Veşti din Basarabia

Românii cari cunosc aşa de puţin România - parcă te poţi lăuda că o cunoşti şi că ai cheltuit atâta şi atâta pentru aceasta? -, nu cunosc mai deloc teritoriile româneşti de care România e încunjurată, precum o piatră scumpă este prinsă în aurul scump. Ardealul, Crişana, Banatul sunt drumul la Pesta, care duce la Viena şi aceasta la Paris sau la staţiile de băi. Braşov, Feldioara, şi se face noapte; a doua zi frumoasa gară a capitalei ungureşti gâfâie de trenuri şi furnică de lume grăbită, în răcoarea neguroasă a dimineţii. Arad: atâtea minute oprite pentru trenul de Vârciorova. Bucovina, un petec de pământ austriac, pe vechea linie "Lemberg-Czernowitz-Jassy", şi câţi dintre călătorii noştri nu vor fi trecând fără nici un interes, nici o curiozitate, nici o simţire lângă acel "Czernowitz", cu evreii săi primitivi încadraţi în vitrina gării: unde se mântuie ai noştri, unde încep neamuri străine, cine ar putea să spuie! Iar, cât despre cel mai de curând smuls pământ al României, Basarabia, în care pănă la 1878 era încă un colţ al nostru, el e cu totul necunoscut, mai rău decât China, Iaponia, Sumatra şi ostroavele oceanice ale mâncătorilor de carne, despre care mai vorbeşte, cu ilustraţii, câte un "Ziar al călătoriilor". Prutul, îngustul râu mâlos, lutos, râpos, nu mai e o apă dunăreană, ci o prăpastie uriaşă prin care se despart două lumi ce nu pot avea nici o legătură între ele. Cutare pe care împrejurările îl aduc în judeţele mărginaşe priveşte în liniştea amurgitului spre malul rusesc de pe care se ridică fumul vetrelor şi chiotele păstorilor ce-şi strâng vitele, priveşte, zic, cu aceleaşi nelămurite sentimente de melancolie, fără dorinţă de a şti, cu care va privi peste o clipă la pavăza de aur şters a lunii, unde se zice că ar fi munţi şi lacuri şi rămăşiţe vechi de fiinţe care au fost vii.

Dacă vorbeşti despre Basarabia cu un om luminat, cu unul în adevăr luminat, care ceteşte, gândeşte şi spune ce trebuie, iar nu cu obişnuita dârdală, în mintea uşoară a căruia joacă tot felul de drăcovenii nefolositoare şi neînţelese, el va face cu mâna un semn deznădăjduit când se va pomeni de dânsa. Aceea e ţara muscalului, care ia oricând şi nu dă niciodată îndărăt; pe malul stâng al Prutului nu se va înfige în vecii vecilor steagul cu stema în care s-a cuprins zimbrul lui Ştefan cel Mare! Moştenire pierdută pentru totdeauna! Frântură de trup viu aruncată în gura lupilor nemilostivi! Şi ce ai putea să ştii măcar despre pământul pe care-l păzeşte, îl apără de orice atingere a spiritului, de orice flacără a inimilor, straja aspră a cazacilor biciuitori? Iar, dacă ai răzbate chiar ca să afli, care ar fi folosul? Ţeranul nostru de aici din ţară chiar, ascultă prea bucuros vorbele de momeală ale năimiţilor cari pomenesc de fericirile ce cad asupra satelor şi sărăcimii în stăpânirea largă şi bogată a împăratului de aceeaşi lege ; ce poate să mai fi rămas pentru noi în inima ţeranilor basarabeni, mai bogaţi - se zice - decât ai noştri? Preoţimea n-are de ce să se plângă; ba dimpotrivă rostul ei e mai mare într-o ţară unde icoana stă alături cu armele împărăteşti. În sfârşit, pe patriotismul negustoresc şi al unei boierimi ruinate, crescute în şcoli străine, cine s-ar putea răzima?

Socoteala e bună pentru cine nu înţelege altă viaţă românească decât aceea ce se poate căpăta prin unirea cu România. La aceasta însă n-avem dreptul să ne gândim astăzi, faţă de Basarabia mai puţin încă decât faţă de orice alt pământ pe care l-am pierdut politiceşte. Cu totul altfel se înfăţişează lucrurile când pornim de la faptul că, materialiceşte, noi n-avem încă, prin munca ţerănimii noastre, acest pământ, că legătura cea mai tare între dânsul şi neamul nostru nu e ruptă, şi ni punem ca întăie întrebare dacă acolo unde e acelaşi trup n-ar putea învia acelaşi suflet, dacă nu s-ar putea chema viaţă în membrul amorţit numai.

Descrierea de călătorie a profesorului Weigand, cercetătorul cu stăruinţă al limbii noastre, şi câteva scrisori pe care le-a suflat către mine un vânt norocos mă ajută să spun că Basarabia nu e aşa de închisă, aşa de adormită, aşa de pierdută - din punct de vedere naţional şi cultural, zic, nu iredentist -, cum s-ar crede.

Cei ce stăteau în fruntea lucrurilor la 1812 joacă astăzi mai mult un rol de paradă zădarnică. Dacă ar fi fost boieri mari în număr mare, păstrând legăturile de familie şi de interese cu Moldova, ar fi ieşit, desigur, altfel. Dar aşa, cu câţiva veliţi dezrădăcinaţi şi cu o mulţime de răzeşi săraci, rusificarea, înstrăinarea a putut merge răpede. Unii din boieri stau la Chişinău, alţii pe la ţară, unde nu vei fi primit bine, ca în Ardeal, ca în Bucovina, numai pentru că eşti român de aiurea. Alţii au zburătăcit în vasta lume ciudată a Rusiei tuturor neamurilor - Americă de Nord a despotismului.

Negustorii sunt mai ales evrei şi greci, în al doilea rând bulgari, ruşi. Evreii nu sunt nicăieri mai părăsiţi în voia murdăriei şi întunecimii: Orheiul nostru străbun, Bălţile sunt adevărate cloace, care s-ar putea asămăna doar cu gunoaiele mahalalelor din China. Grecii, cari în 1812 au fost mai bucuroşi de Basarabia decât de Moldova, sunt căpeteniile evreilor; ei sunt marii negustori şi arendaşii cei mari: grecul Sinadinos e cea mai puternică pungă din Basarabia. Specula pământului se face în cel mai neruşinat chip de tovărăşiile greco-ebraice.

În fruntea satelor stau pristavii ţerani şi preoţii. Preoţii Basarabiei sunt "moldoveni", bucuroşi dacă pot ceti la slujbă din cărţi "moldoveneşti" cu buchi (căci mulţi nu ştiu cartea latinească în care scriem noi). Ar fi bucuroşi şi de alte cărţi, dacă ar fi de acelea pe înţelesul lor şi dacă s-ar găsi cine să le trimeată. Sunt oameni buni, pe cari nu trebuie să-i uităm.

Ţeranul nostru, pentru care o sută de ani nu înseamnă nimic, e aşa cum a ieşit de supt frâul lui Constantin-Vodă Ipsilanti pentru a trece la împăratul pravoslavnic. Carte rusească nu ştie, fiindcă şcoala de sat ţine trei ani de zile numai, şi în fiecare an numai cinci luni. Dacă rămâne în sat - şi rămâne mai totdeauna, căci acolo se trăieşte în caste -, el va uita puţina rusească ce deprinsese. El ştie că această limbă îi foloseşte, dar, neavând consăteni ruşi în număr mare (cum e în Bucovina), n-o poate însuşi în adevăr şi păstra. Cei ce se fac preoţi nu uită că s-au născut într-un sat românesc şi caută să se întoarcă acolo sau în altul. Câţiva, în sfârşit, trec la Universităţi, dar nici aceia nu pierd legătura cu neamul din care au pornit. Prin oraşe depărtate, prin straşnice locuri de osândă, unde i-au aruncat avânturile lor liberale, ei scriu româneşte, cerând cărţi, şi anume "cărţi de cultura şi istoria neamului nostru", zice unul, "mai serioase şi documentate". "Foarte aş vrea", spune un altul, "să aib carte postală cu chipul Universităţii din Iaşi: am auzit că zidirea e foarte frumoasă". Şi un al treilea se bucură astfel de reinstalarea limbii noastre în Chişinău, singurul oraş în această mare sălbăticie fără drumuri, fără luminat, fără strade: "Câţiva ani înapoi era o mirare dacă auziai limba moldovenească pe strada Chişinăului: nimeni n-o vorbia afară de ţeranii veniţi de la sate. Iar acuma în toate zilele aud inteligenţi vorbind moldoveneşte". Pănă departe peste Nistru, dulcea noastră moldovenească triumfă, sună biruitoare între neamuri. 

Acestea se întâmplă fără nici un amestec al nostru, căci noi dăm Basarabiei numai... dezertori. În locul acestor fii rătăciţi cari pleacă batjocurind ţara, ar trebui să ne descoperim basarabenilor prin cărţi. Şi parcă-mi sună la urechi aceste cuvinte simple şi grave: "cărţi de cultura şi istoria neamului, serioase, documentate"... Şi pe înţelesul tuturora. Cărturari înfumuraţi ai unui popor de ţerani fără învăţătură, spuneţi câţi aţi scris de acestea, cu câte aţi putea răcori setea celor cari le cer în Basarabia uitată?

1904 (Sămănătorul, anul al III-lea, nr. 52.)