IX. Formele învăţământului

Cursul • Transmiterea orală a sistemului • Tipologia didactică • Substanţă, acţiune şi metodă • Fizionomia generală a învăţământului gustian • Dinamismul organizator

Instrumentele de lucru pe cari universitatea le pune la dispoziţia profesorului pentru a-şi îndeplini misiunea didactică sunt: cursul şi seminarul.

Am văzut cum concepe profesorul Gusti funcţiunea cursului şi a seminarului său. Să vedem cum le realizează.

N-am asistat personal la cursurile profesorului Gusti decât cu începere din anul 1921. Despre cursurile sale de la Iaşi nu ştim astfel decât din descrieri. Totuşi, judecând după ideile dezvoltate în lecţia inaugurală de care am vorbit şi după un plan al cursului său publicat înainte de război, ideile lui din această perioadă nu par a se deosebi de cele împărtăşite mai târziu, la Bucureşti.

Cursurile de sociologie şi etică ale profesorului Gusti s-au dezvoltat an cu an. În primii ani, toată materia fiecărei discipline era expusă în cadrul câte unui curs de un singur an. Profesorul alterna cursul de sociologie (1921-1922 şi 1923-1924), cu acel de etică (1922-1923 şi 1924-1925). Cursul de estetică se făcea de d-l Tudor Vianu.

Mai târziu, după 1925, cursul de sociologie a fost dezvoltat pe o perioadă de doi ani, din care unul consacrat teoriei generale a cadrelor vieţii sociale (1926-1927) şi celălalt teoriei generale a manifestărilor sociale (1927-1928). În răstimp, Profesorul făcea, separat, cursul de etică.

În ultima vreme, cu sporirea timpului de şcolaritate impusă studenţilor, cursul de sociologie al profesorului Gusti tinde să se dezvolte pe o perioadă de trei ani: primii doi consacraţi teoriei cadrelor şi manifestărilor, al treilea, unităţilor, relaţiilor, proceselor şi tendinţelor sociale care, din pricina lipsei timpului, erau oarecum neglijate în ciclurile precedente. Cursul de etică pare a se desdoi şi el, Profesorul expunând un an etica sistematică, iar în celălalt, paralel cu tendinţele sociologice, etica politică. De asemenea, d-l Vianu face, pe lângă cursul de estetică, un curs introductiv de filosofie a culturii cu studenţii anului preparator.

Din cursurile făcute, au fost editate mai cu îngrijire şi pot fi folosite încă: cursurile de sociologie din 1925-1926, 1926-1927 (Stahl) şi 1931 (Amzăr); mai puţin, cursul de etică din 1928 (A. Ionescu), şi mai mult, cel din 1931 (Amzăr).

Am expus mai sus concepţia generală a profesorului Gusti asupra sistemului de ştiinţe sociale, aşa cum o găsim formulată încă de la începutul carierei lui didactice. Am expus de asemeni şi concepţiile sale speciale asupra societăţii şi asupra purtării omeneşti, aşa cum au fost dezvoltate în cursurile sale de sociologie şi etică ori în studiile sale publicate în răstimp.

Să încercăm să precizăm aci fizionomia cursurilor sale în genere, precum şi a activităţii sale seminariale. 

Învăţământul universitar în genere, şi cel românesc în special, cunoaşte mai multe tipuri de profesori.

1. Întâlnim astfel, la catedră, un prim tip de profesor, subiectiv şi dinamic. De obicei, naturi puternice şi personale, frământate de problemele lor proprii, fără înţelegere pentru munca altora şi incapabili să se orienteze în realitate altfel decât prin dăruiri totale, profesorii din această categorie dispreţuiesc bibliografia, dibuirile şi informaţia exactă. Ei îşi stăpânesc materia intuitiv, în sinteze mari de fapte, pe care le însufleţesc prin raportarea lor necontenită la actualitatea vie. Ideile lor sunt idei-forţe; lecţiile, aluzii la evenimentele din jur; lucrările lor, polemici împotriva altor poziţii, construite uneori numai din nevoia răfuielii. Lirici şi temperamentali, exclusivişti, dărâmători de idoli şi răsturnători de perspective, răscolitori de suflete, semănători de idei şi creatori de curente, aceşti profesori covârşesc prin activitatea lor proprie, dar strivesc pe a celor din jur. Glasul lor se aude afară din universitate. Ei pot dinamiza, în anumite împrejurări, masele, concentrând în jurul lor, în clipele esenţiale, toată atenţia mulţimii. Atunci, profesorul devine "profet" şi glasul lui hotărăşte o clipă destinele obştii. Dar odată "ceasul lui" trecut, nu rămâne decât amintirea unei flăcări, ori a unei scântei de sus. Risipită vraja, ascultătorul trebuie să-şi adune sufletul din cenuşă. 

2. Totdeauna în opoziţie cu acest tip, întâlnim, în viaţa universitară, pe un altul, substanţial şi obiectiv.

Contemplativ, preocupat mai mult de adevăr decât de bine, şi mai mult de ce trebuie să ştie, decât de ce are de făcut, potolit, dezinteresat, dispreţuind agitaţia actualităţii spre a pluti, olimpian, în sfera valorilor pure, profesorul din această categorie preferă, în locul atracţiei capricioase a masei, tovărăşia sigură a elitelor, societatea cărţilor şi a egalilor săi. El nu se adresează deci, de obicei, mulţimilor, şi când o face, uneori, e numai pentru a o preveni să nu se lase ispitită de vraja subiectivă a individualiştilor. Şi glasul lui, de obicei, nu e ascultat. Sintezele nu îi displac; dar nu le încearcă niciodată, până ce n-a verificat, în amănunt, temeinicia fiecărui element. Totdeauna riguros, documentat, migălos, atent la amănunte, preocupat ca expresia să nu-i depăşească gândul, înţelegător critic, retezător de avânt şi îndreptător de greşeli, ideile lui sunt, de cele mai multe ori, puneri la punct. Lecţiile lui sunt predanie de adevăr, expuneri concrete a ceea ce s-a făcut şi a ceea ce a mai rămas de făcut într-un domeniu definit. Lucrările lui, în sfârşit, sunt contribuţii cinstite la progresul ştiinţelor, şi confruntă, de obicei, rezultatele experienţei şi reflecţiilor proprii cu cercetările mai vechi. Transmiţând numai cunoştinţe verificate, învăţământul lor, dacă nu entuziasmează, instruieşte.

Explicaţia existenţei acestor două tipuri ţine în parte de deosebirea psihologică dintre tipul subiectiv şi [cel] obiectiv, în parte de îndoita modalitate de existenţă a acţiunii sociale. Învăţământul fiind şi el o acţiune socială, ca orice acţiune de acest fel, poate fi orientată spre lucrurile gata făcute, sau spre cele în curs de a se face. Substanţa fiind corelată obiectivităţii şi subiectivitatea acţiunii, existenţa celor două tipuri nu e greu de lămurit.

3. Între tipul profesorului "substanţial", care predă materia completă a manualului sau tratatului de specialitate, fără să-i pese de participarea studenţilor la curs, şi tipul de profesor "dinamic", care se mulţumeşte să entuziasmeze pe studenţi pentru materia predată, prin perspectivele pe cari le deschide cursul său asupra ei, dar care lasă exclusiv pe seama lecturii acestora cunoaşterea ei efectivă,

Dimitrie Gusti reprezintă un al treilea tip, "metodic", de profesor a cărui principală atenţie nu e nici să predea materia ştiinţei în mod impersonal, ca pentru carte, sub specie aeternitatis, şi nici numai să entuziasmeze o clipă pentru ea; ci să deprindă pe studenţi cu mânuirea instrumentelor de lucru, a tehnicilor, a literaturii, în aşa fel încât aceşti studenţi, deveniţi la rândul lor independenţi, să poată crea ştiinţa ei înşişi.

Tipul acesta al profesorului "metodic", pe care îl întruchipează Dimitrie Gusti, reprezintă o sinteză a celorlalte două tipuri. (Una din sinteze.) Ceea ce uneşte această sinteză e dinamismul, cu obiectivitatea. Ceea ce exclude, e contemplaţia şi subiectivitatea.

Ca şi tipul dinamic, tipul metodic e un tip activ. El nu contemplă ideile în eternitate, ci lucrează pentru timp. Dar, spre deosebire de tipul activ propriu-zis, el nu se dăruieşte niciodată clipei, sub impresia subiectivităţii.

Preocupat să cunoască tot ce s-a făcut, ca şi tipul substanţial, el e preocupat, ca tipul dinamic, şi de tot ce urmează să se facă! Dar pentru a se hotărî, el nu procedează intuitiv, ca cel din urmă, ci reflexiv, ca cel dintâi.

Experienţa ştiinţifică acumulată, în loc să fie însă transmisă de el dogmatic, ca substanţă de asimilat, gata făcută, în felul în care procedează tipul substanţial, e transmisă de el în mod critic şi activ, ca instrument de lucru, ca metodă. 

Organizarea nu e însă posibilă fără plan, fără mijloace de lucru, fără cadre.

Funcţiunea care uneşte dinamica cu obiectivitatea e spiritul de organizare. De aceea, Dimitrie Gusti e în veşnică frământare pentru aflarea acestuia.Curios, activ, întreprinzător, născocitor de probleme, descoperitor de oameni şi făuritor de mijloace, experimentator, fără preget, de idei, stimulator de energii şi ordonator de eforturi, Dimitrie Gusti n-a abordat odată o problemă fără ca de pe urma lui să nu apară, mai întâi un plan, apoi o echipă de lucru şi la sfârşit o instituţie.

Aceeaşi poziţie sintetică determină orientarea socială a învăţământului său. Dornic de a se găsi între egali, ca şi profesorii de al doilea tip, Dimitrie Gusti nu rămâne totuşi surd ca ei, la chemarea masei. Colaborarea lui cu egalii se săvârşeşte pentru masă, misiunea elitelor fiind subordonată, după el, destinului colectivităţii. Dacă el intră prin urmare în arenă, alături de profesorii obiectivi, în primul rând pentru a denunţa maselor primejdia înşelăciunilor subiectivităţii; el nu se retrage îndată după aceea, ca aceştia, iarăşi în turnul de fildeş; ci cheamă elitele să coopereze pentru ridicarea maselor. "La treabă bună, cei buni s-adună: mult pot, puţini buni, împreună" pare a fi, pentru el, un cuvânt de ordine. Dacă deci, în primul moment, acţiunea lui nu va fi niciodată alături de aceea a răzvrătitorilor de mase, acţiunea lui nici nu se va risipi, ca a acestora, cu trecerea clipei de elan! Ceea ce s-a închipuit odată, într-o clipă de avânt, trebuie înfăptuit după aceea, metodic. Continuitatea efortului organizat stimulează acţiunea în chip mult mai eficace decât biciuirea trecătoare a entuziasmului.

Astfel, ideile lui sunt, toate, metode de folosire organizată a mijloacelor de lucru existente şi îndemnuri la cooperarea metodică a specialiştilor în folosul maselor. Cursurile lui sunt predarea unui instrument de lucru; seminariile, deprinderea mânuirii lui. Cât despre lucrări, ele sunt, toate, viziuni de şantier: buletine de analiză a mijloacelor tehnice de care dispune ştiinţa, la un moment dat, pentru cercetarea unei anumite probleme, planuri de lucru pentru un proiect şi un sector determinat, sau expunerea rezultatelor provizorii obţinute prin aplicarea metodelor, într-un anumit domeniu.

Tipul acesta de profesor, foarte frecvent în Apus, e destul de rar în Universitatea românească, în care predomină tipul substanţial sau cel dinamic.

Paralela precedentă conturează un prim cadru pentru definirea activităţii didactice a profesorului Gusti. Nediscutabil pare faptul că Profesorul este în primul rând un mare organizator al ştiinţelor şi al acţiunii sociale româneşti. Profesorul e însă mai mult decât atât. El e şi un mare animator al vieţii noastre culturale.

Un duh neastâmpărat, iscoditor, veşnic mobil, îl îndeamnă să născocească necontenit lucruri noi, mereu altele, programe noi, instituţii noi, activităţi noi. Alături de el, oamenii cei mai tenaci se uzează repede, şi ideile cele mai fecunde, la fel. Căci oamenii, ca şi ideile, nu se maturizează la el, deosebit de activitatea lor făptuitoare, ci chiar în cursul făptuirii lor. Îndată ce s-au maturizat, fiecare devine autonom, integrându-se, de bunăvoie, mai departe în lucrarea comună. Chiar instituţiile pe care Dimitrie Gusti le întemeiază, de îndată ce devin viabile, îşi dobândesc autonomia. Câte creaţii de ale lui n-au ajuns astfel să facă faima altora? Dar ce importă?

Vin îndată altele la rând.

De aceea, profesorul Gusti nu e niciodată singur. În jurul lui roiesc totdeauna tot soiul de cercetători, vizionari, oameni practici. Orice intenţie de înfăptuire i s-ar sugera e imediat cântărită şi, dacă e judecată temeinică şi oferă posibilităţi de realizare, e imediat sprijinită. Propunătorul primeşte sugestii, sprijin material şi moral, mijloace de lucru. E pus în legătură cu cei pe care ideea lui e chemată să-i intereseze. Şi, după el, vine altul, şi altul. Şi fiecare e primit la fel.

Fără să vrem, gândul comparaţiei ne duce la ceilalţi doi mari dascăli ai Universităţii româneşti contimporane, vorbesc de d-nii Iorga şi [Rădulescu-]Motru. Între liniştea celui din urmă şi nestâmpărul celui dintâi, Dimitrie Gusti e grăbit să creeze, ca şi primul. Pentru el, timpul nu iartă. Creaţia este pentru timp. Nu pentru eternitate. Ce poţi să faci, fă îndată! Dar neastâmpărul său creator nu se mărgineşte numai să scrie cărţi şi să antreneze oameni după sine. Firea lui e setoasă de ordine şi realitate. Ce s-a închipuit trebuie imediat concretizat în faptă. Trebuie instituţionalizat. Năzuinţa nestabilă trebuie să se fixeze, prin munca unui corp social definit, printr-o echipă. Aci, Profesorul se apropie mai mult de d-l [Rădulescu-]Motru.

Omul acesta care uneşte în chip atât de neaşteptat neastâmpărul creaţiei şi spiritul organizator, verva şi luciditatea; omul acesta atât de bine informat întotdeauna, atât de exigent şi de ironic când critică falsele valori, neinformaţia, superficialitatea, necorectitudinea, prostia - este în fond un entuziast, gata să vibreze la cel dintâi gest de elan ori de bunăvoinţă, dezinteresate. E în el un duh de tinereţe nebiruită, care biruie pe toţi, care cucereşte, stimulează, scoate oamenii din fire şi-i îndeamnă să-şi încordeze puterile la maximum.

Grija lui de căpetenie se îndreaptă totdeauna spre ce mai e de făcut. Recunoştinţa lui, către cei care la chemarea lui răspund: gata! Dojana lui întâmpină mai ales pe leneşii care se codesc să-şi iasă din ale lor; şi mustrarea lui pe şireţii care simulează osteneli, fără să se urnească.

Mai curând sau mai târziu, toţi, fără excepţie, sfârşesc prin a fi "decepţii". Ceea ce nu împiedică pe Profesor ca, la prima ocazie, să reînceapă!

Ceea ce-l fereşte de deziluzii mai grave este faptul că entuziasmul său e totdeauna activ, orientat spre faptă. Niciodată nu l-am văzut mulţumit de ce a făcut, dar întotdeauna încântat de ce va face.

Necontenit decepţionat de oameni, dar necontenit iluzionat asupra omului şi posibilităţilor lui; aşa l-am cunoscut pe profesorul Gusti, de-a lungul carierei lui didactice, de când am început a lucra cu el.

Stai câteodată şi te miri, cum - în ţara aceasta răsăriteană, copleşită de lene şi tembelism, în care toate entuziasmele sfârşesc prin a se irosi în scepticismul şi indiferenţa generală, înmormântând, mai curând sau mai târziu, orice avânt - energia acestui om a rămas tot atât de proaspătă şi de neistovită, ca la începutul carierei!

Dacă te gândeşti că activitatea lui organizatoare se înfăptuieşte în domeniul cel mai complex şi nestabil, care e acela al relaţiilor sociale; dacă te gândeşti că, în săvârşirea ei, Profesorul se loveşte, la fiece pas, de inerţiile şi nesiguranţele temperamentale ale colaboratorilor, de inepţiile şi rutina birocratică a autorităţilor, de opoziţia surdă, ba chiar şi de sabotarea directă a cercurilor interesate; şi că, pentru a le birui, trebuie să le ciocănească necontenit, să le scoată din fire, să spargă tiparele vechi, calapoadele după care lucrurile merg anapoda, dar merg; îţi dai seama de prodigioasa activitate de adaptări şi de nuanţe, de insistenţe şi rezerve, dar şi de intransigenţă, uneori, pe care trebuie să le folosească omul hotărât să biruiască.

Să nu se creadă însă că această extremă elasticitate spirituală a efortului gustian nu-şi are limitele ei. Fără anumite neputinţe şi refuzuri, plasticitatea ar putea dovedi existenţa unui spirit amorf. Nu e cazul. Lucrurile pe care profesorul Gusti nu le poate suferi sunt categorice şi pot fi precis enumerate. Inventarul lor va servi la conturarea definitivă a profilului profesoral.

Lucrurile pe care Dimitrie Gusti nu le poate suporta, cele cu care nu se împacă, cu nici un preţ, sunt: 1) empirismul, nepriceperea, amestecul, necompetenţii; 2) munca nesistematică, impresionismul; 3) lipsa de informaţie, neştiinţa, incultura; 4) necorectitudinea; 5) necuviinţa, lipsa de ţinută ştiinţifică; 6) dezorganizarea; 7) izolarea, interiorizarea contemplativă, solipsismul, refuzul de a coopera; 8) interesarea, lipsa de generozitate şi tendinţa de a specula oamenii şi situaţiile.

Cu aceste precizări desluşim mai exact chipul profesorului Gusti. Figura lui nu e nici "profetică", cum e a lui Nicolae Iorga, nici "olimpiană", ca a elevilor lui Maiorescu. Proteică şi socială, în cel mai înalt grad, ea îmbină, deopotrivă, sinceritatea marilor momente cu politeţea necesară convenienţelor mărunte. Calitatea esenţială a personalităţii lui este dinamismul ei obiectiv şi organizator, "animaţia" pe care o imprimă oricărui lucru de care se apucă.

Un mare organizator şi animator cultural! Un exemplar modern din rasa care a dat altădată omenirii pe colonizatorii, făuritori de civilizaţii. Unul din acei "pedagogi ai voinţei sociale" care au de realizat cea mai înaltă misiune socială din câte se pot închipui, aceea de a crea vieţii forme şi temeiuri noi şi de a dezvolta conştiinţa contimporanilor asupra lor înşişi şi asupra ţelurilor acţiunii lor.