Hălăuca

În zori, a doua zi, eram gata de drum. Aşadar, aproape din picioare, făcurăm cinste unui borş no. 2, dres cu lapte acru şi însoţit de obişnuita şi zdravăna mămăligă. De astă dată însă carnea din borş era cam crudă, ceea ce totuşi nu ne împiedica de a o lua drept fiartă... Ospătarăm şi, luându-ne rămas bun de la părintele Ionică, ne îndreptarăm către înălţimile semeţe ale Hălăucei.

Greul călătoriei noastre începea de aici; lăsasem acum calea cea mare şi bătută şi ne îndrumam pe o reţea încâlcită de poteci înguste şi fără număr, tăiete de paşii muntenilor pe coamele şi coastele ierboase ale Hălăucei. Dimineaţa era măreaţă... geana de foc a unui soare curat începuse a se aprinde după piscurile înalte ale munţilor râpoşi din stânga Ozanei; neguri fumegânde pluteau în văzduhul adânc al văilor, iar din lumina, cu care răsăritul începuse a inunda nemărginirile, cel mult dacă mai ajungeau până la noi câteva raze strălucite. Mergeam tăcuţi şi cu noi tăcea întreaga fire. Nici un murmur de pârâu, nici un ciripit de pasăre, nici o şoaptă de vânt, nici un clătinat de frunze nu tulbura liniştea adâncă a pădurilor ce străbăteam. Fagii înalţi cu trunchiuri albe şi cu crestele lor stufoase, neclintiţi şi rari, treceau pe lângă noi. Prin păturile groase ale generaţiunilor de foi îngrămădite de vremuri unele peste altele, cel mult dacă, pe ici-colea, îşi mai ridica sfios capul câte un fir de iarbă roşiatică şi sălbatică sau câte o floare spărioasă rătăcită în singurătatea fermecată a pădurilor... Nicăieri poate, mai mult decât aici, nu e dat cuiva să vadă aievea hotarele dintre viaţă şi moarte...

Tăcuţi, aşadar, suiam cu paşi rari către cele de pe urmă înălţimi ale Hălăucei. Nu ştiu pentru ce muntele acesta se numeşte astfel; ştiu însă că e destul să zici "Hălăuca" spre a-ţi trece prin minte ceva deşirat şi colosal. Soarele se înălţase de o suliţă peste cele mai înalte vârfuri ale munţilor dintre răsărit şi miazăzi şi, împreună cu el, ieşisem şi noi din regiunea pădurilor, care îmbracă cele dintâi trepte ale Hălăucei. Şi dacă corăbierii, părăsind ţărmurile, au dreptul să spună că au ieşit la largul mării, tot cu acelaşi drept am fi putut zice şi noi că ieşisem la largul Hălăucei; cel puţin aceasta e simţirea ce ţi-o deşteaptă pleşuva ei privelişte, nemărginita ei întindere verde şi nenumăratele ei valuri de coline.

Nu mai ştiu cărui jidov i s-a arătat, oarecând, o scară în vis, rezemată cu un capăt de ceruri şi cu altul de pământ, şi pe care îngerii Domnului se suiau şi se coborau... mie însă, fără să fiu înger, îmi fu dat să urc spre ceruri o scară aievea... Căci ce altă se poate socoti Hălăuca, dacă nu o nemăsurată scară aruncată de însuşi Dumnezeu între cer şi pământ?

N-aş putea, în adevăr, spune cu câte picioare eram deasupra nourilor; dar, de-aş fi întins mâna, aş fi prins stelele! şi cu toate acestea Hălăuca se uita la mine tot de sus în jos. Eram de mult în împărăţia muşchiului şi colinele, ce mai aveam încă de urcat, se cufundau în o geană de verdeaţă şi azur pe adâncul cerurilor. Dincolo de această geană a ochiului lui Dumnezeu, închipuirea mea nu mai găsea nici un punct de reazem; necunoscutul mă sorbea în imensitatea sa; poate că paşii mei îndrăzneţi călcau acum pe răscrucile pământului şi, prin o halucinaţie acustică, îmi părea că-i aud scârţâitul greoi pe osia sa. O cascadă de aer subţire şi rece se revărsa de pe cele din urmă înălţimi apusene ale Hălăucei şi se arunca în adâncurile depărtate ale văilor din răsărit.

Urma vântului tăia brazde adânci şi mişcătoare în iarba rară şi sălbatică ce acoperea întinderea pustie a colinelor; un glas sec, răguşit şi nemărginit îmi înfiora auzul în răstimpuri... Veneam din regiunile fericite ale frumoaselor noastre văi, unde, la fiece pas, şoapta pădurilor şi susurul apelor îmi mângâiase auzul; mă răsfăţasem atâta în flori şi în lumină, şi sufletul meu se îmbătase de atâtea visuri sub înaltele umbre ale pădurilor!... şi cu toate acestea călătorul nu-şi poate stăpâni sufletul de a fi cuprins, câteodată, de farmecul contrastului... De câte ori, şi mai cu seamă eu, într-o câmpie înflorită sau pe malul unui pârâu cu murmur dulce, nu m-am simţit expatriat? şi iarăşi, de câte ori pustiul din suflet nu găseşte un bun prieten în pustiul din natură! şi sufletul meu era pustiu, şi inima mea era obosită...

Te salut, bătrână Hălăucă! Glasul de pieire al vântului tău de gheaţă, fâşâitul sec şi aspru al sălbaticelor tale ierburi, nemărginitul deşert al friguroaselor tale înălţimi tălmăceau atât de bine lumea sufletului meu!... Te salut, te salut, bătrână Hălăucă! "Cine ştie, cugetam eu, oprindu-mă şi îmbrăţişând cu privirea deşertul spaţiu; cine ştie dacă bătrânul meu picior va mai călca vreodată în această împărăţie înaltă a vulturilor şi a frigului etern! Cine ştie dacă îmi va mai fi dat să însufleţesc cu gândul şi cu simţirea mea aceste lăcaşuri ale morţii!!..." Şi... cine ştie dacă o lacrimă n-a curs din ochii mei atunci!

Temperatura capului meu însă e schimbătoare de tot. "Cine ştie, cugetai eu zâmbind, dacă mie nu-mi lipseşte o doagă! A te sui, în adevăr, deasupra nourilor şi a nu te alege, mai la urmă, decât cu un zâmbet de milă din partea capetelor rotunde, pentru toate aceste prostii adunate cu primejdie în regiunile seninului etern; a te entuziasma înaintea unei flori răsărite pe margini de prăpăstii, a rămânea petrificat sub farmecul melodiilor văzduhului şi a codrilor frământaţi de vânturi; a plânge cu roua care cade din ceruri şi a intona imnuri dumnezeieşti cu pâraiele care murmură — toate acestea sunt, desigur, lucruri de mare preţ. Nu e însă mai puţin adevărat că se găsesc şi destule frânghii de legat pe oamenii de soiul meu; fără îndoială că mie-mi lipsesc câteva doage", mă gândii eu, convins în cele din urmă.

Lumea de sub picioarele mele se frigea sub miezul înflăcărat al zilelor de iulie, mie însă, pe Hălăuca, îmi clănţăneau dinţii ca în decembrie. În zadar mă înfăşurasem în mantaua mea largă, în zadar trăsesem peste urechi marginile largi ale pălăriei mele; vântul subţire străbătea pretutindeni şi junghiurile frigului începuseră a mă cerca pe la subţiori. Cât despre tovarăşul meu, el se făcuse mic cât un ghem şi, zgribulindu-se, avea aerul că vrea să se ascundă sub cozorocul chipiului său... Bietul meu tovarăş! El niciodată nu şi-a putut da seama ce căuta pe Hălăuca; eu însă, cu toată străşnicia împrejurărilor, făceam haz în vreme ce el bombănea mereu şi mergea iute înaintea mea.

— Ce dracu, zise el, la un moment dat, oprindu-se şi întorcându-se iute către mine, ce dracu! n-o să mai ajungem nicăieri la vreun adăpost, la vreo stână undeva? Am înţepenit de frig.

Şi dinţii îi clănţăneau în gură, iar nasul lui cel mare i se învineţise într-un chip îngrozitor.

— Pentru D-zeu sau pentru dracu, te priveşte, scumpul meu; ai însă aerul de a crede că eu sunt părtaş la toate năzdrăvăniile Ziditorului acestei lumi. Nu cumva crezi că s-a sfătuit poate cu mine când a ridicat de pe pământ această nemăsurată scară la cer? Ş-apoi, cine te-a pus şi pe tine să-ţi vâri gingaşa ta persoană sub acest chipiu şi sub această venghercă soldăţească? N-ai ştiut, se vede, că bătrânul Crivăţ nu e învăţat să facă la cocardă şi să steie smirna înaintea unui galon de fir. Cred, cu toate acestea, că o să ajungem undeva, dar pe înserate; se poate chiar să n-avem acest noroc; atunci aş fi de părere să coborâm în cea mai apropiată vale unde să găsim, cel puţin, cu ce înjgheba un foc, spre a ne apăra pielea împotriva acestor îngheţate sărutări ale vântului.

— Se vede că d-ta eşti alcătuit numai din piele; pe mine însă m-a înzestrat D-zeu şi cu stomac. A face la cocardă — pedeapsă în vechea armată.

— Felicitările mele, scumpul meu, pentru acest dar preţios, de care trebuie să fii foarte mândru, mai ales în timpul de faţă. Află însă că nu se vorbeşte de foame acolo unde n-ai ce mânca; nu pierde totuşi nădejdea... Bunul D-zeu al părinţilor tăi a umplut cu apă limpede şi rece vinele munţilor săi şi a semănat cu îmbelşugare tot soiul de ciuperci în calea drumeţului flămând... Ce păcat că jirul nu e copt; jirul... O! jirul!...

— Te rog, zise el întrerupându-mă, n-am chef şi nici nu mă simt în stare să ascult, la vremea asta şi pe vârful Hălăucei, apologia jirului; păstreaz-o pentru dumneata sau măcar pentru vremuri mai bune.

— Îmi pare rău, scumpa mea scrumbie cugetătoare, că tocmai la jir te-ai supărat, deşi sunt încredinţat că de-ai scurma în străvechea ta genealogie, ai găsi neapărat şi vreun mistreţ printre iluştrii tăi strămoşi; mai mult încă, s-ar putea prea uşor...

— Mă rog, zise tovarăşul meu tăindu-mi vorba, auzit-ai vreodată de moara lui Tudoran cea pustie?

— Nu; dar ce e cu moara lui Tudoran cea pustie?

— Şi de bătea, de nu bătea vânt, ea tot se învârtea.

— Foarte bine! Iată o moară plină de înţelepciune şi de mare folos pentru netrebnici ca tine; căci de când moara aceasta se învârteşte, bag de seamă că dinţii nu-ţi mai clănţănesc, ba mi se pare că chiar nasul tău şi-a mai venit în fire şi, deocamdată, n-ar mai putea îndeplini cu cinste însărcinarea de ciuhă pentru speriat vrăbiile în vreo ţarină de mălai...

Şi gura ţinea de vorbă pe stomac, care-şi uita de foame. Soarele călca acum pe hotarele dintre amurgul nostru şi zorile altor lumi; iar lumina razelor lui nu mai poleia decât cele mai înalte piscuri ale munţilor, care se desfăşurau sub picioarele noastre. Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele sale turnuri de stânci, săpate pe adâncul cerului, se înălţa în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din poveşti. Vântul nu mai sufla şi glasul răguşit al ierburilor aspre şi sălbatice amuţise; o solemnă tăcere domnea în cer şi pe pământ; numai zgomotul surd al paşilor noştri tulbura în cadenţă această tăcere. S-ar fi zis că noi singuri mai respiram în mijlocul acestei lumi răsărite ca prin minune sub puternicul fiat al lui D-zeu; şi cât pe ce să lunec pe povârnişul unei melancolice fantezii; dar nu era vreme, căci grija vieţii reale mi se impunea fără voie şi, oricât de răbdător ar fi cineva la asprimile unei călătorii de felul acesta, vine totuşi vremea când trebuie să te supui poruncilor nevoii. Trebuia deci să mă supun şi eu. Îmi era frig şi foame... iată pentru ce-mi întorsesem mintea de la tot ce mă înconjura şi căutam cu ochiul şi cu urechea să străbat adâncimile văilor, spre a deosebi o formă sau un sunet care să vădească fiinţa omului în această singurătate. Noaptea inundase văile, şi amurgul, creştetele munţilor. Mergeam grăbiţi şi fără ţintă sub pintenul ascuţit al foamei şi al frigului, şi grăbiţi — după cum eram — nu prinserăm de veste decât într-un târziu că poteca de sub picioarele noastre dispăruse şi că o moale saltea de muşchi o înlocuise: rătăcisem! Această convingere îmi trecu prin inimă ca un fier aprins; bietul meu tovarăş pierduse şi putinţa de a cugeta; eu, cel puţin, eram deprins cu asprimile vieţii rătăcitoare; el însă pentru întâia oară le încerca.

Înnoptase de tot; şi fiindcă nu mai aveam, în întunericul prin care înotam, nici o cârmă pentru paşii noştri, ne hotărârăm a ne încredinţa mersul la înţelepciunea întâmplării; şi cu atât mai mult făcui aceasta, cu cât întâmplarea era una din vechile şi iubitele mele cunoştinţe; cu ea m-am înţeles totdeauna bine, căci numai ea
— când am fost în cumpănă — mi-a întins o mână prietenească. Această hotărâre îmi răcori capul, în care mi se părea că se învârteşte vijelios o roată de foc, şi-mi redădu limpezimea cugetării.

Un nou curaj şi o nouă putere începu să circule în vinele mele. Mi se părea că nu-mi mai este nici foame, nici frig şi aş fi început să şuier, dacă auzul meu, ocupat cu recunoaşterile, n-ar fi avut Fiat lux! — Să se facă lumină!

nevoie de linişte. Trecuse din noapte un ceas plin de grijă şi nedumerire. Obosiţi şi flămânzi, începusem a scoborî la vale, spre a găsi un adăpost în dosul vreunei stânci sau în fundul vreunei văgăuni mai apărate de vânt. Sunt încredinţat că tovarăşul meu îşi număra în gând pe toţi strămoşii în ordine cronologică şi-i blestema pe rând. Eu mergeam cu îngrijire, despicând cu ochiul întunericul nopţii, iar cu urechea adâncimile depărtărilor reci, deşerte şi întunecoase. Eram poate aproape să ne aşezăm pentru noapte în vreuna din îndoiturile mai tăinuite ale Hălăucei, când mi se păru că un lătrat de câine îmi atinge auzul; mă oprii locului şi ascultai. Era în adevăr un lătrat aidoma de câine şi încă nu aşa de depărtat, după cât puteam măsura cu auzul. Dacă cea mai dumnezeiască muzică m-ar fi deşteptat din visul cel mai fioros, nu mi s-ar fi părut mai dulce şi mai prietenească. Fără să mai stăm pe gânduri, ne îndreptarăm paşii într-acolo. După un pătrar de oră, zărirăm o lumină şi forma unei aşezări omeneşti: era o stână; dar, tocmai pentru acest cuvânt, rămaserăm câtva în cumpănă, dacă trebuie sau nu să ne apropiem; atât câinii, cât şi înfăţişarea noastră la asemenea oră în mijlocul ciobanilor erau — poate — atâtea cuvinte, care să ne oprească un moment pe loc. După un scurt consiliu, ne hotărârăm a înainta.

Când furăm ca la o zvârlitură de băţ aproape de stână, câinii simţiră şi unul câte unul începură a se repezi, lătrând de pe locurile lor. Cât te-ai şterge la ochi, furăm împresuraţi din toate părţile de o mie de colţi gata să ne sfâşie. Planul nostru de luptă era însă mai dinainte hotărât: potrivit acestui plan, ne puserăm deci spate la spate şi, cu vânjoasele noastre beţe de drum, începurăm a descrie cercuri de apărare ameţitor de repezi; mărimea primejdiei ne dădea puterea şi agerimea trebuitoare: un duel, în adevăr, original, se încinsese în întunericul nopţii, sub lumina stelelor Hălăucei, între câinii întărtaţi cu colţii lor de fier şi între animalul cu două feţe înjghebat în pripă de noi; dar, în tot timpul acestei lupte deznădăjduite, noi nu încetarăm de a ne apropia lăturiş de stână. Ciobanii, nedumeriţi asupra ce putea să fie, stăteau ciotcă în uşa stânii cu ciomegele în mână. Erau poate gata să se repadă în ajutorul câinilor; dar nu mai fu trebuinţă, căci noi eram acum lângă dânşii. Înfăţişarea noastră îi linişti, pe cât înţelesei, căci ei singuri începură să alunge câinii, care în scurt se ostoiră.

— Bună vremea, flăcăi, zisei eu, intrând în stână urmat de tovarăşul meu.

— Bun venit la oameni buni, ne răspunse un baci bătrân, mai murdar decât un derviş şi înfăşurat într-un chimir lat de-o palmă domnească.

— Fii pe pace, moşule, de buni suntem ca pâinea cea bună, dar de necăjiţi suntem ca nişte draci pe care-i botezi în agheasmă. Uite, continuai eu, aşezându-mă turceşte înaintea celor doi tăciuni ce fumegau în mijlocul stânii; uite, venim azi din Pipirig, de la părintele Ionică; nădăjduiam să trecem muntele cu lumină şi să scoborâm în Sabasa; dar noaptea ne-a apucat şi iată-ne, pentru astă-seară, oaspeţii d-voastră. Noi suntem de la Piatra; eu sunt dascăl şi dumnealui este recrut; a suit Hălăuca în brânci şi era să moară de frică; ce mai soldat are să fie şi el!

— Frică? şi de ce? întrebă baciul cel bătrân.

— Să nu-l mănânce jivinile de pe Hălăuca şi să-i rămâie chipiul fără stăpân, răspunsei eu.

Tovarăşul meu se uita chiorâş la mine şi nu-i venea să creadă că cineva mai poate glumi în asemenea împrejurări.

Eram flămânzi ca nişte lupi; într-o stână însă nu moare cineva de foame. Comarnicul gemea sub greutatea unor caşi rotunzi şi gălbii. Albeaţa bulgărilor mari de urdă râdea parcă de negrul scândurilor afumate pe care stăteau. Un mare ceaun de stână, plin cu jintiţă, aburea într-un colţ. De altmintrelea, necurăţenia domnea nesupărată, ca în toate locurile unde e multă grăsime şi puţină apă. Mirosul caracteristic de oaie, amestecat cu cel de brânză, străbătea până-n creieri. Într-un colţ mai retras al stânii, un teanc de piei miţoase de oi pierite slujea, desigur, unui popor întreg de checheriţe drept caldă şi moale locuinţă. Ciobanii, cu plete lungi şi unsuroase, cu staturi de uriaşi, se găseau foarte bine în cămăşile lor impermeabile. Dintre toţi, baciul cel mai bătrân era şi cel mai murdar. Îmi închipui că toate lucrurile propăşesc în ţara aceasta: singură stâna trebuie să fie aceeaşi astăzi ca şi pe timpul păstoriei dacice.

— Moşule, zisei eu, în sfârşit, adresându-mă către baciul cel bătrân, toate ca toate, dar n-am putea mânca ceva la dumneata? suntem istoviţi şi de foame, şi de oboseală.

— Cum nu, domnişorule, cum nu? numai să vă mulţumiţi cu ce avem.

— Da ne mulţumim cu ce-a fi, numai să fie: şi, până una-alta, ia să cinstim câte-un pahar de rachiu, zisei eu, scoţând din boccea şipul cu rachiu. Rachiul şi tutunul sunt, în munte şi pe la ciobani mai cu seamă, cele două lucruri înaintea cărora uşile se deschid şi mesele se întind.

Astfel, mă îngrijisem să am întotdeauna cu mine rachiu şi tutun. Paharul merse împrejur, începând cu baciul cel bătrân şi sfârşind cu tovarăşul meu.

Peste jumătate de ceas, masa fu gata. Doi din ciobanii cei mai tineri întinseră jos, în stână, nişte foi late de brustur; iar de jur împrejur aşternuse piei de oaie, cojoace şi sarici. O mare mămăligă oacheşă, ieşită din tiparul fierbinte al unui ceaun, se răsfăţa fără pudoare sub ochii noştri, şi toate produsele laptelui, sub toate formele, se înşiraseră cerc împrejurul ei.

Tot timpul cât se pregătise masa, tovarăşul meu stătuse dinaintea focului şi-şi prăjise pe toate feţele cele două picioare lungi ale sale; apoi, aşezându-le într-un unghi deschis, îşi rezemase coatele pe genunchi şi nu înfăţişa căldurii focului decât palmele sale late cu degetele răsfirate; iar în intervalul dintre ele şi pe acelaşi plan, îşi vârâse mica lui figură... numai nasul lui colosal şi roş înainta, în formă de virgulă uriaşă, afară din planul neted al palmelor. Sta nemişcat, cu ochii ţintă în flăcările focului.

— Hei, prietene! strigai eu, ia mai lasă cea gura sobei şi vino să mâncăm; o să ai după aceea destulă vreme să urmăreşti în limbile de pară ale focului chipurile fantastice de zmei şi de balauri.

Fără să zică ceva, se sculă, se întinse de-i pârâiră toate încheieturile şi veni de se aşeză la masă.

Cina fu scurtă, frugală şi tăcută.

— Acuma, bătrânul meu visător, îmi zise el, aprinzându-şi o ţigară şi răsturnându-se molatic pe una din pieile miţoase de oaie, acuma îmi poţi înveseli izihia cu vreo întraiurea din lumea cealaltă; am destulă vreme ca să te ascult.

— Nu cred, scumpul meu, să ai vreme tocmai îndeajuns, deoarece sunt încredinţat că, peste puţin, ai să te zvârcoleşti ca în focul nestins al iadului sub muşcăturile însetate ale unui întreg popor de checheriţe, ce trebuie să fi mişunând prin pădurea deasă de miţe ale blănilor de oi moarte, pe care te-ai tologit aşa de molatic!

N-apucasem să sfârşesc bine vorba, şi tovarăşul meu sări ars de pe blănile pe care stătea lungit.

— Dar atunci, zise el, scuturându-se parcă de checheriţe, unde o să dormim? Îmi vine să cred că d-ta nu te îngrijeşti de nimica şi că iei în glumă toate lucrurile, oricât de serioase ar fi ele.

— Eşti de o rară pătrundere, tânărul şi frumosul meu Alexis, zisei eu, neurnindu-mă de cum stăteam lungit pe una din sarici. Astfel te încredinţez că, de ne-am afla în vremurile mai de demult, m-aş lăsa bucuros în voia gusturilor mele idilice, şi o noapte întreagă aş boldi ochii la stele; şi aceasta cu atât mai mult, cu cât aici nu ne aflăm tocmai în împărăţia somnului; dar aşa!... Totuşi, dacă te gândeşti cu tot dinadinsul la somn, apoi vom căuta vreun cotlon afară. Avem la îndemână atâta muşchi, încât ai putea să-ţi înjghebezi din el perne şi saltele mai moi decât ale regelui Solomon; te asigur însă că, cel puţin noaptea aceasta, regina din Saba nu te va vizita.

Mă sculai şi rugai pe baciul cel bătrân să ne găsească vreun loc potrivit pentru noapte. Baciul însă, om cu socoteală, ne îndemna să rămânem în stână, trăgându-ne luarea-aminte asupra frigului de afară şi chiar asupra lupilor ce rătăceau câteodată prin părţile locului. Toate stăruinţele lui însă rămaseră zadarnice; checheriţele ni se păreau mai de temut decât lupii şi decât gerul. Ne duse deci depărtare ca la o sută de paşi, la o veche şandrama din care nu mai rămăsese decât vreo patru scânduri deasupra şi vreo două sau trei pe lături. Aici fusese stâna altădată; de un timp însă se mutase devale, mai la adăpost.

Cât ţinu lumina unui chibrit, cercetarăm locuinţa noastră de noapte. Când rămaserăm prin întuneric şi după ce, mai cu seamă, baciul ne dori noapte bună şi se depărtă, începui a mă gândi cu tot dinadinsul la ce ni se putea întâmpla peste noapte. Gerul ca gerul, dar lupii baciului mă cam nelinişteau. Cât despre tovarăşul meu nu-l vedeam şi, prin urmare, nici nu ştiam ce face; sunt sigur însă că şi pe dânsul îl frământau cam tot aceleaşi gânduri.

Niciodată, în tot cursul acestui drum, nu-mi aduc aminte să fi fost mai îngrijit decât atunci. Vântul de gheaţă, ce ne însoţise de-a stânga mai toată ziua, începuse din nou cu o furie îndoită şi, tăindu-se în scândurile rare ale şandramalei noastre, gemea, în răstimpuri, a lugubru şi a pustiu; nemărginita singurătate de pe treptele înalte ale văzduhului sporea şi mai mult fiorii de groază, cu care străşnicia stării noastre de faţă ne umpluse inimile; şi, deşi în regiunea stelelor, noaptea era totuşi aşa de oarbă, încât la doi paşi formele lucrurilor dispăreau.

Mă hotărâi să mă culc. Îmi aşezai bocceaua într-un colţ al şandramalei, îndesai pălăria pe cap, legându-i cu o batistă marginile peste urechi, mă înfăşurai strâns în mantaua mea lungă şi largă, pusei capul pe boccea şi iată-mă în una din cele mai bune condiţiuni spre a păşi spre lumea visurilor.

— Noapte bună, amice, eu m-am culcat, tu ce faci? întrebai eu pe tovarăşul meu, despre a cărui existenţă numai urechile îmi mai puteau da oarecare lămuriri.

— Şi eu caut să mă culc, dar cum şi unde?

— Ca mine şi pe sânul dulce al mamei comune.

— Am cinste să-ţi spun că, de astă dată, dau dracului şi mamă comună şi tot.

— Eu, scumpul meu, nu dau dracului nimic, şi sunt hotărât a rămânea aici; tu însă, dacă nu găseşti destul de moale sânul propriei tale mame, atunci poţi îndrepta o rugăciune către Atotputernicul D-zeu al strămoşilor tăi, ca să aibă o mai de aproape grijă de gingaşa şi nobila ta persoană...

Dacă tovarăşul meu n-a turbat atunci, desigur că nu va mai turba niciodată. Mormăi nu ştiu ce şi, bojbăind prin întuneric, veni să se aşeze lângă mine.

După câteva mişcări comune tuturor animalelor care se pregătesc pentru somn, găsirăm echilibrul trebuitor pentru a dormi. Corpurile noastre elastice se adaptară destul de bine terenului accidentat ce ne slujea de aşternut; iar boccelele noastre se schimbară în nişte perne minunate. Vântul, numai vântul nu înceta de a geme cu o furie nebună şi de a zgudui deznădăjduit şubredul nostru adăpost. Totuşi, somnul începu a se furişa pe sub genele noastre, iar închipuirile lumii reale a lua proporţiile şi formele fantastice din lumea visurilor... Mi se părea că pământul se scurge în haos şi că un nemărginit deşert se deschide sub mine; sau mi se părea că, dintr-un punct cât un atom imaginar de mic, nişte negre şi vaste cercuri concentrice se desfac şi-şi lărgesc cuprinsul până peste marginile nesfârşitului; că se năşteau din punctul lor generic, şi tot din el se desfăceau aceste cercuri cu o repeziciune atât de ameţitoare, încât închipuirea mea, târâtă de jocul acesta fantastic, îmi lăsa în creieri urma vie a unui vârtej... forme de fiinţe bizare se înfiripau pe fundul orb al ochilor mei; zgripţori cu gheare colosale, grifoni înaripaţi, bazilisci cu ochii de jăratic, crocodili cu râtul de porc şi cu pumnale în loc de dinţi; apoi, un furnicar mişuitor de fiinţe mici, cu ochii în trei colţuri, cu boturi lungi, cu trei picioare, cu labe de mâţă, cu nasuri sucite, cu coarne uriaşe, cu ghimpi, cu păr, cu pene, cu catalige... şi toată această lume de fantasme, produs al unei închipuiri scăpate de sub stăpânirea adormită a raţiunii, ca într-un dans infernal se învârtea vijelios. Treptat însă, tabloul se depărta, coloritul se ştergea, formele bizare se topeau una în alta, şi apoi, în perspectiva depărtării, un punct numai, palid, mic, imperceptibil, se mai putea deosebi pe fundul unui haos de întuneric fără margini...

Adormii. N-aş putea spune hotărât dacă, în timpul somnului, mi-a fost frig sau cald, sau dacă lupii m-au mâncat; pot însă spune cu încredinţare că, trezindu-mă, îmi reveduii persoana, spre a vedea dacă nu-i lipseşte ceva; era neatinsă.

Vântul încetase şi tovarăşul meu încă dormea.

— Hei! Dle sibarit, strigai eu, împingându-l cu piciorul, ia urneşte-te puţin de pe această saltea moale de puf de lebădă şi de pe aceste perne moi umplute cu zefir.

Se întinse, mormăi ceva, se sculă pe jumătate şi voi să se culce iar. Nu-i dădui însă răgaz, ci împingându-l din nou cu piciorul:

— Hai, iute, şi cât te văd; raniţa-n spate, stânga-mprejur, pas gimnastic şi înainte, marş!

Zis şi făcut. În câteva minute, furăm gata. Ne abăturăm pe la stână, unde ne răcorirăm faţa cu apă rece, ne luarăm rămas bun de la ciobani şi plecarăm.

Vântul de cu noapte măturase norii de pe cer şi numai din văile adânci, ce se deschideau sub picioarele noastre, negurile, deşteptate de întâile raze ale dimineţii, începeau să se înalţe, ca fumul pornit dintr-o jertfă colosală a Naturii către Ziditorul său.

— Ia te uită, frumosul meu Telemac, cu ce privelişte măreaţă te dăruieşte, pentru astăzi, bunul D-zeu al părinţilor tăi, zisei, adresându-mă către tovarăşul meu. Dar ce naiba tot scurmi cu ochii în pământ, nu cumva ţi-ai pierdut nasul?

— Fii pe pace! Dacă l-am pierdut şi nu-l voi găsi, n-am să cer împrumut de la d-ta; ştiu că n-ai de unde să-mi dai. Până atunci însă, ai face bine să-mi arăţi marşrutul pentru astăzi; încotro mergem şi unde o să ne oprim? n-aş dori să mai păţim ca aseară.

— Nimic mai uşor, scumpa mea antiteză; încotro vom vedea cu ochii şi încotro ne vor duce picioarele. Şi dacă aseară n-a fost bine, cred că va fi mai rău deseară; precum vezi, ai perspectiva unei compensaţii negative; cui cu cui se scoate!

— Foarte bine, dar cu socoteala asta are să ne rămână ciolanele pe dealuri.

— Iată, zisei eu, pufnind de râs, un om pe care l-a prins prea devreme mila de ciolanele lui; ei bine, linişteşte-te, ilustrule scoborâtor al tuturor faraonilor: vom lua toate măsurile trebuitoare, pentru ca nobilele tale ciolane să fie culese şi aşezate în piramida funerară a familiei; ce mai vrei? mă însărcinez eu cu aceasta. Mai ai ceva de întâmpinat?

— Nimic, numai, cum mă voi vedea în valea Bistriţei, mă sui pe plută şi mă duc la Piatra.

— Primo: nu poţi fi sigur că nu te va lua dracu, înainte de a ajunge în valea Bistriţei; secundo: dacă te sui pe plută fără mine, te îneci desigur; terţio: sub această îmbrăcăminte te leagă burduf şi te duce cu călăraşi la suprefectura cea mai apropiată. Cred că o să luăm împreună o baie în undele Negrei Şarului.

— O să vedem.

— Desigur că o să vedem; iată singura vorbă cuminte ce ţi-a ieşit din gură, de când călătorim.

Ne aflam acum pe înălţimile cele din urmă ale Hălăucei. În depărtare, răsăritul imens ardea în valurile de foc ale zorilor, iar soarele, ca o colosală sprânceană de aur curat, se ridica de după linia neagră şi ondulată a munţilor vaporoşi. Umbrele se grămădeau în apusul încă în amurg şi grăbite se aruncau în haosul altor lumi. Din văi, negurile adormite începeau să se înalţe, trezite de întâile raze ale dimineţii; ici-colea, din adâncuri, coloane sure de fum se îndreptau spre ceruri, topindu-şi creştetele lor în văzduhul luminos şi limpede. La dreapta, văile pline de lumină ale Ozanei, la stânga, văile neguroase ale Sabasei, Borcii şi Bistriţei se deschideau adânci şi prăpăstioase sub picioarele noastre. Noi mergeam spre cele din urmă pe o potecă tăiată poate de rarii paşi ai fiarelor sălbatice în muşchiul verde şi rourat. Începusem a coborî la vale. Ne trebui mai bine de două ceasuri până ce să ieşim din regiunea muşchiului. Când intrarăm în pădurile tinere de fagi şi de mesteacăni, ce îmbracă văile mai de jos ale Hălăucei, soarele inundase cu lumina sa munţii din stânga şi din faţa noastră. Căldura începuse a se simţi şi dimineaţa ne vestea o arzătoare zi de iulie. Cu cât înaintam, scoborând în păturile mai dese ale aerului din văi, cu atât mai grele ni se păreau boccelele noastre. Mergeam alene şi tăcuţi. Nici o privelişte nu se mai deschidea ochilor noştri, căci eram de toate părţile împresuraţi de pădurile posomorâte ale poalelor Hălăucei. Poteca pe unde mergeam se deschidea la vale lungă şi dreaptă. Tot pe aceeaşi potecă, venind din altă parte, intrase şi mergea ca la o zvârlitură de băţ înaintea noastră un băietan care ţinea pe cap o putină; şi fiindcă era cu spatele spre noi, nu ne văzuse şi nici simţise, poate, că cineva se afla în urma lui; mergea deci scoborând încet şi şuierând o arie de munte; era înalt şi zdravăn; putina de pe cap îl mai lungea încă, iar mâinile lui aduse în formă de torţi spre a ţinea putina îi dădeau înfăţişarea unui ulcior cu picioare.

— Ei, flăcăule! strigai eu către dânsul; ia stai oleacă! Se întoarse. Era, în adevăr, un flăcău zdravăn şi înalt ca un brad; ne privi puţin, lăsă putina în mijlocul drumului şi se făcu nevăzut în pădure.

— Dar asta? zisei eu, vorbindu-mi singur. Ajunserăm lângă putină — o putină cu lapte acru, în adevăr — ne uitarăm în toate părţile, dar nu văzurăm pe flăcău nicăieri. Ne puserăm la umbră pe marginea potecii şi aprinserăm câte o ţigară. Un foşnet de frunze îmi atrase luarea-aminte. Întorsei capul şi zării pe flăcăul nostru tupilat şi privindu-ne dintre nişte tufe dese şi apropiete. Fără să fi băgat el de seamă, scosei revolverul şi-l întinsei spre locul cu pricina.

— Stai că trag! strigai eu. Flăcăul încremeni pe loc. Mă sculai cu revolverul tot întins, mă apropiai de tufişul în care stătea şi îl silii să iasă la lumină; era galben cum îi ceara şi tremura ca varga.

— Ia şezi colea jos, flăcăule, zisei eu, lungindu-mă cel întâi pe iarbă.

Nu îndrăzni şi rămase în picioare.

— Şezi, când îţi zic; nu face marafeturi; n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori!

Se lăsă mai mult să cadă, decât să se aşeze lângă noi.

— Ce ai în putină?

— Lapte acru. Şi nu-ţi venea să crezi că un glas aşa de moale, de tremurător şi de sfios poate să iasă dintr-un piept al unui voinic cât brazii munţilor lui.

— Lapte acru, în luna lui Cuptor? cui spui tu prujituri , mă?

— Zău, boierilor, lapte acru pentru gloată.

— A! Vrasăzică voi sunteţi oameni cuprinşi, aveţi şi gloată?

— Nu, zău, nu, boierilor; tata-i beteag şi mama-i vădană...

— Cum vădană mă-ta, flăcăule? da tată-to nu-i bărbatu mă-tii?

— D-apoi că nu-s luaţi cu cununie.

— Ş-apoi? da tot nu-i vădană, că are bărbat, măcar că-i fără cununie.

— Tata şede la vite şi n-o dat de 10 ani pe-acasă; îi beteag de picioare.

— Dar mă-ta nu se duce pe la el?

— Nu se duce niciodată; cică-i departe.

— Ei bine, fie şi cum zici tu. Dar spune-mi, însă drept să-mi spui, cam ce ne socoteşti tu pe noi?

— Eu... mă rog de iertare... eu nu socotesc nimica, cuconaşilor.

— Nu umbla cu fleacuri; ţi-am spus că n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori; spune-mi, când ne-ai văzut, cam drept ce ne-ai luat?

— Mă rog de iertare, zise flăcăul tremurând, am chitit că sunteţi nişte... boieri.

— Bine, mă, mai văzut-ai tu boieri cu opinci în picioare şi cu boccelele-n spinare ca noi?

— Eu... n-am văzut, da spun oamenii...

— Că boierii poartă opinci şi boccele?

— Nu... da că...

— Că?

— Că...

— Haide, spune odată, sau... şi făcui o mişcare ameninţătoare.

— Că... zise flăcăul, ferindu-se mecaniceşte într-o parte, că boieri ca d-voastră mai trec câteodată pe la noi.

Şi sudori cât bobul de mazăre curgeau de pe fruntea rece şi palidă a bietului flăcău.

— Şi nu ştii tu numele vreunuia din aceşti boieri despre care ai auzit? Dacă spui drept, n-o să-ţi fac nimic.

— Spune tata de... Gheorghe a Nastasiei, de Profir, da eu nu ştiu.

— Ei bine, zisei eu, d-lui e Gheorghe a Nastasiei şi eu sunt Profir. Uită-te bine că e tuns, chiar acum a scăpat din Pângăraţi.

Flăcăul se uita lung şi ţintă când la mine, când la tovarăşul meu şi, pe măsură ce se uita, faţa îi venea la loc şi spaima ce-l cuprinsese părea că se împrăştie.

— Ei, şi adică, ce te uiţi tu aşa la noi, flăcăule? Poate ţi-nchipui că nu suntem cine ţi-am spus?

— D-apoi că nu sunteţi 'neavoastră Profir şi Gheorghe a Nastasiei...

— Şi de unde aflaşi tu aşa de iute, măi băiete?

— D-apoi spune tata că Gheorghe a Nastasiei are nişte musteţi galbene şi lungi pân' la urechi, şi pe Profir l-o-mpuşcat jandarmii, când îl duceau la gros. Degeaba, nu mă speriaţi; ştiu eu că nu sunteţi 'neavoastră potlogari ca de-alde dânşii; 'neavoastră se cunoaşte că sunteţi de la târg...

— Ce zici, tovarăşe? Fiindcă flăcăul vrea numaidecât să fim de la târg, hai să fim cum zice el. Ei bine, fie cum zici tu, suntem de la târg, zisei adresându-mă flăcăului, şi fiindcă tu ai făcut o descoperire aşa de mare, apoi eşti dator să ne îndrepţi, pentru deseară, la vreo gazdă în satul tău. Cred că eşti din Sabasa?

— Da poftiţi, mă rog, la noi, avem unde vă găzdui şi cu ce vă ospăta.

— Bucuros, flăcăule, răspunsei eu; îţi mulţumim; deseară suntem oaspeţii tăi; uită şi tu necazul ce-ţi făcurăm.

— Să-ţi spun drept, cucoane, că m-ai vârât în spărieţi cu pistolul d-tale şi, dacă nu-l întindeai spre mine, când m-ai zărit în tufe, o luam la sănătoasa prin pădure.

— Şi cred că am făcut bine; altfel unde era să mânem noi în ias'noapte? ia să plecăm!

Flăcăul se sculă de jos, luă putina pe cap şi, formând iarăşi ulciorul cu două picioare, mergea la o mică depărtare înaintea noastră. Soarele, păşind peste hotarele de foc ale meridianei, începuse a cumpăni spre apusul din stânga noastră.