XIII. Organizarea vieţii culturale

Cultura superioară • Cultura poporului

Ideea înfiinţării unor instituţii speciale menite să preia conducerea şi îndrumarea activităţii culturale a poporului românesc izvorăşte, la D. Gusti, din constatarea situaţiei culturii româneşti îndată după Unire.

Dacă misiunea esenţială a naţiunilor în genere, şi aceea a naţiunii româneşti în special este să-şi dezvolte la maximum personalitatea şi să creeze cultură, cum poate fi realizată această misiune?

Cercetarea sociologică a culturii româneşti ne descoperă un fapt grav. Naţiunea românească nu are o cultură unitară. De-o parte stă, neexplorat, fondul cultural imens şi autentic al satelor româneşti. De altă parte stă o cultură superioară a oraşelor, atrasă în fiecare provincie, divergent, de zările altei culturi: germană în Transilvania, franceză în Vechiul Regat, rusească în Basarabia. Unitatea culturală fiind principalul element de cimentare a unităţii politice a unei naţiuni, cum se poate realiza unificarea culturii româneşti superioare şi punerea ei în legătură cu fondul? 

În două feluri: 

1) printr-o organizare adecvată a culturii româneşti superioare;

2) prin ridicarea culturală a poporului românesc în general. 

Organizarea culturii superioare a format, în repetate rînduri, obiectul preocupărilor profesorului Gusti.

De la memoriul întocmit de el, în 1912, pentru reorganizarea bibliotecii Facultăţii de Litere din Iaşi şi până la ideea înfiinţării unei biblioteci de stat emisă şi studiată de secţia bibliologică a Institutului Social; de la discursul său de recepţie la Academie, consacrat Fiinţei şi menirei Academiilor, trecând prin [răspunsul la] discursul de recepţie rostit la primirea profesorului [Rădulescu-]Motru, prin studiul său consacrat Organizării muncii culturale în 1927, apoi prin memoriul înaintat în 1928 Ministerului Instrucţiei şi sfârşind cu proiectele sale de transformare a Ministerului Instrucţiei în Minister al Culturii Naţionale, de organizare a Senatului Cultural şi a Fundaţiilor Culturale Regale, profesorul Gusti a gândit şi a lucrat necontenit pentru organizarea culturii superioare şi în special a îmbunătăţirii condiţiilor activităţii intelectuale de creaţie.

În afara celor scrise asupra acestui subiect, în măsura în care a avut putinţa să o facă, Profesorul a stimulat necontenit energiile creatoare de cultură, din toate domeniile. Faptul e cu atât mai deosebit cu cât perioada ministeriatului său coincide cu perioada celor mai mari dificultăţi financiare ale departamentului pe care l-a condus. Ce ar fi putut face, să fi dispus de timpul şi de fondurile de care au putut dispune alţii! Oricum, ideea fusese aruncată şi problema organizării eforturilor culturale nu a întârziat să rodească..., fie şi pe tărâmul altora.

Organizarea culturii poporului nu a fost neglijată în acest timp. Preocupările pentru această activitate de ridicare culturală a maselor au mers paralel, anticipând chiar pe cele referitoare la organizarea culturii superioare.

De la vechiul proiect, din 1920, al organizării Casei Culturii Poporului, rămas neîmplinit; trecând prin activitatea de campanii sanitare şi de înfiinţare de biblioteci şi cămine culturale la sate, întreprinsă cu Institutul de Anatomie sau cu cel de igienă al Universităţii din Bucureşti în timpul campaniilor monografice din perioada anilor 1925 şi 1931; şi până la organizarea noii Direcţii a Educaţiei Poporului, trecută de la Ministerul Muncii la acela al instrucţiei, sau la organizarea propagandei culturale prin radiofonie; ori, în sfârşit, prin reluarea, pe un plan nou, a activităţii Fundaţiei Regale "Principele Carol" şi prin cooperarea activităţilor cercetăşiei, străjeriei şi O. E. T. R., cu aceea a echipelor regale studenţeşti, ale acestei fundaţii, Dimitrie Gusti n-a încetat o clipă să se ocupe de organizarea ridicării culturale a poporului.

Obiectivul aci era întreit. Căci se urmărea, în acelaşi timp: 

1) regenerarea biologică a naţiunii;

2) intensificarea producţiei economice a poporului;

3) ridicarea obştei prin creşterea minţii şi a inimii. 

Încă din memoriul prezentat în 1920 către M. S. Regele, pe atunci principe moştenitor, profesorul Gusti precizase stringent temeiurile şi obiectivele muncii de ridicare culturală a poporului, precum şi condiţiile optime de organizare a ei. 

1) Temeiurile ei erau: a) unificarea sufletească a naţiunii româneşti robită de culturi divergente, până la Unire; b) răspuns propagandei culturale interne a minorităţilor etnice; c) pregătirea democraţiei reale prin dezvoltarea conştiinţei naţionale şi sociale a maselor româneşti; d) întărirea rezistenţei împotriva propagandei demagogice.

2) Obiectivele ei erau: a) educaţia fizică; b) cultura economică; c) dezvoltarea sufletească.

3) Forma de organizare, având de ales între: a) iniţiativa privată, ameninţată de neputinţă şi prea însemnată pentru ca statul să se poată dezinteresa de ea; b) instituţia de stat, ameninţată de politicianism şi discontinuitate. Profesorul recomandă: c) o fundaţie regală să preia îndrumarea ei.

Aceleaşi idei le dezvoltă profesorul Gusti cu prilejul răspunsului său la discursul de recepţie al profesorului [Rădulescu-]Motru, cu care prilej manifestă din nou intenţia reluării aceleiaşi idei.

El reia apoi efectiv, în răspunsul la ancheta ziarului "Universul" din 1928 şi în memoriul înaintat, în acelaşi an, Ministerului Instrucţiei, pentru a le da mai târziu fiinţă în proiectele pregătite în timpul ministeriatului său.

Aceeaşi idee de unificare sufletească prin cultură stă la temelia organizării Universităţii Radio.

Organizarea ciclurilor săptămânale - privitoare la: ştiinţă (luni), literatură, limbă şi folclor (marţi), ştiinţe sociale şi politică externă (miercuri), muzică, folclor muzical şi artă (joi), filosofie şi religie (vineri), istorie şi geografie (sâmbătă), educaţie, viaţă socială şi culturală populară (duminică) - urmăresc "cimentarea energiilor naţionale" şi "formarea sentimentului de comunitate, de conştiinţă a valorilor şi solidarităţii naţionale, ilustrând definiţia naţiunii, după Renan, ca un plebiscit de toate zilele".

Principiul de organizare a vieţii culturale îl vede Profesorul, ca întotdeauna, la mijloc, între anarhia iniţiativelor individuale neorganizate şi rigiditatea autoritară a culturii de stat, într-o coalizare a societăţilor culturale, căreia statul i-ar aduce sprijinul îngăduinţei şi eficacităţii, dar căreia i-ar impune o coordonare menită să evite risipa de energii.

Principiile acestei organizări se pot rezuma în: unitate, libertate, specificitate, autonomie, îndrumare centrală, regională, judeţeană şi locală prin consilii speciale.

În sfârşit, serviciul social studenţesc.

"Institutul de stat al culturii" ar urma să fie organizat în două ramuri: 

1) "Direcţia culturii superioare", cuprinzând secţiile pentru ştiinţe, litere, teatru, muzică, artă, plastică şi relaţii cu străinătatea;

2) "Direcţia culturii populare", cuprinzând secţiile pentru pregătirea personalului şi a materialului, studii şi propagandă, instituţii particulare şi de stat cu consilii regionale, judeţene şi comunale. 

Institutul ar cuprinde secţii comune ambelor direcţii, pentru biblioteci şi publicaţii, teatre şi muzee publice.

Nu putem cerceta mai amănunţit, aci, această politică culturală.

Ajunge să stabilim că toată acea politică a culturii preconizată şi înfăptuită de Dimitrie Gusti nu este decât desfăşurarea în planul practic a principiilor preconizate în cursul expunerii teoriilor sale sociologice. Încă o dată, surprindem astfel rolul specific al "profesorului", la îmbinarea celor două planuri: cugetarea şi militarea.