durată. A urmat apoi, în mişcări mai iuţi ori mai încete, repezirea în sus, care dă societăţii noastre o nervozitate deosebită. Fiecare băietan, dar mai ales fiecare fetică de funcţionar, liber-profesionist sau comerciant cu dare de mână, se consumă febril ca să aibă intrare în cele câteva saloane ai căror stăpâni poartă nume istorice.

Iar sferele de sus, şi cele de mai sus, continuă astăzi, din motive prea evidente, să fie dispuse democratic, ceea ce creează o foarte frumoasă armonie între cei de jos, cari se ghiontuiesc ca să se vâre, şi cei de sus, cari au interes să primească. Să primească totdeauna astfel, încât cel care intră să simţă că rămâne, într-un anume grad, pe dinafară.

Acei cari se vâră în clasa considerată ca cea mai de sus, fără să aibă legături de sânge cu dânsa, rămân, orice ar face, totdeauna la uşă sau pe aproape. Drept vorbind, sforţările parvenitului semnifică negarea principiului claselor nobiliare, adică negarea idealului după care tocmai umblă el cu limba scoasă. Omul fără simţ de clasă este o caricatură cu deosebire mizerabilă şi stricătoare de apetit. Românul trebuie să o fi văzut în exemplare şi numeroase şi monumentale, pentru ca să găsească o aşa strălucită şi surprinzătoare aplicaţie participiului speriat.