Călătoria dumnealui hatmanului Costandin Paladi la feredeile Borsăcului, de Daniil Scavinschi

Părintele-acel vecinic, acel fără de moarte şi tare,
Cel milostiv şi puternic, fără de asemănare,
Acel ce din nimicnicime, din bezna cea-ntunecată,
Au zidit în şasă zile lume-această minunată,
După ce-au făcut pre soare, ce din chentru luminează,
Luna, planitile toate ce-mpregiuru-i se rotează,
Şi stelile cele multe, acele nenumărate
Ce-mpodobesc cu lumină al tronului tău cetate
Şi toate câte pământul poartă pe a sa rătungime,
Plante şi vietăţi încă, nesfârşită feliurime,
Apoi, s-arate mai bine puterea sa acea mare,
Au plăzmuit şi pre omul dup-a sa asemănare.

Priviind ziditoriul însă la al omului natură,
Că la tot feliul de patimi îi supus preste măsură,
Care ş-acea scurtă viiaţă ce îi este hotărâtă,
Prin mii de dureri cumplite i-o fac foarte amărâtă,
Şi prin vaite, suspinuri, lăcrămări fără-ncetare,
Vadeaua vieţii cea scurtă i-o scurtează şi mai tare,
Milă au cuprins Monarhul fulgerilor fioroasă
A şti-n aşa tristă stare fiinţa cea mai aleasă.
Pentru aceasta, îndată, cu o milă necuprinsă
Sfăra pământului nostru de mâna sa fu atinsă
Şi-ndată, în mii de locuri, mii de părţi desfătătoare
Au început să răverse izvoară vindecătoare!
Din toate aceste multe izvoară blagoslovite
Ce, pentru al omului patimi, de ceri sânt alcătuite,
Într-a Carpaţilor sânuri au făcut tuturor veste
Că în Gheorghieni, la Borsăc, acel mai bun izvor este!
Acolo arată ceriul, zic mila sa acea mare
Că de orice dureri grele omul să-ş afli scăpare.
Acolo de romatizmuri, cât de mari şi învechite,
De trânji, piatră, de podagră şi năvrei cât de slăbite,
De al sângelui stricare, de-al stomahului smintire,
Desăvârşit pătimaşul îş află tămăduire!
Acolo şi tot ologul, cel căzut în desperare,
După o trii ani cură câştigă a lui picioare.
Iar mai vârtos pătimaşul de lumeasca neputinţă,
Ce face pre om în lume o netrebnică fiinţă,
Ce-i răpeşte bărbăţia, tot ce-i mai plăcut sâmţirii
Pre care razimă toată harmoniia însoţârii,
Şi mai mult acesta încă acolo să noroceşte
Căci vrednicia pierdută înzăcit o dobândeşte,
Ca şi fimeile toate ce păimesc nerodire,
Prin puterea cestor ape îş îndreaptă a lor fire.
Aceste folosuri dară într-adevăr minunate,
De cătră apa aceasta necontenit revărsate
După cum doctorii Vienei ce aceste privighiază
Prin o carte tipărită pre toţi îi încredinţează
Şi pre hatmanul Paladi ce în turceasca robie
S-au struncinat sănătate prin o crudă tirănie,
L-au îndemnat ca să meargă la acestui Borsăc ape,
Struncinata sănătate din primejdii să ş-o scape.
La care mărit hatmanul Costandin Bogdan Paladi
Porni cu câţiva tovarăşi ca mai vesăl să să scalde
Au luat în această cale şi pre scumpa sa soţie,
Căci fără de ea viiaţa dulce nicicum nu poate să fie,
Toţi acestui drum tovarăşi lângă cucoana Săftiţa,
Fu aga Gheorghie Costachi, cu cucoana Frăsiniţa,
Zmaranda Balş, doctorul Şarl, cum şi Milu Vasălică,
Ş-al doctorului Efstati încă cea mai mare fiică
Care în tovărăşie, cu hatmanul împreună,
Călători să le paie calea ace ră mai bună.

Dar precum culegând roază sau strângând faguri de miere,
Nu poate omul să scape de al ghimpelui durere,
Aşa şi drumul acesta, făcut pentru sănătate,
Nici unul din însoţâţii n-au scăpat de greutate,
Căci sosind la Dealul Doamnei ca să-ntinde două ceasuri
Unde au uşurat boii a bieţilor cai năcazuri,
Îndată s-au pus cu toţii pe gios să călătorească
Ca pelegrinii ce pleacă la Sinai să să spăsească.
Pe coasta acestui mare şi bogat de veacuri munte,
O stână de oi să află cu turme la număr multe.
Acolo nevinovata ale oilor zbierare
Şi nescai cântare-n bucium, a păstorilor cântare
Fac al veacului de aur plăcuta sămăluire
Unde gustă călătorii o adâncă mulţămire.
Acolo sosând cu toţii, obosâţi de ostenială
Şi pătrunşi de ace plăcută romanticească privală,
Au stătut şi spre verdeaţă început toţi a să pune
Puterile împrăştiete vrând iar să şi le adune.

Întru această de ceriuri aleasă soţietate
Priimit aflându-mă şi eu din a soartei bunătate,
La poposirea aceasta, în acest loc de plăcere
Nemairămânându-mi nici mie mai nici un dram de putere
M-am depărtat supt un arbor cu nişte ramuri tufoase
Cu o verdeaţă plăcută şi umbre mult priincioase
Şi m-am lăsat pe-o coastă ca să gust în liniştire
Nectarul ce ne-au dat firea la trudă de întărire.
Abie apropiind însă acest scump nectar la gură,
Într-al Olimpului munte că aş fi mi se părură,
Unde priivind pre Harite săltând printre flori şi frunze,
Am văzut şi pre Apolo cu a sale noao muze
Care prin cântări ce omul nu poate să cuvânteze,
Făce ca toată suflarea de plăcere să sălteze
Aceste a nălucirii aşa robitoare glasuri
M-au făcut să dorm ca morţii vreo trii năstruşnice ceasuri
Dar zefirii ce acolo când soarele să pogoară
Precum şi când el răsare cu mare iuţeală zboară,
Începând să să-nvârtească cu a lor aripi de ceaţă,
Din moartea ce zugrăvită îndată m-au tras la viaţă.
M-am trezit deci cu putere după odihna gustată
Dar ce folos: pân-în sară iară o am pierdut toată.
Călătorii ce acolo spre odihnă poposâsă
Neştiindu-mi răzleţirea, de mult nainte pornisă
Şi m-au lăsat a petrece într-acel pusnic teatru
Ca pi-un iubitor de pace, pe un cuvios săhastru!
Mă scol deci, cât împregiuru-mi dar vai, afară de turme
Nu mai văd altă nimică, doar a trăsurilor urme!
O! Ce năcaz mă urmasă dintr-a unui somn pricină
De înnoptam pe-acel munte, mă face vreun urs o cină!
Îngrozit preste măsură de o aşa întâmplare
Blastăm somnul, apus drumul şi plec tot în fuga mare
Străbat mii de locuri grele, de cotituri fioroasă
De vizunii adâncate, mistuiri primejdioasă,
Şi-mi păre că mă alungă urşâi cu cârdul de goană.
Dar noroc că-n vro trii ceasuri au agiuns de caravană,
Agiungându-mi deci trăsura care îmi fu însămnată.
Giur că din ea pân' la Borsăc n-oi scoborî niciodată!
[............................................................................................]