Moldova la an[ul] 1829, de Vasile Bob-Fabian

Cât era maşina lumei întoarsă cu capu-n gios,
Mergea toate dinpotrivă, anapoda şi pe dos.
Iată că d-acum răsare soarele la răsărit,
Şi apune cu zâmbire, despre sară, la sfinţit.
Luna, stelele, şi câte planite umblă pe ceri,
Au intrat ca din vecie iar în scrisele lor sferi,
Şi stihiile râd toate, bucurându-se văzând
Că armonia cerească întocmită de curând
Le aşază-ntr-o unire dându-le sfinte măsuri
Şi le pune iar la cale după vechile scripturi.
Într-o nouă atmosferă ce din veacuri cu noroc
Se deşiră de pe crugul soarelui cel plin de foc.
Iată că răsar pe roata pământului întocmit
Ca din morţi la înviere noroade ce-au fost pierit,
Iată marea şi uscatu stau în hotarele lor,
Deschise pentru viaţa făpturilor tuturor,
Apele, păzându-şi cursul, n-au să-ntoarcă înapoi,
Ca să bată fără milă cu izvoarele război,
Nici munţii ţin vârfuri-nalte să-şi surpe stâncile-n văi,
Peste munca şi sudoarea lăcuitorilor săi.
Toate până acuma câte nu se putea pe pământ,
Ieşind astăzi la ivală pot să aibă crezământ.
Au trecut, să vede, vremea când ara plugu pe mări,
La uscat corăbierii n-avea frică de-ncercări,
Au trecut ş-acele zile, spaima nopţei când umbla
Ziua mare, la lumină, fără a se ruşina.
Astăzi păstoriu să culcă fără frică lângă oi,
Şi cu fluieru la gură uită grijă şi nevoi.
Ce-a să zic-acum păstoriu când în Prutul cel curat
Nu-i va prinde mrejea vulturi şi dihănii de zburat;
Ce-a să zică vânătoriul când în loc de turturei,
Văzând iarăşi câmp şi codru, n-a puşca zodii şi zmei
Mira-si-vă şi plugariul, când vara la săceriş
Vor sta spice-naurite pe mărăcinişi scăiş.
Dumnezeule, de unde peste nişte ţări aşa
Să răvarsă cu-ndurare aşteptată mila ta?
Să răvarsă şi ni află înnecaţi în lăcrămări,
Ca copiii fără maică, cătând urme de cărări.
Lăsând urma părinţască moldovanu amăgit
Au intrat în căi străine şi de-atunci au rătăcit,
Că-s căile înverzite pe unde cei vechi călca,
Şi-n pământu cel de astăzi nu-ş cunoaşte casa sa.
Au tunat la miază-noapte şi săgeata au zburat
Spărgând cetăţi întărite peste munţi au fulgerat.
Spuneţi munţilor voi toate, şi văi care v-aţi deschis,
Spăimântate dinaintea trăsnitului cel trimis,
Acolo neşters rămâne sângele atâtor bărbaţi
Cu carele ne vedem şi noi azi răscumpăraţi.
Împărate preamărite, nu-ţi întoarce faţa ta
De la neamul care giură că în veac nu va uita
Faptele milostivirei ce răverşi numelui său
Cu nespusă îndurare din slava tronului tău.
.........................................................................