Despre "Sfintele taine ale artei"

Pe Marcel Proust îl pomenesc prietenii ca pe un om de o gingăşie care surprindea, încurca, în sfârşit copleşea pe acel ce, din întâmplare, se afla în centrul atenţiei şi favorii acestui copil hipersensibil. Frica lui Proust de a jigni, trebuinţa nepotolită de a te îneca nu numai în gentileţe, ci în adâncă generozitate, nu se pot uita. Să auzim însă câteva judecăţi literare ale acestui om angelic:

- proza colorată a lui Taine, cu planuri în relief, e făcută să impresioneze pe elevii claselor secundare.

- Renan: Originile creştinismului sunt, în general, rău scrise: "perpetuelle effusion d'enfant de choeur"; neputinţă rară de a descrie; stil de Baedecker; "des images de bon eleve"; "La vie de Jesus, une espece de Belle Helene du christianisme". Sainte-Beuve: incapabil să înţeleagă ce este o imagine, "ce malin rafistoleur de phrases"; "Sainte-Beuve, dont la stupidite (a propos de Baudelaire) se montre telle qu'on se demande si elle n'est pas une feinte de la couardise".

Chiar despre răposaţi (sau tocmai) asprimile aceste surprind din partea unui om de o amenitate ce stă să fie proverbială. Este un subiect de meditat pentru acei care ţipă, reglementar şi indistinct, contra vorbei aspre în scrisul literar.

Ar fi de spus aici, şi cu amănunte, că aceea ce în conştiinţa banală figurează simplist ca "injurie" se poate înfăţişa spiritului capabil a distinge ca un mijloc de a caracteriza şi a descrie pentru care nu există surogate. Stupidite şi couardise, aşa şi nu altfel, putea însemna adecvat Proust ceea ce vedea el (şi orice artist altul) în raporturile lui Saint-Beuve cu Baudelaire. Sainte-Beuve descopere în Baudelaire câteva bucăţi căror le aruncă uşurel epitetele "precieux" şi "subtil", spune că s-ar potrivi mai bine să fie scrise în greceşte, şi, cu groasă abilitate, îşi face ocazie să încheie pomenind pe un poet în adevăr "ilustru", pe Beranger! Aceasta pentru ca să arate delicat lui Baudelaire ce este poezia.

Înţeleg vorba "injurioasă" a lui Proust, şi o judec de superioară utilitate. Despre artă, de la artişti doar trebuie să ne informăm. Ei ne învaţă a deosebi arta de cine ştie ce alte fapte - şi în privinţa artei stăpâneşte, cum ştim, o deosebit de grosolană confuzie. Frumuseţea e un bine prea intens şi prea curat; în apărarea acestui bine, orice asprime e dreaptă. Asprimile artiştilor, în care banalii nu văd decât capriciu şi oarbe porniri, sunt expresia unei adânci înţelegeri, care e a lor proprie şi care se revoltă de nepriceperea sau frivolitatea banalilor.

Ei da: în faţa artiştilor vremii lui, Sainte-Beuve a fost adesea un nepriceput desăvârşit, din uşurătate, uneori şi din invidie. Balzac a văzut cine era începătorul Stendhal. Sainte-Beuve n-a prins de veste nici de Stendhal, nici de Baudelaire, nici de Flaubert. Când Huysmans zice: "cuvântul apos al domnului Renan", nu ne rămâne nouă decât să căutăm, în opera dată, amănuntele acestui adevăr, şi nu va mai trebui să argumentăm că artiştii, doar, înţeleg ce este şi ce a fost; ei hotărăsc ce are să fie în artă. Istoricii sunt obligaţi să verifice liber sinceritatea mărturiei artistului, ca pe a oricărei alteia; mărturia aceasta rămâne însă izvor unic.

Este ciudat: în istoria politică se adună respectuos amintirile şi reflecţiile oamenilor de stat, pentru a lămuri orientarea şi calitatea faptelor şi a curentelor; istoricul artei însă vrea să fie, el, suveran. Şi domnul profesor legiferează: de preferinţă, în numele unor idei care n-au a face cu arta.

Gândirii practice i se iartă a distinge ideile fără multă delicateţe; şi gândirea comună e practică şi sentimentală. Însă gândirea propriu-zisă distinge neîncetat; ea este, în esenţă: distingere. Oricare i-ar fi obiectul, postulatul acesta ea nu poate să-l schimbe. Se înţelege că, despre sine însuşi, omul gândeşte mai ales practic; atitudinea pur teoretică apare aici puţin naturală, este puţin obişnuită, şi mulţimii îi e antipatică. Aceea ce s-ar putea numi gândire literară, adică ideile periodic consemnate şi răspândite despre artă, morală, religie, politică, aparţin gândirii practice, mai mult ori mai puţin confuze prin urmare.

Îmi închipui că nici chiar pe acei ce trebuie să se mărginească la o cultură generală cât de mijlocie nu e recomandabil să-i încurajăm a practica excluziv gândire confuză. Orice ocazie e bună pentru a deprinde lumea să distingă şi să înveţe valoarea preciziei. Când avocatul întreabă pe coana Tarsiţa preoteasa, ce fel de vină preciză poate aduce nurorii sale, bătrâna exclamă supărată: "Apoi, ai cunoscut-o dumneata pe mă-sa, ce pramatie era!"... E un exemplu caragialian, deci cu superioară pătrundere ales din procedările clasice ale gândirii comune. Vorbirea obişnuită despre artă îmi aminteşte frecvent şi abundent metoda intelectuală a coanei Tarsiţei.

E amuzantă ea, desigur, şi confortabilă : este, în fond, metoda biografic-psihologică din critica literară, de exemplu... Însă nu e demn de buna gândire să se amestece rubricile, cu oricât de frumos temperament pot să practice această operaţie unii dintre noi. Şi chiar în domeniul din ce în ce mai modest al criticii zilnice de artă, să tindem la precizie, să avem totdeauna în minte desenul curat al cuprinsului artei; şi oricând vorbim de legăturile ei cu alte planuri ale vieţii, să o avem clar tot numai pe ea în vedere. Altminteri, rămânem prea aproape de metoda preotesei Tarsiţa: prea mult temperament, prea puţină eleganţă, şi nenumărate ocazii de a cădea în obscurantismul propriu gândirilor vulgare.