XIV. Semnificaţia generală a învăţământului gustian

Contribuţia profesorului Gusti în cultura românească • Inventar şi idei esenţiale • Universitatea - generatoare de elite sociale • Misiunea elitelor. Colaborarea pentru ridicarea maselor • Idealul învăţământului gustian • Specificitatea şi universalitatea lui • Locul lui în cultura românească

E momentul să încercăm a face un bilanţ al contribuţiei profesorului Gusti în cultura românească.

Rezumând cele spuse până acum, ajungem să-i stabilim următorul activ: 

1. A conceput un sistem filosofic original de înţelegere a societăţii şi a disciplinelor care se ocupă cu ea, care-i conferă un loc de seamă printre cercetătorii contimporani ai ştiinţelor sociale;

2. A conceput o metodă originală de cercetare a unităţilor sociale, simultan simpatetică şi obiectivă, erudită şi concretă, pe care a aplicat-o apoi, el însuşi, la studiul societăţii româneşti;

3. A organizat cercetările sociale în afară de universitate, făcând prin Institutul Social educaţia politică a unei întregi generaţii de conducători ai statului român şi deschizând lumii gustul preocupării de problemele sociale;

4. A deprins pe aceşti conducători să-şi condiţioneze acţiunea lor reformatoare de cunoaşterea prealabilă a realităţii ce-şi propuneau să reformeze, şi publicul să-şi raţioneze adeziunile sociale;

5. A format, prin cursuri, conferinţe, seminarii şi campanii de lucrări, cercetătorii ştiinţifici ai vieţii sociale şi specialişti în diferitele ramuri ale ştiinţelor sociale, în stare să înţeleagă şi ansamblul fenomenelor în care se integrează disciplina lor;

6. A deprins pe aceşti cercetători cu condiţiile generale ale muncii ştiinţifice: informaţia bibliografică, utilizarea corectă a materialului, ţinuta demnă şi obiectivă a discuţiilor;

7. A întreprins o acţiune vastă, neobosită şi entuziastă, de reformă socială, pentru organizarea vieţii culturale româneşti, prin cooperarea specialiştilor şi prin stimularea activităţii creatorilor de valori.

Această acţiune a urmărit, în acelaşi timp, organizarea culturii înalte, a culturii poporului şi a cooperării dintre elite şi popor;

8. Astfel, a organizat, ca profesor şi decan, viaţa universitară, înfiinţând numeroase instituţii de orientare şi ajutorare studenţească;

9. Academician, consilier tehnic şi ministru de instrucţie fiind, a organizat cultura superioară (Academia Română, Senatul cultural, bibliotecile publice), înlesnind cooperaţia intelectuală internaţională (schimburi intelectuale cu asociaţiile sociologice străine şi cu fundaţiile sociale internaţionale, conferinţe, congrese internaţionale);

10. Ca director al Casei Culturii Poporului şi apoi al Fundaţiei Culturale "Principele Carol", a organizat cultura poporului;

11. A organizat, de asemeni, cooperaţia, ca preşedinte al Oficiului Naţional;

12. şi Radiodifuziunea, ca preşedinte al societăţii, înfiinţând Universitatea Radio;

13. Organizator şi conducător al campaniilor de cercetări monografice, al echipelor studenţeşti ale Fundaţiei Regale "Principele Carol" şi al revistei "Sociologie românească", a militat pentru cunoaşterea concretă a realităţilor româneşti, şi îndeosebi pentru îndrumarea intelectualilor spre cunoaşterea vieţii satelor, ca şi pentru ridicarea culturală a acestora, cu ajutorul muncii organizate a elitelor culturale;

14. În sfârşit, a organizat propaganda culturală a ţării înăuntru şi în afară (Expoziţiile de la Barcelona, Dresda, Paris, Muzeul Satului). 

Cât despre pasiv, numai două din năzuinţele sale au rămas neîmplinite până astăzi: 

1. Ideea trecerii studiilor sociale din viaţa publică în universitate s-a înfăptuit altfel decât şi-a închipuit-o Profesorul, prin tehnicizarea administraţiei în urma pătrunderii în această administraţie a elementelor cu pregătire sociologică universitară;

2. Ideea înfiinţării Facultăţii de Ştiinţe Sociale, încoronare a vieţii lui întregi, e de asemeni încă nerealizată.

Urmărind, în paginile de mai sus, prodigioasa activitate desfăşurată de profesorul Gusti în toate domeniile vieţii culturale, gândul nostru nu s-a abătut, decât aparent, de la intenţia vădită de titlul acestui studiu, care era aceea de a înfăţişa chipul "profesorului" Gusti. E locul să coordonăm, ceea ce am înfăţişat până acum, într-o sinteză didactică. În ce fel? Observând, foarte simplu, că fiecare activitate a Profesorului amplifică o altă activitate, care la rândul ei amplifică pe o a treia. Şi mai observând că, în acest proces de dezvoltare succesivă, universitatea stă în centru şi naţiunea stă în jur, legătura dintre ele fiind asigurată de elitele care se ridică din cea dintâi spre a se cufunda în cea din urmă. 

Astfel: 

1. Conferinţele publice ale Institutului Social dezvoltă printre intelectuali preocupările pe care cursul le propune studenţilor; căminele culturale, sau Universitatea Radio amplifică şi diversifică, pentru uzul naţiunii întregi, răsunetul preocupărilor Institutului;

2. Comunicările din secţiile Institutului Social adâncesc problemele discutate în şedinţele de seminar; activitatea asociaţiilor culturale, profesionale şi a institutelor speciale înfăptuieşte o cercetare mai amănunţită a aceloraşi probleme;

3. Activitatea echipelor monografice fructifică rezultatul îndeletnicirilor seminariale; munca echipelor regale studenţeşti multiplică acţiunea echipelor monografice;

4. Proiectul organizării unei biblioteci de stat amplifică proiectul organizării bibliotecii Facultăţii de Litere din Iaşi; înfiinţarea bibliotecilor publice urbane şi săteşti, organizate prin căminele culturale şi ateneele populare, multiplică, spre uzul naţiunii, ideea bibliotecii de stat;

5. Arhiva documentară a Institutului Social dezvoltă fişierele seminarului de sociologie; ideea concentrării tutulor arhivelor statului şi a tutulor institutelor de cercetare socială amplifică organizarea arhivei documentare a Institutului;

6. Cetatea universitară amplifică ideea oficiului universitar; satele model multiplică ideea cetăţii universitare;

7. Muzeul Satului dezvoltă expoziţiile seminarului; pavilionul românesc la Expoziţia Internaţională din Paris duce aceeaşi idee la o nouă dezvoltare.

În toate domeniile vieţii culturale, ideile care conduc dezvoltarea activităţii profesorului Gusti par deci supuse unui dublu ritm, care răsfrânge influenţa acestora ca o îndoită bătaie de aripi.

De la studenţime la elite, şi de la elite la popor.

Conştiinţa acestei duble subordonări, a acestei îndoite ierarhii, după care universitatea e menită să genereze pătura conducătoare a naţiunii, a cărei misiune e, la rândul ei, regenerarea masei prin cultură şi acţiune organizată, constituie ideea ordonatoare, axială, după care toate activităţile Profesorului sunt arcuite, concentric, în jurul învăţămâtului său.

Peste tot, munca Profesorului e supusă aceloraşi principii, a căror realizare repetată ajunge să constituie făptuirii sale un stil propriu.

Aceste principii, formulate pe scurt, sunt:

1) folosirea tuturor încercărilor empirice pentru cunoaşterea critică şi sintetică a realităţii concrete;

2) punerea ştiinţei în slujba acţiunii sociale;

3) punerea acţiunii sociale în slujba creării personalităţilor;

4) punerea personalităţilor în slujba creării de valori;

5) ierarhizarea valorilor şi integrarea personalităţilor în personalităţi mai vaste, prin unificarea scopurilor şi coordonarea mijloacelor lor.

Şi, peste tot:

6) substituirea efortului individual prin cooperarea organizată a personalităţilor, în instituţii;

7) şi, în sfârşit, punerea elitelor în serviciul maselor: 

Toată această prodigioasă activitate socială n-ar fi fost desigur cu putinţă dacă n-ar fi fost însufleţită de un ideal, de o credinţă.

Care e acest ideal şi cum se situează el în lumea ţelurilor care au călăuzit de-a lungul timpurilor viaţa noastră universitară?

Idealurile care au însufleţit această viaţă, care i-au organizat manifestările, dând forme specifice avântului tineresc şi orientându-l către misiuni distincte - nu sunt deosebite de ţelurile care au însufleţit curentele generale ale culturii româneşti.

Sistematizând şi simplificând lucrurile îndeajuns, abia dacă am găsi vreo patru: liberalismul paşoptist, conservatorismul junimist, socialismul marxist, devenit mai târziu poporanist, şi naţionalismul sămănătorist.

Predominarea fiecăruia din aceste curente corespunde, grosso modo, unei perioade diferite a dezvoltării României moderne: 1848, 1870, 1890, 1907. Şi fiecare se defineşte social, prin atitudinile caracteristice ale omului: 1) faţă de existenţă şi de ideal (activ, contemplativ, realist, idealist); 2) faţă de timp şi de prefaceri (tradiţional, progresist, conservator, reformist); 3) faţă de grupul de elecţie şi de valorile lui (naţional, internaţional, autohton, cosmopolit); 4) faţă de scopul şi regimul vieţii sociale (individualist, socialist, liberal, autoritar); şi 5) faţă de forma de guvernământ şi de clasa socială pe care se sprijină (aristocrat, democrat, ţărănesc, boieresc, burghez sau muncitoresc). 

1. Cel dintâi ideal cultural al României moderne este acela al liberalismului paşoptist.

Termenul desemnează idealul boiernaşilor înstăriţi de la jumătatea veacului trecut, învăţaţi în şcoli din Apus, care foloseau ideologia liberală şi formula statului democrat şi individualist ca instrument de răsturnare politică a "neamurilor" decăzute. Activi, idealişti, dispreţuitori de trecut şi iubitori de noutate, încrezători în puterile voinţei, dornici de progres şi de reforme proiectate după modelul celor din Apus, liberalii paşoptişti au fost naţionalişti în sensul că urmăreau ridicarea ţării lor.

Dar naţionalismul lor de franţuziţi, occidentalişti, cuceriţi de un ideal universal şi cosmopolit, dispreţuia trecutul, obiceiurile şi valorile specifice ale neamului lor, pe care le socotea roade ale întunericului şi neştiinţei.

Idealul acesta al ridicării neamului prin luminare şi dezrobire politică a însufleţit, o dată cu viaţa socială, aproape întreaga cultură românească dinainte de 1870, cu excepţia lui Nicolae Bălcescu şi în parte a lui Alecsandri. 

2. Idealul junimist se dezvoltă în opoziţie categorică cu acela al paşoptiştilor.

Doctrina prin care pătura boierească lupta să-şi menţină, pe tărâmul cultural, prestigiul pierdut politiceşte, cucerind elitele intelectuale ale noii Românii, junimismul se înfăţişează, dimpotrivă: contemplativ şi realist, obiectiv, plutind abstract, deasupra mizeriilor zilei. Încrezător în puterile fireşti, dar dispreţuitor al sforţărilor făcute pentru a te depăşi, a-ţi ieşi din fire, conservator şi iubitor de trecut, dispreţuitor de noutate, duşman imitaţiei, autoritar şi sceptic faţă de reforme, junimismul era preocupat mai ales de valorea universală a creaţiei umane. Fără a fi deci naţionalist, în sensul paşoptist, dorinţa lui de autenticitate îl făcea să simpatizeze cu valorile culturii autohtone şi să ia atitudine împotriva "înstrăinării" paşoptiste. 

3. Cât despre socialismul revoluţionar, devenit mai târziu poporanist, el a fost la noi un curent îmbrăţişat, începând de la sfârşitul veacului trecut, de tineretul generos al partidelor liberale, de exilaţii politici basarabeni, precum şi de burghezia eteroetnică şi de proletariatul ei intelectual.

El sintetiza, într-un anumit sens, reformismul dinamic al liberalilor cu obiectivismul junimist, întrucât preconiza o politică ştiinţifică. Opunea însă, individualismului amândorura, idealul său colectivist; şi democraţia socială, celei individualiste. 

4. În sfârşit, sămănătorismul e de asemeni o sinteză a primelor două curente. Însă altfel.

Activ, dinamic, democrat, ca şi liberalismul, dar tradiţionalist, iubitor de concret şi ostil abstracţiei, sămănătorismul era dornic de reforme, dar numai în măsura în care acestea aveau rădăcini în realitate şi îşi păstrau un caracter specific, situându-se în prelungirea tendinţelor trecutului naţional.

Sub raportul social, sămănătorismul reprezintă ideologia pregătitoare a realizării idealului naţional al unităţii politice a tutulor românilor, aşa cum o visau clasele intelectuale mijlocii, ardelene sau din Regat, care au împărtăşit-o mulţimilor şi s-au jertfit pentru ea. 

De idealul paşoptist, căruia i-a aparţinut cândva, în învăţământul superior românesc, Simion Bărnuţiu, nu se mai leagă azi în universitate nici un nume. De idealul junimist e legat numele lui Maiorescu şi al elevilor lui, în fruntea cărora stă astăzi d-l Rădulescu-Motru. De idealul social-poporanist se leagă, în umbra numelui lui Gherea, care n-a făcut parte din învăţământ, amintirea d-rului Ion Cantacuzino şi mai ales a lui Stere. De idealul sămănătorist se leagă numele d-lor Iorga şi Cuza.

N. Iorga, Rădulescu-Motru şi C. Stere sunt trei puncte de reper contimporane, pentru situarea idealului social al învăţământului profesorului Gusti. 

Spre deosebire de cei mai mulţi profesori universitari, Dimitrie Gusti nu e încadrat în nici unul din aceste curente.

Preocupat, ca întotdeauna, de sinteză, poziţia lui are puncte de contact cu fiecare din aceste ideologii, fără a se identifica însă cu nici una.

Să examinăm pe scurt elementele pe care se sprijină această sinteză.

Între acţiune şi cunoaştere, realism şi idealism, realitate şi reformă, conservare şi progres, ca şi între individ şi colectivitate, naţiune şi umanitate, particularism şi universalism, sau între libertate şi autoritate, democraţie şi aristocraţie, Dimitrie Gusti refuză alegerea şi instituie sinteza.

Elementele esenţiale ale acestei sinteze le-am văzut. Departe de a se exclude, pentru Gusti acţiunea implică cunoaşterea şi cunoaşterea acţiunea. Realitatea cheamă idealul şi idealul se face realitate. Progresul fără conservare nu e posibil şi conservarea fără progres n-are sens. Individ fără societate nu există, societate fără individ la fel.

Naţiunea nu exclude umanitatea, ci o implică. La fel, libertatea implică autoritatea şi democraţia reală implică aristocraţia personalităţilor.

Ideile care fac posibile aceste sinteze le cunoaştem de asemenea. Sunt: 

a) dubla modalitate de existenţă a voinţei, ca fenomen şi ca proces;

b) circuitul social; şi

c) personalitatea creatoare. 

Prima idee rezolvă antinomiile acţiunii şi realităţii. A doua rezolvă antinomiile progresului. A treia idee rezolvă, în sfârşit, antinomiile individului, naţiunii, libertăţii şi democraţiei. 

Să examinăm mai de aproape relaţiile sintezei gustiene cu fiecare din aceste curente.

Cu junimismul, D. Gusti nu a avut relaţiile directe ale d-lor Petrovici, Mehedinţi sau [Rădulescu-]Motru. Cu toate că a colaborat la "Convorbiri...", în care şi-a publicat lecţia inaugurală, limbajul acestei lecţii n-are nimic junimist. Dimpotrivă, prin anumite accente de încredere în puterile voinţei, în viitor, în om, în menirea lui universală, în progres, în personalitate, în reforme, ideologia lui se apropie de aceea a curentelor prejunimiste.

De fapt, filiaţia spirituală autentică a junimismului: linia de gândire a acestuia, continuată de d-l [Rădulescu-]Motru şi reînnoită de curând de d-l Nae Ionescu, a expus totdeauna doctrine politice, filosofice şi sociale categoric opuse acelora dezvoltate de profesorul D. Gusti. E suficient să amintim de staticismul teoriei primilor doi asupra naţiunii, sau de naturalismul concepţiei celui dintâi asupra personalităţii, sau al concepţiei celui de al doilea asupra culturii, faţă de dinamismul doctrinelor profesorului Gusti, pentru a risipi orice echivoc în această privinţă.

Nici Junimea, ca unitate, nici Maiorescu, personal, nu au exercitat asupra tânărului Dimitrie Gusti vreun ascendent deosebit, şi această trăsătură fundamentală îl desparte de toţi ceilalţi junimişti universitari, din a doua generaţie, al căror caracter comun e constituit de admiraţia neprecupeţită pentru Titu Maiorescu.

Am ascultat ani mulţi pe profesorul Gusti, dar nu-mi amintesc să-l fi auzit pomenind de fostul conducător junimist, cu evlavia cu care i-am auzit pomenit numele de către d-nii [Rădulescu-]Motru, Mehedinţi, Petrovici, Tzigara-Samurcaş sau [Rădulescu-] Pogoneanu.

Să nu aibă Dimitrie Gusti nici o legătură spirituală cu Junimea? Nu cred. O legătură a avut desigur, la fel cu orice tânăr format la sfârşitul veacului trecut. Dar, spre deosebire de junimiştii propriu-zişi, legătura lui spirituală cu Junimea, în loc să se facă prin Maiorescu, s-a făcut prin Caragiale.

Influenţa lui Caragiale asupra lui Dimitrie Gusti este, cred, cu aceea a lui Vasile Pârvan, cea mai adâncă influenţă suferită de acesta. Cei care-l cunosc pe Dimitrie Gusti, fie că i-au urmărit cursul, fie că i-au stat mai de aproape, n-au putut să nu rămână impresionaţi de frecvenţa cu care Profesorul pomeneşte numele lui Caragiale. Chipul Aristofanului român surâde din portrete nenumărate în biroul profesorului Gusti. Verva ironică a "maestrului", farmecul său de causeur, zeflemeaua sarcastică, intransigenţa în faţa nulităţilor, spiritul lui "occidentalizant", dispreţuitor de "balcanisme" sunt la ele acasă în acest birou! Ele coboară din portret şi se amestecă în conversaţii.

Nu ştiu în ce împrejurări l-a cunoscut profesorul Gusti pe Caragiale. Bănuiesc însă că legătura lor datează din vremea studiilor universitare ale Profesorului, concomitente cu exilul voit al lui Caragiale, la Berlin. Influenţa lui Caragiale s-a răsfrânt deci asupra Profesorului în plină perioadă de formaţie, lăsând asupra lui o pecetie neştearsă.

Locul original - şi prea puţin "curios" - pe care-l ocupă Caragiale printre junimiştii din a doua generaţie e astăzi - mulţumită biografilor - destul de bine cunoscut. Comunitatea atitudinii lui antiliberale şi antiburgheze, cu aceea a junimiştilor, nu a izbutit să acopere deosebirea dintre poziţia lui izolată, ostilă oricărei falsificări emfatice, şi admiraţia zgomotoasă creată în jurul pontificelui junimist, pe cât de ironic cu "epigonii" vechii direcţii, pe atât de inutil complezent cu bodnăreştii celei noi. Nu e exclus ca, sub influenţa lui Caragiale, Dimitrie Gusti să fi aplicat pontificelui junimist măsura pe care acesta o aplicase producţiei culturale a liberalismului.

Ştiind acestea, îmi lămuresc mai uşor de ce, singura dată când l-am auzit pe profesorul Gusti vorbind despre Junimea, l-am auzit zeflemisind memorabila şedinţă în care docta societate a pus la vot existenţa lui Dumnezeu, trântându-L cu unanimitate, mai puţin un singur vot.

În preocuparea lui de sinteză, Dimitrie Gusti a accentuat şi caracterele comune şi însuşirile distincte ale idealului său, faţă de cel junimist.

Comun cu junimismul, Dimitrie Gusti are, desigur, spiritul larg universalist, zeflemismul, munca instituţionalizată, sistematică şi coerentă, predilecţia pentru valorile autentice ale culturii. Dar, complet deosebit de junimism este dinamismul său neastâmpărat, idealismul stenic, reformist, încrederea în puterile voinţei, care dau, în fond, vieţii, după el, nu un sens estetic, contemplativ, ci un sens etic. Toate aceste însuşiri, ca şi generozitatea funciară care izbucneşte de sub masca de ironie care o acoperă ca o cuirasă, îl înrudesc printre contimporani, precum am spus, mai mult cu Nicolae Iorga şi cu liberalismul întemeietorilor României moderne, decât cu adevăraţii junimişti. Dacă ar fi să judecăm printr-o parabolă, ar trebui să spunem că, în fond, Dimitrie Gusti nu condamnă în mod esenţial efortul generaţiei întemeietorilor României moderne, aşa cum îl condamnă, fără putinţă de apel, d-nii [Rădulescu-]Motru sau Nae Ionescu. Ceea ce condamnă el la paşoptişti este, desigur, pretenţia ridicolă, rezultând din insuficienţa felului lor de a fi realizat ceea ce voiau să înfăptuiască. Efortul de a se depăşi, de a se ridica peste putinţele cuprinse în actualitatea unui anumit moment, voinţa de a însemna ceva, de a fi personalitate, care constituie în fond partea pozitivă a sufletului liberal şi a tipului social românesc pe care-l reprezintă, rămân pentru Dimitrie Gusti un obiect de simpatie şi de încurajare fecundă.

E adevărat că în desfăşurarea acţiunii gustiene intervine un element critic şi realist, care pare că retează aripile avântului idealist, apropiind pe profesor de atitudinea junimistă. Faptul nu poate fi contestat. Lămurim însă, mai departe, temeiul pentru care, cu tot realismul său critic, fondul adânc al atitudinii filosofice a profesorului Gusti rămâne idealist.

Între Dimitrie Gusti şi junimism pare a fi, deci, mai mult o vecinătate vremelnică de drum decât o tovărăşie de năzuinţe. Lucrul acesta reprezintă, în chip neîndoios, o relaţie subtilă, aproape imponderabilă, între zonele de contact ale celor două spiritualităţi. De aceea, nu fără oarecare îndoieli, cred totuşi că nu e o greşeală să afirmi că un contact spiritual adânc nu a existat niciodată între Dimitrie Gusti şi Junimea. 

Cu sămănătorismul, contactul lui Dimitrie Gusti e desigur mai direct şi mai amplu. Nu numai pentru că, despre Nicolae Iorga, d-l Gusti a vorbit întotdeauna cu o admiraţie neţărmurită pentru fecunditatea lui, pentru capacitatea lui de intuiţie şi de sinteză, pentru universalitatea preocupărilor lui şi pentru memoria lui prodigioasă.

Dar mai ales pentru că, mai presus de toate, Dimitrie Gusti l-a preţuit pentru "viaţa" lui, pentru duhul lui iscoditor, răscolitor de energii, neastâmpărat, zdruncinător de cadre şi cuceritor de suflete. În această scoatere a omului din sinele său obişnuit, în acest îndemn arzător la depăşire, care pentru N. Iorga e un exerciţiu de fiecare zi, Dimitrie Gusti nu putea să nu simtă chemarea unui suflet frate!

Totuşi, fire complexă şi subtilă, al cărei spirit critic nu abdică în faţa entuziasmului, chiar dacă îşi păstrează prospeţimea sufletească necesară ca să vibreze, sau să se înduioşeze, Dimitrie Gusti s-a opus întotdeauna, energic, lipsei de metodă, de precizie, egotismului, risipei de energie şi, în mare parte, zădărniciei unui neastâmpăr care refuză să-şi dea contur definitiv, ci se aruncă, desigur cu geniu, din aproximaţii în aproximaţii.

Raporturile dintre Dimitrie Gusti şi N. Iorga sunt un alt capitol de istorie spirituală contimporană, care s-ar putea scrie cu cel mai mare interes, pentru lămurirea multor probleme recente de istorie a culturii româneşti.

Ajunge să spunem aici că spirit mai critic, mai puţin vulcanic, deşi destul de temperamental, dar în fond mai cumpănit, şi cu o dinamică sufletească orientată mai mult spre aşezăminte destinate colaborării elitelor gânditoare, decât spre înflăcărarea adoratoare sau răzbunătoare a masei, Dimitrie Gusti nu putea să nu apară ca o piatră de poticnire, faţă de vâltoarea torenţială a curentului sămănătorist.

Se ştie cu ce asprime a judecat totdeauna d-l Iorga pe junimişti, acuzaţia de secătuire sufletească pe care a adus-o lui Maiorescu şi neputinţa lui organică de a înţelege pe Caragiale.

E totuşi curios de observat că niciodată d-sa nu a îndreptat o asemenea critică împotriva efortului gustian, deşi prilejurile de obiecţii din parte-i nu au lipsit. Nu încape îndoială deci, că la temelia poziţiei profesorului Gusti sunt afinităţi incontestabile cu sămănătorismul, fără ca totuşi acestea să fie dătătoare de seamă, adică esenţiale, efortului gustian.

Aşa se face că, de unde Dimitrie Gusti a mers multă vreme în acelaşi sens cu d-l Iorga, legătura lor fiind mai mult o tovărăşie decât o simplă vecinătate de drum, a fost de-ajuns un nimic, pentru ca drumurile lor să se despartă.

Nici de sămănătorism nu e deci legat Dimitrie Gusti, decât tot pe jumătate; dar aci legătura poartă asupra jumătăţii lăuntrice.

E legat desigur, de sămănătorism Dimitrie Gusti, prin dinamica reformistă şi prin încrederea teoretică în masă. Dar, în vreme ce această încredere e dublată la N. Iorga de o intuiţie simpatetică a masei şi a năzuinţelor ei, care merg până la completa uitare şi dăruire de sine, Dimitrie Gusti e în fond un aristocrat. Pe sine nu s-ar dărui, concret, nimănui. Ci numai faptei! Iar fapta lui, actualizată cu maximum de intensitate şi până la completa absorbire, hic et nunc, nu-şi află totuşi temeiul niciodată în exigenţele concretului în care se exercită. Temeiul ei e un temei general, e în universalitate.

Naţionalismul lui Dimitrie Gusti nu e, de asemeni, tradiţionalist, ca al lui Nicolae Iorga, ci creator de valori universale. Interesul părţii nu l-ar face niciodată să uite interesele adevărului, nici omul, umanitatea. Prin aceasta, Dimitrie Gusti se apropie iarăşi de junimişti mai mult decât de d-l Iorga.

În fond, mare apropiere există, în acest punct, între profesorul Gusti şi Vasile Pârvan, a cărui concepţie a naţionalismului cultural se înrudeşte mult cu aceea a profesorului Gusti. 

Nimic nu înlesneşte determinarea mai precisă a unui profil spiritual, decât cunoaşterea prietenilor şi a duşmanilor unui om. Posibilitatea ca spiritul critic zeflemist al lui Caragiale să coexiste, într-un acelaşi suflet, cu entuziasmul dinamic şi creator al lui Nicolae Iorga, cu obiectivitatea rigidă şi rotund conturată a junimismului, şi cu asceza interioară a spiritului, în veşnic salt peste sine, a lui Pârvan, răstoarnă însă toate pronosticurile. Şi totuşi, numai sinteza acestor patru elemente poate lămuri configuraţia generală a spiritului gustian.

N-aş putea spune limpede, dacă aceste elemente sunt echilibrate în sufletul Profesorului, în mod liniştit, sau dacă îşi caută ceartă. Ajunge să constatăm că problema sintezei e, la Dimitrie Gusti, o exigenţă de fiecare ceas, care-l frământă şi care nu-i dă astâmpăr, până ce n-a făcut, în sinele său, dreptate fiecărei tendinţe. Fapt e că exigenţa de sinteză care caracterizează idealul spiritual al profesorului Gusti vrea să adune ce e viabil în sămănătorism: dinamica entuziastă şi preocuparea specificităţii, cu ceea ce e valabil în junimism: universalitatea orizontului şi demnitatea critică a ţinutei culturale. Ea urmăreşte să înlăture, dimpotrivă, ceea ce stânjeneşte elanul junimiştilor: simţul acut al neputinţei omeneşti în faţa realităţii, conturul prea aparent al lucrurilor aşa cum sunt, în detrimentul sentimentului lor, aşa cum stau să se facă; eliminând totdeodată ceea ce în sămănătorism e ameninţat de artificialitate: stilul voit popular, limitarea voluntară şi risipirea în inconsistenţă prin refuzul criteriilor universal valabile. 

Mai rămâne, pentru situarea figurii profesorului Gusti, de definit un ultim plan: acela al relaţiilor lui cu poporanismul.

Fapt curios, şi aici, legătura lui cu acest curent nu se face în chip obişnuit, prin Stere, cu care Dimitrie Gusti a fost aproape contimporan, dar cu care n-a avut decât prea puţin contact. Legătura lui se face prin socialism, prin Gherea, prietenul lui Caragiale, pe care Dimitrie Gusti l-a cunoscut bine.

Preţuitor al analizelor marxiste, în măsura în care reprezintă o orientare simultan obiectivă şi dinamică a politicei ştiinţifice, apropiată de a sa, Dimitrie Gusti n-a fost totuşi niciodată un marxist în sensul complet al cuvântului, deşi concepţia sa socială a democraţiei e mai apropiată de socialism decât de democraţia individualistă. Ceea ce l-a împiedicat probabil să se apropie mai mult de marxism a fost neputinţa aderării la o interpretare unilaterală a existenţei sociale şi înţelegerea lui dinamică, voluntaristă, şi în fond spiritualistă a acestei existenţe. Concepţia sa despre "circuitul social" e totuşi foarte apropiată de dialectica marxistă. Ea nu e totuşi o dialectică materialistă, ci o dialectică spiritualistă, în sensul concepţiilor neohegeliene. 

Acestea sunt relaţiile principale ale sintezei gustiene faţă de principalele curente ideologice ale vieţii universitare româneşti. Este desigur încă prematur să încercăm şi o definiţie faţă de curentele mai noi, forme sintetice recente ale aceloraşi patru direcţii.

Dacă însă, printr-o analiză împinsă cu îndrăzneală până dincolo de limitele îngăduite ale exprimării gândului profesoral, am încerca să disociem elementele acestei sinteze, pentru a vedea, în lumina neclară a intenţiilor, care tendinţă prevalează în ultimă analiză asupra învăţământului gustian, ar trebui să recunoaştem precumpănirea spiritului occidental şi universalist, în toate formele acestui învăţământ.

Într-adevăr, Dimitrie Gusti nu se apleacă asupra realităţii româneşti ca s-o prefacă în ideal etic, în măsură a omului universal, în criteriu de omenie, după care să judece şi să valorifice firea şi purtările altor neamuri; aşa cum fac astăzi un N. Iorga, un Blaga, un Nae Ionescu şi, pe alocuri, chiar un [Rădulescu-]Motru. El nu universalizează, ca aceştia, printr-un act de voinţă arbitrar, sau de credinţă care transfigurează realitatea, specificul naţional - ridicând "omul românesc", aşa cum e în fapt, la rangul de om în genere.

Aplecat asupra realităţii româneşti, cu metode ştiinţifice, universale, Dimitrie Gusti caută s-o cunoască aşa cum e, să-i descopere taina condiţionărilor ei esenţiale, pentru că, în fond, urmăreşte s-o transforme, s-o reformeze, după calapoadele unui ideal universal de umanitate. Idealul său social universalist coboară deci direct din acela al lui Comte. Iar sensul activităţii lui didactice, încadrat în titulatura "Arhivei pentru ştiinţa şi reforma socială", restituie relaţia comteiană dintre ştiinţă şi aplicarea ei. Substratul relaţiilor dintre "sociologia cogitans" şi "sociologia militans" nu e altul decât acel savoir pour prevoir, afin de pouvoir al propovăduitorului organizaţiei intelectuale a umanităţii.

Idealul etic gustian nu este deci un ideal reacţionar, aşa cum este idealul aproape întregei noastre culturi universitare (zic unii, şi al celei poporaniste). Urmaş la catedra lui Simion Bărnuţiu, care cântase în Câmpia Libertăţii versurile revoluţionare ale lui Andrei Mureşanu: 

Acum, ori niciodată,
Croieşte-ţi altă soartă!, 

învăţământul lui Dimitrie Gusti îi reactualizează chemarea, sub cerul unei noi zodii.

Optimismul său inovator, credinţa lui în posibilitatea nelimitată a progresului moral şi material al omenirii, ideea că prin acţiune ordonată şi metodică un popor îşi poate schimba soarta, conştiinţa dramatică a acuităţii momentului, caracterul imperios al nevoiei de a-l prinde şi de a-l folosi, obligaţia de a trece imediat la faptă- fac din el un urmaş direct al ideologiei generaţiei făuritorilor României moderne, în forma în care această ideologie a putut supravieţui după critica junimismului. Încrederea lui în puterile voinţei reactualizează maxima din fruntea "Românului" lui Rosetti: "Voieşte şi vei putea!"; iar sârguinţa lui pentru ridicarea prin cultură a personalităţii dă sensul ei întreg, metafizic, celeilalte maxime a aceluiaşi: "Luminează-te, şi vei fi!".

Dacă ar trebui, prin urmare, să împingem analiza până la ultimele temeiuri şi să dăm în vileag cele din urmă rădăcini metafizice ale acestei atitudini, ar trebui să recunoaştem că, în opoziţie categorică cu idealul junimismului conservator şi realist, care, prin ultimii săi reprezentanţi, continuă să ţină ferm principiul static, substanţial, al neputinţei firii de a se depăşi prin sine însăşi - Dimitrie Gusti propovăduieşte o concepţie dinamică şi creatoare a existenţei, adică o concepţie idealistă, după care fiinţa spirituală - şi poate chiar fiinţa în genere, pentru că singură fiinţa spirituală merită cu adevărat numele de "fiinţă" -, personalitate vie, nu e niciodată definitiv închegată, adică ceva gata făcut, ci e în necontenită prefacere şi în necontenită încercare de a se depăşi şi întregi.

Depăşirea aceasta liberă, pe care dascălii realişti o denunţă ca pe o primejdie, pentru că prin ea fiinţa spirituală îşi riscă în fiecare clipă existenţa, din pricina putinţei ce-i e lăsată de a nu se împlini, de a rata, sau de a se fixa, de a muri - dă vieţii personale omeneşti şi existenţei în genere caracterul dramatic al unei mari aventuri! Aventură nestabilă, precară, în care fiinţa vie e obligată să reînceapă necontenit, să se adune în fiecare clipă, întreagă, din ispitele din jur; dar aventură creatoare, care dă existenţei un caracter de măreţie tragică, dar şi un preţ nesfârşit - pentru că e viaţă!

De dincolo de accentele majore ale imnului de slavă închinat efortului de personalizare a fiinţei precare, dar vii, care încearcă să se mântuie, să-nveşnicească, să fie, în plina accepţie metafizică a cuvântului, prin transfigurarea ei în cultură, adică prin contopirea ei substanţială, în actul de creaţie, cu valorile universale şi eterne ale umanităţii - străbate astfel, uneori, o presimţire tristă a zădărniciei efortului, înfrăţită cu acordurile păgâne ale pârvanicei cântări către Clio: 

Ci Tu, Lumină de zi, eşti de-a pururea, noi suntem cei ce murim!.

Dar sentimentul acesta metafizic de tristeţe, care surprinde pe gânditor măsurând distanţa dintre existenţă şi valoare, nu biruie până la urmă. Ci omul se scutură de el, ca de o vrajă rea, şi biruie într-însul, gândul faustesc. O clipă numai? Desigur. Dar tocmai de aceea, ce scumpă! Fapta meşterului face să strălucească aievea chipul frumuseţii nepieritoare: prin ea valoarea ia fiinţă, universalul se face act. 

Te poţi îndoi de eficacitatea ultimă a acestei mântuiri prin cultură, de perenitatea acestei îndumnezeiri provizorii a omului trecător.

Poţi simţi adânc tragedia acestui bob de întuneric sortit să strălucească o clipă scânteia luminii de zi.

Nu poţi însă tăgădui sensul adânc, prometeic, al strădaniei care subîntinde întreaga vocaţie profesorală a lui Dimitrie Gusti şi toate activităţile culturale care derivă din ea.