2. Epoca lui Eminescu

(1880-1900)

Mihai Eminescu (1850-1889) este una din figurile cele mai mari ale literaturii româneşti. Viaţa sa este, poate, mai bine cunoscută decât a tuturor poeţilor noştri; pentru unele epoci ale vieţii lui s-au dat la lumină chiar amănunte de puţină însemnătate. Deşi el (în Satira I) a aruncat câteva săgeţi în contra biografilor, care răscolesc viaţa scriitorilor şi se ocupă de "micile mizerii ale unui suflet chinuit", soarta a voit ca el însuşi să cadă "pradă" acestei tendinţe. Motive de ordin superior, dar şi din cele puţin serioase, explică lucrurile acestea. O bibliografie aproape completă se găseşte la finele lucrării d-lui N. Zaharia (Eminescu, viaţa şi opera sa, Bucureşti 1912).

Ştim deci, că, după mamă, Eminescu se trăgea dintr-un cazac emigrat în ţară, căsătorit cu o româncă, iar după tată dintr-un rutean. Tatăl său era însă stabilit în ţară de multă vreme şi ajunsese să aibă chiar rang boieresc, după 1841, Mihai Sturdza îl face căminar. S-a îndeletnicit cu agricultura şi diferite neguţătorii.

Părinţii lui avură 10 copii, între care poetul fu al 6-lea.

S-a discutat multă vreme despre data naşterii lui. Găsindu-se chiar actul oficial din registrul primăriei s-a văzut că această dată e: 15 ianuarie 1850.

Primii ani ai copilăriei a trebuit să-i petreacă parte la Ipoteşti (moşia părin tească), parte la Botoşani. În 1856 a fost trimis la Cernăuţi; aci a învăţat cursul primar şi apoi trei clase secundare, având profesor şi pe Aron Pumnul, pentru care a păstrat o mare admiraţie. Fiindcă s-au căutat matricolele şcolare, se ştie că era şcolar nedisciplinat şi că a rămas repetent. Se mai ştie că a stat câtăva vreme şi în Blaj şi că de trei ori a fugit de la şcoală întovărăşindu-se cu trupe de actori ambulanţi.

Aceste întâmplări s-au petrecut între anii 1864-67. În acest interval a fost câtva timp şi practicant al tribunalului din Botoşani. Traiul lui de artist rătăcitor a fost plin de suferinţe şi de mizerii. Caragiale scrie în 1889 că-l cunoscuse cu vreo 20 de ani mai înainte (poate în toamna anului 1866) şi aflase că într-un rând ajunsese rândaş la un han.

În această vreme se deşteaptă şi talentul său poetic. Prima poezie o scrie la moartea fostului său profesor, Aron Pumnul (1866), care se publică într-o bruşură ocazională (Lăcrămioarele învăţăceilor, Cernăuţi, 1866). Altele sunt provocate de iubirea pentru o artistă din trupă (Amorul unei marmore) şi altele sunt fantastice sau patriotice. Primele sale poezii au fost publicate în "Familia" revista lui I. Vulcan, care i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu.

În 1869 tatăl său l-a trimis să-şi urmeze studiile la Viena, unde fu coleg cu I.Slavici, care ne dă amănunte despre traiul de acolo.

Fiind student extraordinar (de vreme ce n-avea bacalaureatul), el urma stăruitor numai cursurile care îl atrăgeau mai mult: economia naţională, dreptul roman, dar lucra singur foarte mult, citind şi traducând cărţi literare şi filozofice din toate timpurile. Adân-cea pe Confucius şi pe Platon, pe Spinoza şi pe Fichte. Din Kant a tradus ceva. Manu scrisele lui, care se găsesc la Academie, arată răbdarea cu care făcea cercetări şi extrase.

Pe când se afla la Viena, trimise revistei "Convorbiri literare" poezia Venere şi madonă, care fu publicată în nr. pe aprilie 1870 şi în care redactorii intrevăzură un talent deosebit. După aceea veni în Iaşi şi dobândind ajutor de la societatea "Juni mea" se duse să-şi completeze studiile la Berlin şi Jena. T. Maiorescu îl îndemnă să-şi treacă examenul de doctor pentru ca venind în ţară să ceară o catedră la universitate.

Eminescu nu putu răspunde acestei aşteptări şi de aceea - după întoarcerea în ţară - îl vedem la 1 septembrie 1874 director al Bibliotecii din Iaşi, iar la 1 iulie 1875 revizor şcolar. Acestea sunt cele mai înalte funcţiuni pe care le-a ocupat Eminescu. În această epocă vedem că a fost şi profesor la liceul nou din Iaşi.

Scos din revizorat la 1 iulie 1876, el găsi loc de redactor al "Curierului de Iaşi", o foaie administrativă şi judiciară, în care se publicau acte oficiale şi în care el introduse rubrici variate, în care trata cele mai diverse chestiuni: politică şi teatru, literatură şi critică socială, istorie şi economie politică. Situaţiunea aceasta era prea puţin plătită şi prea modestă, de aceea primi cu mulţumire locul de redactor la ziarul "Timpul", pe care-l păstră mai mulţi ani (1877-1883).

În această vreme el ajunse la dezvoltarea deplină a talentului său şi produse operele cele mai strălucite. Munca de ziarist - pe care o socoteşte el istovitoare - precum şi viaţa dezordonată ce ducea, desigur şi boala care-l rodea de mult şi de care nu se îngrijea, toate îl duseră la nebunie.

Nenorocirea aceasta atrase deodată băgarea de seamă a lumii la poeziile sale. T.Maiorescu adună pe cele pe care le socotea mai izbutite (numai cele publicate în "Convorbiri") şi le publică într-un volum (1883), primit cu simpatie, chiar cu admiraţie din ce în ce crescând de la o ediţie la alta.

Restabilit din boală, după o cură la Viena, Eminescu fu câtva timp (1884) subdirector la biblioteca din Iaşi, dar boala-i reveni în 1886. Îngrijit câtăva vreme în azilul de lângă mănăstirea Neamţului şi în Botoşani, unde se afla o soră a sa, infirmă şi dânsa, el se găsi în mare lipsă, dar publicul românesc din toate unghiurile, prin tot felul de colecte şi reprezentaţii, îi manifestă dragostea şi-i înlesni alinarea suferinţelor.

Simţindu-se ceva mai bine, veni în Bucureşti în 1888. Aci cercă să-şi reia munca literară. În tovărăşie cu câţiva amici scoase o revistă "Fântâna Blanduziei", publică poezii şi diferite articole; dar în anul următor boala îi reveni pentru cea din urmă oară şi dus la casa de sănătate din strada Plantelor, muri la 15 iunie 1889.

Înmormântarea i-a fost simplă, însă studenţimea şi şcolărimea a căutat să-i înlocuiască, prin căldura simţirilor lor, strălucirea oficialităţii.

La moartea lui Eminescu nu se cunoştea decât volumul de poezii şi câteva nuvele. Erau, negreşit, cele mai bune lucrări, dar ele nu puteau să facă cu putinţă a se înţelege evoluţiunea talentului lui.

În 1890 V.G. Morţun, edită un volum de proză şi de versuri; aci se văzură primele încercări ale lui Eminescu, publicat în alte reviste, nu în "Convorbiri literare".

În 1891 Gr. Păucescu, care fusese câtăva vreme director al ziarului "Timpul", adună într-un volum articolele politice apărute în acest ziar.

De atunci, o sumă de ediţiuni ieşiră la lumină. Mai târziu, începură a fi cercetate manuscrisele lui şi diferitele gazete în care publicase câte ceva şi astfel publicul putu să cunoască şi criticile sale literare şi poeziile populare adunate de el, şi poeziile postume şi romanul Geniu pustiu şi două piese de teatru şi alte diferite articole.

Proza politică a lui Eminescu e inspirată de ideile conservatoare pe care trebuia să le susţină în ziarul "Timpul", dar el nu e numai ziaristul mărginit la polemicile zilnice, căci cultura şi talentul său literar îl îndeamnă să afle câteva idei generale drept temei al luptei politice dintr-un anumit moment. Astfel inventă el teoria străinismului păturii superpuse, iar prin "pătura superpusă" înţelege numai pe membrii partidului liberal. Ei ar fi urmaşi direcţi ai fanarioţilor: aceştia au învins elementul autohton în 1700 şi au întemeiat "domnia fanariotă"; la 1821 elementul românesc s-a ridicat contra lor şi a biruit, iar la 11 februarie 1866 a învins din nou elementul străin. Această teorie, falsă din punctul de vedere al adevărului istoric, era nepotrivită şi cu lupta politică a vremii în care scria, căci dacă Brătianu şi Rosetti, care au luat parte la înlăturarea lui Cuza erau "fanarioţi", tot aşa de "fanariot" era atunci şi Lascăr Catargiu, pe care Eminescu îl laudă şi care era chiar şeful partidului conservator în acel moment. Patima politică îi întunecă logica, îl face să critice guvernul liberal chiar şi pentru înfiinţarea spitalurilor săteşti, zicând că asemenea lucruri nu se mai găsesc "nicăieri în lume" şi că ele sunt dovada "morbidităţii pe care a pricinuit-o el singur"; patima aceasta îi trivializează stilul, încât ajunge să numească şi pe adversarii politici "sediment de pungaşi şi de cocote".

Interesantă desigur pentru cunoaşterea activităţii întregi a lui Eminescu, te întrebi dacă publicarea acestor articole a fost un adevărat serviciu pentru memoria lui. Se poate zice că sunt mai judicioase - deşi discutabile în amănunte - articolaşele ce au apărut înainte de a trece la "Timpul" şi care s-au adunat de d-l I. Scurtu sub titlul de Scrieri politice şi literare (Bucureşti, 1905).

Proza poetică o reprezintă povestirea Făt-Frumos din lacrimă, nuvela Sărmanul Dionis şi romanul Geniu pustiu.

Renumele cel mare a lui Eminescu se datoreşte poeziilor sale.

Primele încercări scrise între 1866 şi 1869 sunt - cum a arătat Ang. Demetriescu într-un studiu (Liter. şi artă, VII, 359) - nişte imitaţiuni după Alecsandri, Bolinti neanu şi Sihleanu. De la aceştia ia subiecte, ia imagini şi cuvinte. Mai interesante din toată grupa aceasta sunt: La Bucovina, Junii corupţi, Ce-ţi doresc eu ţine, dulce Ro mânie; chiar acestea însă sunt departe de a prevesti pe poetul de mai târziu.

Cu anul 1870 se începe a doua serie a poeziilor lui (1870-1874), din care fac parte, pe lângă Venere şi madonă prin care debutează la "Convorbiri"; Epigonii, Mortua est pe care le analizează T. Maiorescu în paginile consacrate lui Eminescu în articolul Direcţia nouă, apoi Egipetul, Înger şi demon, Împărat şi pro letar. În acestea apare personalitatea poetului prin imagini îndrăzneţe, printr-un vocabular cu vorbe poetice ca şi necunoscute până atunci, printr-o critică mai mult decât severeă a organizaţiei sociale şi prin idei curioase şi paradoxale. Nesiguranţa limbii şi a versi ficaţiei, obscu ritatea multor cugetări ne fac să socotim bucăţile acestea ca formând o perioadă de tranziţiune.

Poezia sa apare perfecţionându-se din ce în ce în epoca dintre 1876-1880, când poezia romantică Strigoii stă alături cu Călin inspirată, în parte, din basmele noastre, când ideile budiste transpiră în Rugăciunea unui dac şi când influenţa poeziei poporane se vede în Freamăt de codru şi Crăiasa din poveşti.

Apogeul producţiei sale poetice îl atinge Eminescu între 1881-1883. Este epoca Satirelor, a Luceafărului şi mulţimii de poezii mici în care se arată în deplinătatea lor toate calităţile lui.

El mai publică şi după ce se însănătoşeşte din primul atac al boalei (1884-88), dar acestea sunt cu totul slabe sau copiate după vreun autor pe care nu voieşte să-l spună.

Un mare număr din poeziile lui sunt erotice. Cea mai mare parte din ele arată desfăşurarea unui singur roman, care i-a fermecat şi, poate, i-a şi înveninat viaţa. Nu mai este o indiscreţiune nepotrivită de a pronunţa aici numele Veronicăi Micle, poetă şi ea, care i-a deplâns moartea printr-o poezie intitulată Lui: 

Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
Ai zis tu, şi eu atuncea când pe-a dorului aripe,
Duşi de al iubirii farmec, privind cerul împreună,
Ne visam eternitatea în durata unei clipe. 

Faptele se petrec ca şi viaţa multor poeţi. Ea citeşte Veneră şi Madonă şi se entuziasmează de autorul necunoscut. În 1873 are prilejul să-l cunoască la Viena. Curând poetul se stabileşte la Iaşi, unde frecventează adunările "Junimii"şi saloanele familiilor celor mai distinse. E frumos, e admirat de femei şi ca poet şi ca om. El distinge pe dânsa, o iubeşte discret, iubirea e împărtăşită şi astfel începe poezia de amor a lui Eminescu.

Începutul este romantic: femeia iubită este îngerul. Ea vine şi-l dezmiardă. O chiamă la izvor şi ea răspunde la chemarea lui. Dar fericirea nu o găseşte în toate clipele: dacă vine câteodată şi pătrunde în singurătatea lui, altădată o aşteaptă zadarnic. Când ea e departe, îi suferă greu lipsa şi trăieşte cu amintirea ei în mijlocul naturii, care pare că împărtăşeşte regretul lui. În asemenea momente se gândeşte la fragilitatea iubirii şi parcă îi pare rău că a cunoscut-o. E destul să se revadă însă, pentru ca fericirea să le surâdă şi să se lase duşi de ea. Despărţirile însă sunt dese şi dacă revederile sunt prilejuri de dulci emoţiuni, cu timpul un nor pare că le întunecă fericirea: îndoială, presimţire... apoi părăsire.

De la un moment dat (1879) poeziile lui vorbesc despre această despărţire, invocă imaginea celei ce s-a dus, plânge amorul de altă dată: aci mai speră, aci se consolează cu amintirile din trecut până când se convinge că au trecut anii la mijloc şi că iubirea s-a stins pentru totdeauna.

Poate "Dalila" este încheierea romanului: 

Tinere ce plin de visuri urmăreşti vreo femeie
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Se pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că... doamna are minte scurtă, haine lungi! 

Povestea aceasta este ca mai toate poveştile de amor: dar Eminescu a vărsat în poeziile sale accentul unei sincerităţi aşa de profunde, încât cititorii au fost mişcaţi la rândul lor şi şi-au văzut în ele propriile lor simţiri.

Muzica a contribuit şi ea ca odinioară pentru Alecsandri - să popularizeze poeziile acestea ale lui Eminescu: peste 40 de melodii s-au scris pentru ele.

Nu se poate zice însă că muzica le-a susţinut. Ele au avut însuşiri proprii destul de puternice pentru ca să se impună.

Alături cu poeziile de amor putem pune câteva elegii: Melancolie şi Mai am un singur dor din care se cunosc mai multe variante.

Poeziile lui în formă poporană: Ce te legeni, codrule, Doina ş.a. ne arată adânca lui cunoştinţă de limba şi cugetarea poporană, pe care nici un altul dintre poeţii noştri - afară de Alecsandri - n-a ştiut s-o reproducă cu infinitele-i nuanţe şi cu acea caracteristică naivitate care te farmecă.

Cele mai multe poezii însă sunt lucrări filozofice, în care se oglindesc ideile lui pesimiste, dezgustul de viaţă, adoraţia trecutului, dispreţul prezentului, neîncrederea în viitor: Epigonii, Satirele, Împărat şi proletar.

Epigonii cuprinde o antiteză între poeţii şi scriitorii generaţiilor trecute româ neşti şi între generaţia poetului. Trecutul e lăudat şi toţi cei vechi sunt înfăţişaţi cu calităţi deosebite, căci ei reprezintă "zilele de aur a scripturilor române". Aci critica nu intervine. Cichindel şi cu Pralea, pentru care d-l Maiorescu purtase război contra lui Aron Pumnu, sunt slăviţi deopotrivă cu Gr. Alexandrescu şi cu Alecsandri şi sunt arătaţi ca poeţi ce "au scris o limbă ca un fagure de miere". Nu se poate însă aduce lui Eminescu o învinuire de lipsă de simţ critic (deşi Maiorescu a spus că poeţii nu pot fi şi critici), fiindcă exagerarea laudei pentru trecut îi servă ca să înjosească mai mult prezentul. Oricare ar putea să fie scăderile celor vechi, ei au fost "inimi mari" şi au avut "idealuri" pe când cei de azi - din timpul lui - epigonii - nu mai pot să aibă simţire adevărată nu mai au credinţă, sunt pesimişti şi sceptici.

Poezia produce impresie profundă, mai ales partea primă, prin caracterizări sclipi toare, deşi uneori obscure, prin epitetele neşteptate, prin cugetările filozofice ce cuprinde. Ideile nu sunt însă desfăşurate cu destulă ordine şi ultimele două strofe sunt confuze.

Împărat şi proletar ne arată mizeria clasei muncitoare faţă de viaţa răsfăţată a celor bogaţi, într-o serie de antiteze de o putere poetică deosebită. Proletarul care vorbeşte tovarăşilor săi "în scunda tavernă mohorâtă" îi îndeamnă la luptă, îi îndeamnă să distrugă tot ce arată mândrie şi avere, tot ce arată civilizaţiune şi înlesnire a traiului şi în locul acestei lumi să vie "potopul" şi atunci, dispărând cu totul lumea de azi, toţi oamenii din altă lume nouă vor trăi în fericire. Această protestare violentă a proletarilor ne-o arată poetul ca petrecându-se la Paris şi îndată tabloul se schimbă şi ne apare Cezarul, pentru ca contrastul între mizeria ce ne-a înfăţişat înainte şi situaţia acestui om care stăpâneşte ţara să fie mai izbitor. Dar acest tablou se schimbă asemenea ca să ne arate violenţele luptelor revoluţionare. Poezia se sfârşeşte printr-o serie de reflec ţiuni filozofice, care zugrăvesc de minune sufletul lui pesimist. Din întreaga lucrare ar fi fost natural să rezulte un îndemn la muncă spre a se schimba situaţia socială pe care o găseşte nedreaptă, dar în loc de aceasta aflăm o încheiere contrarie. Omul se pietrifică în sclav sau în împărat; de la începutul lumii şi până acum aşa a fost: "aceleaşi doruri mascate cu alte haine". Dar atunci de ce protestare, de ce revoltă? În zadar, căci "vis al morţii eterne, e viaţa lumii întregi".

Satira I este o poezie în care ne arată situaţia sufletească a unui filozof care se preocupă de chestiunea cea nedezlegată a existenţei. Aci ni se înfăţişează cosmogonia vedică: cum lumea s-a creat din pacea eternă prin mişcarea unui punct care devine tatăl, iar din haos face muma; cum această creaţiune va dispărea odată când va reîncepe eterna pace. Dar la ce servesc toate asemenea cugetări, asemenea concepţiuni măreţe?

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfărâmi, orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune. 

În viaţă lumea nu te ascultă, după moarte nu te înţelege, n-ai mulţumire cât trăieşti, n-ai răsplată după moarte. Aci pune el acele versuri în care ridiculizează pe cei ce ţin discursuri funebre "lustruindu-se pe ei" sub umbra numelui celui răposat.

Această poezie amară o aşază, ca să zicem aşa, într-un cadru duios, asociind luna la reflecţiile sale prin cele două apostrofe la lună, cu care începe şi sfârşeşte; 

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară...
Şi câţi codri ascund în umbră strălucire de izvoare! 

Dacă cele spuse în prima satiră sunt adevărate, atunci te întrebi: de ce să se mai ocupe omul? de ce să înveţe? de ce să scrie? Această întrebare şi-o pune el în SatiraII, ca răspuns unui prieten care-i impută că nu mai scrie. Unii scriu ca să capete funcţiuni, ca să-şi stabilească o poziţiune socială, alţii ca să capete glorie. El nu poate face ca unii, nu înţelege de ce ar face ca alţii. Gloria e "închipuirea ce o mie de neghiobi ido lului lor închină", în dragoste e numai "durere, înjosire şi spoială". Aceasta este şcoala vieţii mature, pe care o pune în contrast cu iluziile tinereţii când învăţa la şcoală şi asculta "pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii".

Celelalte două satire sunt scrise de pe acelaşi plan: se compun din două părţi, din care prima arată trecutul cu toate calităţile, a doua prezentul cu toate defectele. Din acest contrast trebuie să rezulte tăria loviturilor sale.

Satira III pune în contrast epoca lui Mircea cu epoca în care trăieşte el. Începe prin povestirea întemeierii împărăţiei turceşti, cu visul sultanului, luat - cum a observat Ang. Demetriescu - aproape vorbă cu vorbă din Istoria imperiului otoman a lui Hammer şi, arătând cum ajung turcii la Dunăre, povesteşte o luptă între oastea lui şi oastea românească. Criticabilă în unele puncte de detaliu, mai ales dacă e vorba să o punem în faţă cu istoria, partea aceasta este totuşi o admirabilă descripţie a luptei, bucată însufleţită de cel mai cald suflu patriotic şi naţional: 

N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid,
Care nu se înfiorează de-a ta faimă Baiazid. 

Şi în comparaţie cu aceşti oameni stau: saltimbancii, irozii, stâlpi de cafenele, demagogii care înşeală mulţimea şi se îmbogăţesc exploatând-o. Pentru aceasta face apel la Vlad Ţepeş ca să vie şi împărţindu-i în două cete, smintiţi şi mişei, să dea foc puşcăriei şi casei de nebuni.

Ca satiră violentă împotriva societăţii, ar putea fi citată, deşi vulgarismele de expresie îi strică adesea avântul poetic; dar când se văd aluzii transparente şi atacuri pe faţă împotriva unor oameni care şi-au închinat viaţa lor pentru ţară, atunci satira lui devine simplu pamflet.

Satira IV înfăţişează în prima parte o povestire poetică a unui amor de pe la 1400, pe care o pune în faţă cu proza vieţii de azi când femeia, în mijlocul lumii pro zaice şi materialiste, e frivolă, e chiar crudă cu adoratorii, când lasă pe unii să privească din stradă prin geamuri lucii şi s-o vadă "înconjurată de un roiu de pierde vară". Foarte puţin clară în concepţia ei, poezia aceasta are pasagii admirabile şi se încheie cu o explozie de deznădejde: 

Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun 

care, fiind dat sfârşitul poetului, te mişcă până la lacrimi.

Între poeziile lui cele mai frumoase sunt şi câteva producţiuni de altă natură, povestiri romantice, descripţiuni ale naturii reale sau ale închipuitelor ţinuturi din alte lumi; importante cu deosebire prin calităţile stilistice, acestea sunt: Călin, Lucea fărul, Strigoii.

Călin este un basm în versuri în care o fată de împărat, iubită de Făt-Frumos, e izgonită de tatăl său şi naşte un copil în singurătate, unde iubitul ei o găseşte după câţiva ani. Înduplecând pe împărat, acesta o iartă şi se face o adevărată nuntă împărătească. Descripţiunile din această poezie sunt, desigur, printre cele mai frumoase pagini ale literaturii noastre; este uimitoare bogăţia de cuvinte cu putere descriptivă; sunt pasagii de o muzicalitate poate unică în poezia românească.

Un singur exemplu: 

Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline. 

Luceafărul se serveşte de un fond care se găseşte în multe bucăţi chiar în literatura noastră. Sunt basme unde vedem fete de împărat care iubesc soarele ori luceafărul. Heliade ne arată iubirea unei fete din sat pentru Sburător. Mai peste tot copila este nenorocită din pricina amorului care trece dincolo de fire.

În poezia lui Eminescu Luceafărul o iubeşte aşa de mult încât e gata să-şi piardă nemurirea şi să se coboare în lumea omenească pentru că fata îi cere aceasta: 

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine. 

În realitate ea iubeşte mai mult pe un paj tânăr şi viclean şi când află Luceafărul nu se mai coboară şi zice: 

Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece. 

Poema arată o imaginaţie bogată şi e scrisă într-un stil strălucit şi cu claritate în compoziţie; dar se poate ca ea să nu fie un simplu basm, ci un simbol şi Luceafărul să fie geniul, care rămâne adesea neînţeles.

Strigoii, poezie romantică, în acelaşi gen cu Strigoiul lui Sihleanu are o dezvoltare mai mare şi concepţia poetică e mai clară, deşi compoziţia are câteva neajunsuri. E vorba de un rege al avarilor, Arald, care a venit cu hoardele lui în Dacia şi s-a înamorat de fata unui rege dunărean. Logodit cu ea, o pierde. Disperat, se duce la un vrăjitor, care îl face strigoi ca să se poată întâlni în fiecare noapte cu iubita lui.

Cuprinde pasagii de o putere descriptivă deosebită.

Reputaţia lui Eminescu s-a stabilit cu greu.

Deşi publicase câteva din poeziile sale bune, el era ignorat de unele cercuri sau luat în râs. O revistă din Bucureşti îl punea alături cu Prodănescu. Aron Densuşianu socotea că poezia lui este maladivă şi că ea trebuie gonită îndată din literatură, căci e şi molipsitoare. O carte apărută la Blaj (anonimă, 1891) consideră că Eminescu este o adevărată nenorocire pentru naţiunea română.

Au fost negreşit şi aprecieri elogioase. Vremea a dat dreptate acestora din urmă.

Astăzi, când locul lui în istoria literaturii este asigurat, poate fi judecat obiectiv.

E sigur că opera lui Eminescu a captivat tinerimea şi că generaţiile ce s-au ridicat între 1890 şi 1900 au crescut oarecum sub influenţa lui.

Ce a făcut succesul lui? El a fost simţit ca un lucru nou. Noutatea aceasta a constat în posibilitatea de a exprima ideile filozofice cu claritate şi cu poezie. Bolintineanu, care încercase altă dată acest lucru, rămăsese sau prozaic sau absolut confuz. Numai Alexandrescu izbutise în direcţia aceasta. A mai constat în elementele luate din lite ratura germană, din care se hrănise mai mult, şi aceasta era necunoscută la noi în acea vreme, cum observă Ang. Demetriescu. A constat, în fine, în stilul bogat în cuvinte scoase din cărţi vechi şi înnoite, bogat în imagini îndrăzneţe şi energice, şi legănat de o armonie particulară. Versificaţia lui a avut asemenea elemente noi: forme de versuri şi de strofe, rime neaşteptate.