Petru Maior

Născut pe la 1755-1760, Petru Maior muri în 1821.

Studiă la Târgul Mureşului, la Cluj şi la Blaj, unde se făcu călugăr, apoi merse la Roma împreună cu Şincai, unde învăţă teologia. Întorcându-se la Viena rămase câtva timp ca să se ocupe cu dreptul canonic.

Petru Maior, a fost, după terminarea studiilor, profesor la Blaj. Se vede însă că regimul mănăstiresc nu se potrivea cu caracterul lui, căci după câţiva ani părăsi casa şi deveni preot de mir, căpătând demnitatea de paroh şi apoi cea de protopop.

Murind Micu, direcţiunea tipografiei universităţii din Buda, unde acesta fusese censor şi corector, cere episcopului Vulcan să recomande pe un alt bărbat pentru acest post. Vulcan propune pe Maior, arătând că are merite mari: cunoaşte bine limba italiană, latină şi greacă, e cunoscător adânc al limbii româneşti, a făcut studii întinse la Roma şi la Viena. În urma acestei propuneri, Maior fu numit în 1809 corector şi censor la Buda. Aci stete el până la moarte, dându-şi tot timpul pe care funcţiunea i-l lăsa liber, studiilor de istorie şi limbă românească.

Biografia lui Petru Maior a fost scrisă de At.M. Marienescu (discurs de recepţie la Academie, 1883) şi de G. Bogdan-Duică (în ziarul "Tribuna", Sibiu, 1893).

Operele lui Petru Maior se pot grupa în trei categorii: istorice, bisericeşti şi lingvistice.

Operele bisericeşti sau religioase au de scop să formeze cultura preoţilor şi în acelaşi timp să răspândească idei de morală şi credinţă şi în ceilalţi cititori.

Predicile (3 vol., Buda, 1811), destinate a se citi la sărbători, au ori teme din dogmele religioase, ori din viaţa noastră de toate zilele. În acestea îndeamnă pe oameni la un trai modest, activ şi cu frica lui Dumnezeu. Orice obicei care nu se potriveşte cu ideea lui, e aspru criticat.

Şi mai puritan se arată în Didahiile sau învăţăturile pentru creşterea copiilor (Buda, 1809). Nu trebuie să ne aşteptăm la vreo încercare de pedagogie sistematică în sensul modern, ci aflăm numai o serie de sfaturi relative la educaţiune, pornind toate de la principiul că educaţiunea cea mai severă este cea mai bună. Ca să poată reuşi părinţii în creşterea copiilor, trebuie să puie un mare preţ pe exemple, pentru că "cu vintele nu sunt alta fără o icoană a lucrării, pilda este însăşi lucrarea".

Preocupaţiunea pentru educaţiune şi pentru ideile ce trebuiesc insuflate tinerimii îl îndeamnă să traducă (din italieneşte) Întâmplările lui Telemach de Fenelon (tom I, Buda, 1818).

În fine, vom mai cita din lucrările sale din această categorie Propovedanii sau predice la morţi, alcătuite după diferiţi autori bisericeşti străini (Buda, 1809).

Lucrările sale istorice principale sunt două:

Istoria bisericii românilor atât a celor din coace cât şi a celor dincolo de Dunăre (Buda, 1821) a fost scrisă în ultimii ani ai vieţii sale şi tipărirea s-a întrerupt din cauza morţii autorului. Dorinţa ce mărturiseşte că a avut de a cunoaşte tot trecutul bisericii române se explică prin faptul educaţiunii clericale ce primise, dar desigur că şi interesul istoric l-a preocupat. Mai mult decât pentru alte popoare, pentru români fazele prin care a trecut biserica, viaţa şi activitatea prelaţilor, au o importanţă mare prin faptul legăturii strânse ce a fost între biserică şi cultura naţională până în secolul nostru.

De o valoare mult mai mare este Istoria pentru începutul românilor. Această lucrare fu provocată de afirmările istoricilor străini, mai ales Sulzer (Istoria Daciei transalpine, Viena, 1781) şi Engel (Istoria Valachiei, 1804) în privinţa originii românilor, tăgăduind latinitatea lor. Se hotărăşte dar să scrie, să dovedească continuitatea noastră în Dacia-Traiană, "că văzând românii de ce viţă strălucită sunt prăsiţi, toţi să se îndemne strămoşilor lor întru omenie şi bună-cuviinţă a le urma". Desigur că astăzi, după trecerea de atâţia ani, după scoaterea la lumină a unui mare număr de argumente istorice şi mai ales filologice, lucrarea lui Petru Maior ne apare foarte defectuoasă în chestiunea continuităţii, dar el are meritul de a fi cel dintâi istoric român care s-a ocupat cu originea neamului, căci cartea primului descălecat al lui Miron Costin e prea puţin serioasă şi nu judecă din punctul de vedere din care privea istoricul transilvănean.

După ce povesteşte războaiele lui Traian cu dacii, Maior expune teoria sa: că Dacia a fost deşertată cu totul de locuitori. Examinând apoi modul cum s-a făcut colonizarea Daciei, trece la istoria acestei provincii în timpul cât a fost stăpânită de romani şi ajunge la Aurelian. El socoteşte "fără crezământ" părerea că "toţi romanii să fi ieşit din Dacia în Moesia" şi aduce o sumă de argumente. De aceea studiază deosebit viaţa coloniştilor din Dacia, de la Aurelian până la sosirea ungurilor, arătând stabilirea acestora în Ardeal şi luptele lor cu românii şi deosebit cu ale românilor de peste Dunăre. Capitole speciale sunt consacrate numelui românilor (rumâni, vlahi, cuţovlahi) şi teoriei lui Sulzer că în sec. XIII românii de peste Dunăre au trecut în Dacia. La fine sunt două disertaţii: una privitoare la începutul limbii româneşti; alta la literatura veche a românilor, cea mai veche încercare de istorie a literaturii noastre.