X. Seminarul

Misiunea lui. Formarea personalităţii cercetătorilor • Originea aplicaţiilor sistemului • Monografiile sociologice şi etice • Spiritul seminarului • Munca de echipă

Dacă cursurile profesorului Gusti alcătuiesc forul în care se transmite instrumentul de cercetare ce-l constituie sistemul său, seminariile lui reprezintă atelierul în care se deprinde mânuirea acestui instrument.

Principalul obiectiv al lucrărilor de seminar îl constituie, deci, formarea personalităţii cercetătorilor sociali.

Nu o dată Dimitrie Gusti nu se sfieşte să înveţe pe studenţi "secretele profesionale" ale meşteşugului cărturăresc. La cursurile şi seminariile lui insistă totdeauna asupra bibliografiei, cu o migală preţioasă şi cu o pasiune admirativă pentru informaţia corectă şi complexă asupra problemelor puse în discuţie. Învaţă pe studenţii săi cum se citeşte o carte, cum se adnotează, cum se extrag pasagiile de utilizat şi cum se folosesc. Cum se citează, cum se redactează textul provizor şi cel definitiv şi cum se tipăreşte un articol de ziar, de revistă sau o carte. Preocuparea aceasta de iniţiere tehnică şi de progresele ştiinţifice ale studenţilor săi e aproape unică în Universitatea românească în care profesorii sunt preocupaţi mai mult de ideile lor decât de formarea elevilor.

Astfel, în vreme ce unii profesori, mai mult sau mai puţin străluciţi, geloşi de informaţia lor - obicei specific culturilor înapoiate, în cari ştiinţa mai poate fi monopolizată -, ascund studenţilor cu grijă propriile lor izvoare de informaţie, pentru a-şi păstra, măcar astfel, superioritatea şi distanţa faţă de aceştia, Dimitrie Gusti te întâmpină întotdeauna cu ultima informaţie, îţi pune la dispoziţie cărţile lui proprii, caută mijloacele să te pună în contact cu cercetătorii competenţi de îndată ce te vede preocupat de o chestiune. La fel, în vreme ce alţi profesori, geloşi de renumele câştigat de elevii lor, se întorc ca Saturn împotriva acestora ca să-i distrugă de îndată ce cutează să emită vreo părere originală deosebită de a lor - Dimitrie Gusti îşi sprijină studenţii cu toate puterile lui şi se bucură de izbânzile lor ca de nişte izbânzi proprii.

Nu e, deci, de mirare că, în aceste condiţii, Dimitrie Gusti a făcut şcoală în Universitatea românească şi că, mai mult decât oricine, a creat şi a impus valori.

Seminariile conduse de profesorul Gusti au suferit, de-a lungul timpului, numeroase prefaceri, dezvoltându-se paralel cu problemele iscate la cursurile sau în lucrările lui.

Despre ce au fost seminariile de la Iaşi nu avem informaţii decât indirect, din ceea ce a scris D. Gusti în revistele străine asupra acestui seminar, precum şi din lucrările tipărite ale acestuia. Şi una şi celelalte arată că între seminarul de la Iaşi şi primele seminarii din Bucureşti ale profesorului Gusti n-au existat deosebiri esenţiale.

Amândouă aveau ca obiect o temă generală, desfăşurată în mai multe probleme.

Tema era astfel aleasă, încât problemele să aibă un aspect ştiinţific general şi un caracter de aplicaţie concretă. Fiecare student alegea câte o problemă, iar dintre toţi studenţii care preparau acelaşi subiect, se desemna unul ca referent, ceilalţi, coreferenţi, trebuind să participe la colocviul care urma totdeauna după citirea lucrării.

Un an, seminarul se ocupa cu cercetarea desfăşurării istorice a doctrinelor; alt an, cu cercetarea sistematică a problemelor. Îmi amintesc desigur de acele vremi în care seminarul, condus direct de Profesor, se ţinea în sala a V-a a vechei Universităţi şi studia doctrinele politice ale lui Machiavelli (Radu Budişteanu), Hobbes (Al. Claudian) sau Jean-Jacques Rousseau (Gabrea), ca şi de seminariile în care se studia problema cadrelor: biologic (Făcăoaru), istoric (Paşa), sau problema unităţilor sociale, clasele (I. C. Petrescu).

Studenţii erau obligaţi să cerceteze un anumit număr de cărţi fundamentale recomandate de Profesor, apoi să-şi completeze bibliografia singuri, cu ultimele lucrări apărute asupra subiectului.

Profesorul aducea totdeauna în sală cărţile despre care se discuta şi le făcea să circule, pentru ca studenţii să le cunoască; dădea indicaţii asupra felului în care trebuiesc citite şi folosite. Evoc în gând amintirea acelor seminarii!

Discuţia se isca totdeauna, aprinsă. Tineretul punea patimă şi problemele erau pasionante. Cu blândeţe uneori, alteori cu ironie şi câteodată chiar tăios, Profesorul deprindea pe studenţi să fie corecţi în ţinuta şi conţinutul comunicărilor, înlăturând tăria invectivelor menite să ascundă slăbiciunea argumentelor şi parada de erudiţie când nu era decât de suprafaţă. Orice idee era primită, cu condiţia să aibă valoare de argument, discutată şi lămurită. Profesorul nu admitea însă improvizaţiile studenţilor, chiar deştepţi, care nu urmăreau decât "să facă efect" asupra colegilor. Când preopinentul era îndrăzneţ, Profesorul nu se sfia să ironizeze crunt pe delincvent, cu un ton autoritar, restabilind ordinea îndată.

Mi-aduc aminte de indignarea Profesorului faţă de un student al lui, dintre cei mai buni, dar tare intransigent în vorbă, care a îndrăznit să califice, în cursul discuţiei, drept "canalie" pe Machiavelli. Zadarnic a sărit Alexandru Vianu, pe atunci student, să arate că, faţă de ideile vremii, "Principele" lui nu e un monstru, ci "omul politic" obişnuit. Preopinentul s-a încăpăţânat, ridicând tonul, până a rostit epitetul injurios la adresa florentinului. Era desigur o copilărie! Dar Profesorul nu a admis-o. A răspuns tare de tot, şi nu ştiu dacă n-a poftit pe preopinent afară! Ne-am mirat atunci de această vehemenţă. Astăzi o înţeleg mult mai bine. Căci ceea ce căuta să impună Profesorul prin seminar nu erau numai idei, dar şi o ţinută intelectuală şi etică faţă de idei, un anumit respect faţă de demnitatea cugetării, care-ţi impune curtenie şi stăpânirea de tine, chiar atunci când combaţi pe adversar.

Tot atât de rău primite, ca şi invectivele, erau "clişeele retorice", conceptele gata făcute, adunate de pe uliţă. Amândouă, apanagiul stilului aşa-zis "gazetăresc". Profesorul, care toată viaţa a visat înfiinţarea unui institut de presă, avea groază de asemenea "gazetărie". Avea, de asemeni, oarecare temere de "geniile" pustii, de "sfertodocţi" cum îi plăcea să-i numească cu o vorbă a lui Pârvan; cu toate că personalităţile puternice îl interesau până într-atâta, încât studenţii cârteau că ar fi având "superstiţia valorilor".

În anul 1923, când izbucneşte greva studenţească, Dimitrie Gusti găseşe cel dintâi prilej, în Bucureşti, să folosească lucrările seminarului la rezolvarea problemelor sociale de imediată actualitate.

Aci se vădeşte, în chip minunat, caracterul metodic al învăţământului său.

În vreme ce Universitatea stă închisă pentru marea masă a studenţilor, cari risipiţi pe uliţă îşi strigă sentimentul vag al unei nevoi de acţiune fără ideal precis, Dimitrie Gusti îşi adună studenţii în fostul local al Bibliotecii Pedagogice a Casei Şcoalelor. Acolo, la mesele din sălile Casei Macca, pusă la dispoziţie de d-l Biber, bibliotecarul, adunaţi în jurul Profesorului, studenţii în sociologie îşi împart munca.

Unii desfrunzesc fişierele bibliotecii spre a găsi literatura explicativă a mişcării studenţeşti. Alţii cercetează situaţia comparativă. Aplecaţi asupra Naţionalităţii în artă a d-lui A. C. Cuza, ei se căznesc să înţeleagă adevăratul concept al naţionalismului. Între doctrina realistă, care confundă naţiunea cu poporul, şi doctrina pur autodeterministă, care aşează naţiunea în arbitrar, îşi face loc în mintea lor adevărata idee a naţiunii, întemeiată pe voinţa trăirii în comun, motivată de comunitatea de soartă, impusă de identitatea cadrelor şi de asemănarea manifestărilor, precum şi de nădejdea viitorului comun, inspirată de comunitatea idealurilor etice.

Studenţii se pun pe lucru şi după câteva luni, sub îndrumarea de fiecare clipă a Profesorului, Programul studenţesc e gata de tipărit. Mai departe, vorbim de cuprinsul lui. Aci îi lămurim numai geneza.

Comunitatea de lucru a echipei din 1923 nu rămâne fără roade.

Furtuna trecută şi lucrările intrate în făgaşul lor normal, Profesorul trece la înfăptuirea dezideratelor programului, împreună cu studenţii. Rezultatul e Oficiul Universitar, care dăinuieşte până azi, trecut la Rectorat, şi Cooperativa studenţească , care, de asemeni, există încă.

În curând, Profesorul avea să dea studenţilor o nouă sarcină: alcătuirea "planului de cercetări monografice" şi pregătirea acestor cercetări pe teren.

De la începutul anului şcolar 1924-1925 studenţii se pun pe lucru. Ce li se cere este să facă o aplicaţie a sistemului de cercetare la realitate. Metoda de lucru e aceeaşi. Confruntarea planurilor şi metodelor preexistente şi critica lor. Însemnarea problemelor esenţiale care revin în fiecare sistem şi apoi rânduirea lor logică. Rând pe rând, sunt cercetaţi: Le Play, Tourville, Roux, Vignes, Bureau şi alţi cercetători monografişti şi etnografi. Nomenclaturile lor sunt comparate cu planul cursului din 1910 al profesorului Gusti. Şi cam pe aproape de Paştele anului 1925, planul cercetărilor e gata. Îndată după Duminica Tomii, profesorul D. Gusti, d-l Vlădescu-Răcoasa, asistent, şi studenţii: C. Constantinescu-Mirceşti, D. Prejbeanu, D. Georgescu, Gh. Popescu-Goicea, Ioan Costin, Gh. Dumitrescu, P. Ionescu, Ion Belcin, I. Decusară, V. Cârlogea şi cu mine, ajunşi curând de pe urmă de Alex. Popescu, pornesc către Goicea-Mare din judeţul Dolj, în cea dintâi cercetare monografică.

Această expediţie de zece zile a "Argonauţilor" monografiei în căutarea "lânei de aur" a realităţii româneşti deschidea o epocă. Cercetările echipelor arheologice ale lui Pârvan, care luptau să reconstituie, după rămăşiţele păstrate în pământul adânc şi neprefăcut al vechei Dacii, chipul vieţii sociale şi sufleteşti a strămoşilor noştri, vor fi întovărăşite, de acum, de cercetările echipelor monografice ale prietenului său, luptând să reconstituie, după observaţiile făcute direct asupra aşezărilor, portului, credinţelor, obiceiurilor, îndeletnicirilor, nădejdilor şi ostenelilor oamenilor de la ţară, chipul autentic al românului de astăzi!

Cercetători singuratici ai acestor lucruri mai fuseseră desigur, după cum mai fuseseră şi cercetători singuratici ai trecutului istoric. Pentru întâia oară însă, în ştiinţa socială românească, se înjgheba aici o muncă de echipă. O muncă în colaborare, zi de zi, între cercetători specializaţi în ramuri deosebite, care-şi propuneau să înţeleagă împreună, ceea ce în fapt trăia ca un tot, dar nu fusese până atunci înţeles decât în fragmente...

Convins că o cercetare sociologică nu este posibilă decât prin colaborarea specialiştilor, din nefericire la noi încă nedeprinşi cu munca în comun, Dimitrie Gusti pornea cu studenţii săi ca să-i formeze la această muncă. Împărţind rolurile strict: cosmologia: Prejbeanu; biologia: Georgescu; psihologia: Costin; istoria: Popescu-Goicea; economia: Dumitrescu; manifestările spirituale, limba şi obiceiurile: Constantinescu; literatura şi arta: P. Ionescu; religia şi moralitatea: eu; manifestările administrative: Belcin; economia şi manifestările politice: Vlădescu-Răcoasa - şi rezervându-şi sieşi cercetarea "socialului" ca aspect special, şi conducerea generală a echipei -, D. Gusti a izbutit, în zece zile de muncă, dacă nu să înfăptuiască cea dintâi monografie sociologică (până acolo va mai fi drum), cel puţin să măsoare greutăţile şi să jaloneze calea înlăturării lor.

Mi-aduc aminte, ca acum, de seara în care, în vagonul-restaurant al trenului care ne aducea înapoi în Bucureşti, Profesorul a mulţumit echipierilor pentru munca înfăptuită.

Mulţumirea lui, ca totdeauna, era sobră. Dar în ochii lui era o bucurie greu de aşternut în scris. A vorbit măsurat, recunoscând greutăţile drumului de străbătut, dar a vorbit cu căldură şi entuziasm lăuntric. Vedea crescând frageda întreprindere ştiinţifică şi multiplicându-se în zarea satelor numeroase pe care le străbăteam din fugă. Şi harta pe care studia devenea vie, arătătoare a unui viitor pe care l-aş închipui în vis, dacă nu l-aş fi văzut aievea.

Întorşi în Bucureşti, munca a a urmat fără preget. Eu am plecat apoi în Franţa, pentru studii. În timpul verii, primeam veşti. În 1926, din Ruşeţul Brăilei; în 1927, din Nerejul Vrancei. În vara anului1928, am a găsit echipa la Fundul Moldovei în Bucovina. Eram acum peste patruzeci de inşi. Şi, printre noi erau specialişti încercaţi în disciplinele necesare ansamblului cercetărilor monografice, care consimţiseră- prin ce minune? - să iasă din turnul de fildeş al preocupărilor lor, spre a lucra laolaltă. Fireşte, se muncea încă mai mult paralel decât împreună, şi destule greutăţi întâmpina colaborarea la tot pasul. Dar voia bună a tinereţii biruia. Era acolo d-l profesor Rainer, cu asistenţii săi de la Institutul de Anatomie şi Embriologie din Bucureşti, pasionatul cercetător al "omului" şi al "formei lui vii", om de vastă cultură, adânc gânditor, ingenios născăcitor de metode. Era profesorul Brăiloiu, secretarul general al Societăţii Compozitorilor Români, minunatul cunoscător al ariilor de răspândire ale cântecului românesc, pe atunci la începuturile "Arhivei" sale. Era profesorul Georgescu Breazul, muzicologul erudit, cu aparatele lui perfecţionate de înregistrare. Era - eu îl întâlneam la lucru întâia oară, căci întâlnirea în treacăt în curtea Bibliotecii Naţionale din Paris nu-mi lăsase nici o amintire clară - H. H. Stahl, arheologul trecutului nostru nescris, păstrat numai în obiceiuri, zicători, măsurători şi curele de moşie, pe atunci îndrăgostit de Vrancea, care ştia să facă să vorbească munţii, apele, văile, codrii şi casele, dezvăluind înţelesuri nebănuite lucrurilor celor mai obişnuite. Era Traian Herseni, conştiincios, neobosit, puţin timid, pe atunci proaspăt licenţiat în filosofie. Şi, pentru întâia oară, întâlneam la lucru, alături de cei rămaşi din vechiul grup al "Sociologilor din dreapta Dâmboviţei", Xenia Costa-Foru bunăoară, şi pe studentele şi studenţii mai tineri: Domnica Păun, Elisabeta Constante, Marcela Focşa, Paula Gusti, Maria Dărmănescu, Maria Negreanu, Elvira Georgescu, Nicolae Argintescu, Ion Costin, Ion Zamfirescu, C. Cronţ, G. Burdun, Marin Popescu-Spineni, arhitectul Armăşel şi atâţi alţii. Erau, în sfârşit -last not least -, Alexandru Claudian, cu soţia, proaspăt cuceriţi pentru cercetările monografice.

Deasupra tuturor era însă Dimitrie Gusti, veşnic atent să surprindă un fapt nou, veşnic preocupat să organizeze totul, iscoditor, îndrăzneţ, cercetând totul,văzând totul, îndrumând totul, cu o vorbă, cu un sfat, cu un îndemn, când trebuia, sau, tot când trebuia, cu o mustrare.

Campania aceasta a întrecut în amploare tot ce se lucrase până atunci. Fapt mai însemnat, pe lângă cercetările propriu-zise, pe teren, o echipă formată din Prejbeanu, Costin, Stahl şi cu mine a lucrat pe îndelete, cu Profesorul, la întocmirea noului plan de cercetare, pe care l-am întins pe pereţi în nenumărate tablouri sinoptice în ziua "expoziţiei" şi a serbării de sfârşit! Din tot timpul cât am lucrat cu profesorul Gusti, aceasta este perioada în care am stat cel mai aproape de gândul lui. Pe baza acestui plan, cercetările au continuat, dezvoltându-se mereu şi interesând tot mai mulţi studenţi şi cercetători, în 1929, la Drăguş; în 1930, la Runc; în 1931, la Cornova; în 1932, iar la Drăguş, ca şi în 1933; iar în 1935 şi 1936, la Şanţ.

Felul în care s-a precizat mai târziu tehnica cercetărilor monografice a fost descris în chip amănunţit de d-nii Herseni şi Stahl în volumele consacrate acestei probleme. Nu e locul să insist aici.

Ajunge să spun că, întorşi de la Fundul Moldovei, Profesorul m-a însărcinat să conduc primul meu seminar, consacrându-l formării elementelor necesare echipelor monografice. Seminarul meu a fost cel dintâi în care s-a studiat planul de lucru, cu toţi studenţii, divulgându-se tuturor metoda Profesorului. Mai târziu, acest seminar a fost preluat de H. H. Stahl, care îl face, tot mai adâncit, până astăzi; iar eu am trecut la "Sociologia generală", până la venirea lui Traian Herseni din Germania, când acest seminar i-a trecut lui, eu rămânând numai la cel de etică.

În tot acest interval de timp, în care studenţii mai răsăriţi ne ocupam să înjghebăm "monografiile", seminarul general era făcut de Profesor, iar proseminarul obligator pentru studenţii anului I era dat în seama d-lui conferenţiar N. Petrescu, şi mai târziu d-lui Al. Claudian. Tema proseminarului era comentarul textelor lui Tarde şi Durkheim, de curând traduse în editura "Cultura Naţională", aflată sub îngrijirea Profesorului.

Pe măsură ce cursul se dezvolta, lua şi seminarul o dezvoltare tot mai mare, aşa încât în curând va fi împărţit pe materii, în cicluri succesive, pe ani şi pe secţii.

De la 1933, seminarul pentru anul I, cu studenţii de la toate specialităţile, e făcut de Traian Herseni. Tema acestui seminar este enciclopedia ştiinţelor sociale şi înfăţişarea lor, cu problemele respective, în prezentarea sistematică a profesorului Gusti.

Seminarul pentru anul II e bifurcat.

Studenţii specializaţi în filosofie făceau cu d-l Vlădescu-Răcoasa, până în ultimul timp, seminar de sociologie şi etică, studiind, cu toată amănunţimea bibliografică, o problemă specială: Individ şi societate. În ultimul timp, d-l Vlădescu-Răcoasa face seminar de sociologie politică.

Studenţii de la istorie, geografie şi folclor fac seminar de sociologie monografică cu H. H. Stahl, cercetând metoda de lucru în monografie şi aplicaţiile ei.

Semnatarul acestor rânduri face cu studenţii din toţi anii de la specialitatea filosofie care dau examen de etică, seminar pentru această ştiinţă, alternând, câte un an, studiul istoric al doctrinelor cu acela sistematic al problemelor acestei ştiinţe.

Pentru studenţii cari prepară licenţa în sociologie sau etică, precum şi pentru cei care se prepară pentru doctorat, profesorul Gusti face un seminar deosebit, de specializare.

Acest seminar este închis. Nu sunt admişi decât studenţii care se disting la seminariile preparatorii. În fiecare an, acest seminar cercetează o problemă anumită, în toate amănuntele ei, comentând toată literatura respectivă. În ultimul an s-au studiat Manifestările spirituale.

În afară de aceste seminarii, tot pe lângă aceeaşi catedră e socotit şi seminarul de estetică al d-lui Tudor Vianu. În fapt, însă, cursurile şi seminariile d-sale sunt independente de celelalte.

Cum vedem, seminariile profesorului Gusti sunt azi o vastă întreprindere ştiinţifică , în care studenţii sunt puşi să-şi încerce puterile în cercetări concrete tot mai grele, sub îndrumarea directă a titularului, sau a asistenţilor, până ce ajung să poată lucra singuri. Atunci sunt trecuţi din seminar în una din numeroasele întreprinderi care întregesc activitatea acestuia conduse de profesorul Gusti.

Seminariile profesorului Gusti sunt deci instituţii deschise în afară. Trecerea din ele, în secţiile diferitelor instituţii sociale organizate de Profesor, se face pe nesimţite. Există deci o penetraţie continuă între activitatea seminarială şi activitatea institutelor prin care studenţii îşi întregesc pregătirea intelectuală!

Lucrul acesta împlineşte dezideratul exprimat în lecţia inaugurală a cursului său din 1910.

N-aş putea încheia aceste rânduri consacrate seminarului profesorului Gusti fără a vorbi nimic de atmosfera care domnea în el şi de relaţiile acestuia cu studenţii săi.

Prietenia ce leagă oamenii care întreprind un lucru împreună nu e rară. Amintirea experienţelor comune, conştiinţa împărtăşirii aceluiaşi ideal, nevoia ajutorului reciproc, pentru învingerea obstacolelor întâlnite-n drum, solidaritatea împotriva atacurilor pornite din afară, creează, pe nesimţite, între colaboratorii oricărei întreprinderi omeneşti, o comunitate de sentimente greu de destrămat.

Dar, foarte rar, această comunitate ajunge să cuprindă laolaltă pe conducători şi conduşi.

Timiditatea firească a celor mulţi, sentimentul distanţelor sociale, deosebirea de vârstă şi de formaţie creează de obicei între unii şi alţii o prăpastie, chiar atunci când lucrează împreună.

Unul din marile daruri ale lui Dimitrie Gusti, ca profesor, a fost să şteargă această deosebire.

În relaţiile lui cu studenţii, niciodată nu i-a privit autoritar, de sus: ci totdeauna ca persoană faţă de persoană.

Astfel, în jurul seminarului s-a constituit cu vremea o adevărată familie spirituală.

Ani de zile, profesorul Gusti i-a purtat de grijă, părinteşte. Nu numai când era vorba să-i dea sprijin în munca ei intelectuală, dar şi când era vorba să o sprijine în viaţa ei de toate zilele.

Casa lui, biblioteca lui, recomandările lui, relaţiile lui au fost totdeauna la dispoziţia studenţilor.

Stăruinţa lui nu şi-a preocupeţit-o niciodată pentru ei, când a fost nevoie de un cuvânt pentru ca să li se deschidă o poartă. Dar a făcut-o totdeauna camaradereşte, cu acel sentiment degajat, care nu creează nici un sentiment de jenă celui obligat.

Dacă, uneori, a putut trece pe lângă unii oameni fără să se intereseze de ce e în sufletul lor, ci mai mult de ce au de gând să facă, nu i s-a atras o dată atenţia asupra cuiva, fără să nu-l fi luat numaidecât în seamă.

Exigent, fireşte, ca orice îndrumător, până a ajunge "piatră de încercare" pentru unii; dar în fond generos şi bun, Dimitrie Gusti n-a şovăit niciodată să-şi pună obrazul pentru alţii, atunci când un lucru i s-a părut drept. Singurul lucru ce i s-ar putea reproşa este această bunătate excesivă, care-l face slab, ori de câte ori e silit să spună cuiva o vorbă de descurajare şi timid, în faţa oricărei dezaprobări, aşa cum sunt naturile cu adevărat sociabile.

Astfel, în pustiul însingurării la care se izolează majoritatea intelectualilor români, Dimitrie Gusti reprezintă un liman, un centru de atracţie şi de putere.

Bunătatea aceasta nu i-a adus întotdeauna recunoştinţa ce i se cuvenea; ştiut fiind că această floare rară e apanajul sufletelor alese.

Ci mulţi din cei pe care i-a îndrumat, sau cărora le-a deschis o cale în viaţă, ori i-a impus, sau poate chiar i-a salvat de la moarte, hrănindu-i cu linguriţa, nu s-au sfiit ca, odată ajunşi, să se întoarcă împotriva dascălului lor spre a-şi realiza ambiţiile sau socotelile proprii.

De toate aceste neajunsuri, Profesorul nu a scăpat, pentru că întotdeauna, mai mult decât individualitatea oamenilor, l-a preocupat personalitatea lor, adică ceea ce puteau face; iar oamenii sunt aşa alcătuiţi încât preferă să fie preţuiţi pentru ei înşişi mai mult decât pentru misiunea lor.

Fireşte că eticianul cunoaşterii şi iubirii de sine i-a înţeles, şi a surâs, nu fără oarecare amărăciune; dar conştiinţa misiunii lui şi larga lui simpatie "iubitoare de viaţă şi oameni" l-au făcut să-şi reverse asupra altora grija părintească a formaţiei lor intelectuale.