Prefaţă

De exemplu: Etienne Mayran se intitulează nişte pagini de roman, rămase de la Taine. Au fost publicate în Revue des Deux Mondes, cu introducere de Paul Bourget.

Taine, Revue des Deux Mondes, Bourget: e ilustru, mondial şi francez. E şi magic, dezvoltă aici, la noi, respect automatic; ca să se vadă încă o dată, că revoltele, adică turbăciunile de suprafaţă sunt o risipă ineficace, şi că au rămas pe loc, după atâtea crampe de ferocitate naţionalistă. Prefacerile esenţiale se fac încet şi surd: creaţia singură, prin pozitivă greutate, e în stare a da la o parte, a suprima eventual, chiar fără să caute dinadins răsturnarea. E zadarnic să zbieri celuilalt: dă-te la o parte. Dacă din proprie putere ai ajuns să ai, singur, volum viguros, îţi iai neapărat locul ce ţi se cuvine.

Să nu putem noi adică spune astăzi, tare, fără scandal, că romanul psihologic al infinit celebrului istoric Taine nu-i decât diletantism stimabil cu înclinaţie evidentă spre mediocru; că Revue des Deux Mondes, cu ajutorul zelos al lui Bourget, între alţii, micşorează adesea unghiul mediocrităţii aplecându-l spre orizontală platitudine; că un scriitor, care a putut fi altfel o ilustraţie a lumii, poate, prin greşită încercare, să dea în diletantismul cel mai neglorios - pe când Ultima emisiune se impune ca o rară lucrare de maistru, Inelul Marghioliţei se arată scris de un artist cum se cuvine, deşi amândoi scriitorii, oricâtă distanţă ar fi între ei, sunt ca români, deopotrivă nemondiali?

Sunt persoane care s-au iritat, fiindcă am înregistrat, cu nuanţele care trebuie, situaţia lui Taine în faţa spiritului european actual; sau, şi mai grav, pentru că am justificat amănunţit de ce unii artişti francezi foarte însemnaţi urăsc maniera lui Renan. N-aveam drept şi calitate să fac aceasta, au zis oamenii iritaţi, fiindcă vorbisem de bine pe Minulescu. Tot atâta înţeleg dacă mi-ai spune că mă contrazic flagrant constatând mizeria vagoanelor franceze ale companiei de vest, după ce am lăudat cândva caramelele lui Capşa.

Dar în ce priveşte metoda după care au a se purta românii cu străinătatea în privinţa literaturii, judecata curentă e încă uneori curios orbită de slugărnicii tardive. Exemplul următor îmi pare cu deosebire clar.

Altădată românii tremurau înaintea sultanului, a vizirului, a paşalelor, iar mai apoi înaintea "Împăratului" pravoslavnic şi aşteptau de la aceşti întunecaţi şi bădărănoşi stăpâni orientali orice blagoslovenie supremă.

Pe urmă, am trecut sub oblăduirea mănuşată, câteodată amabilă, mai adeseori numai condescendentă, a Europei. Nu vi se pare că în această trecere s-a păstrat mult din sfiala preaplecată a vremurilor de îngenunchere către puterile acelea care ne nesocoteau cu orientală mojicie?

Ne ţine încă foarte strâns de gât o frică peste măsură dizgraţioasă, adeseori comică, de a nu ne da de gol cu vreun păcat în faţa Europei. "Europa", în vorbirea noastră publică, este un cuvânt cu fior de patos... Sau: ne răsucim şi ne gudurăm ca să fim primiţi înăuntru, în salonul european, parc-am vrea să arătăm noi singuri cu degetul că stăm, altminteri, pe dinafară, abia îndrăznind să ne strecurăm până-n prag. Cu toată fanfara şi zdrăngănul diverselor leit-motive de orgoliu naţional, în fond nu ne-am izbăvit de acele răsuciri de gât şi tremurări stângace care ne-au rămas în oase de pe când eram umile anexe ale atotputerniciei turce sau muscăleşti.

O nobilă cetăţeană franceză, care face şi versuri, a reînceput - n-am luat seama cum şi de ce - să preocupe şi să supere pe o sumă de intelectuali români. Acum vreo douăzeci de ani, doamna de Noailles declarase că nu distinge bine România de un preparat medical cu care, pe atunci, o reclamă vulgară plictisea lumea. Pentru acest fel de politeţe răspunderea o poartă, fireşte, singură persoana care a manifestat-o. Dar e vorba: cine i-a dat ocazie să vorbească astfel în public de ţara aceasta şi de ce? Revendicare de glorii naţionale rătăcite şi ascunse, sau trebuinţă de a restabili un adevăr uitat cine ştie cum? Dar, mai întâi, un astfel de adevăr trebuie recunoscut, din capul locului, şi nesilit, de persoana la care el se referă. Contesa de care-i vorba n-a binevoit să-l recunoască, şi, servindu-se de un marafet literaro-etnologic destul de întârziat, se declară greacă - de hatârul prezumţiei unei descendenţe strălucite din poporul cel fără seamăn de artişti şi gânditori, ca şi cum de la Homer spiţa neamului ar merge simplu, pur şi drept, pân' la locuitorii din Fanar, şi fără a ţine socoteală de considerabila eclipsă intelectuală şi artistică a "elinilor" în veacul de mijloc şi mai departe, nici de calitatea foarte modestă a renaşterii "elinismului" în zilele noastre.

A fost destul ca o doamnă, al cărei soţ poartă un nume ilustru printre aristocraţimea franceză, să scrie versuri franţuzeşti pentru ca unii dintre noi să se agite numaidecât ca s-o anexeze neamului, şi deci oarecum culturii noastre.

E năravul vechi şi urât de a alerga gâfâiţi şi speriaţi, după consacrări şi glorii dinafară... Curios cap trebuie să aibă cine nu pricepe că valorile de cultură cu care vom putea smulge (vrând-nevrând, şi fără să năduşim special pentru aceasta), consideraţia străinătăţii, trebuie să le producem aici la noi - şi le-am produs doar mai mult decât onorabil, în cei cincizeci de ani în care am fructificat pe seama noastră, cu puterile noastre autentice, ceea ce am luat din Apus.

E urât şi ridicul să ne fie frică, în faţa oricui măcar, de păcatele noastre, căci fiecare neam le are pe ale lui; şi, hotărât, n-avem nicidecum nevoie să cerşim pe afară glorii, expunându-ne la refuzuri câteodată puţin cuviincioase.

Dar vedeţi: case mari de editură ne spun că, în cinci ani, n-au desfăcut, în România-Mare, nici câte cinci sute de exemplare din poeziile lui Eminescu. Însă mii de gingaşe lectriţe române suspină cu versurile de horticolă retorică ale doamnei de Noailles, emoţionându-se suplementar şi patriotic la ideea că persoana care le-a compus e o Brâncoveancă.

Slugărnicia simplă şi candidă a strămoşilor către turc sau muscal urmează să trăiască în strănepoţi, dar pare că mai ales în strănepoate, sulemenită complicat, ca şic de cultură franco-valah.

Cred că un român poate, astăzi, spune liniştit că o pagină a lui Arghezi e superbă, că un pamflet întreg al lui Courier sau al lui Veuillot e nesărat, sec, nul. Aceasta nu de alta, ci numai pentru că are să judece creaţii de aceeaşi intenţie, şi nu oameni, cariere, glorii; şi pentru că prestigiul Franţei şi al României, ca şi expansiunea limbilor respective, nu sunt deloc în chestiune.

Atât ar mai trebui: să ni se mai conteste dreptul la simpla logică, după ce am făcut România-Mare.